Ideea inexistenÅ£ei lui Dumnezeu este o invenÅ£ie a timpurilor moderne, timpuri care reprezintă, din punct de vedere du­hovnicesc, epoca cea mai întunecată si oarbă din istoria omenirii. Căci toate cul­turile tradiÅ£ionale si civilizaÅ£iile din vechi­me au recunoscut dimensiunea divină a existenÅ£ei ca fiind realitatea absolută si adevărul suprem din care decurg toate realităÅ£ile pământeÅŸti si toate adevărurile si valorile omeneÅŸti: „Dimensiunea divi­nă este realitatea fundamentală, în acelasi timp putere, eficienÅ£ă, izvor de viaÅ£ă si de fecunditate. DorinÅ£a omului religios de a trăi într-o dimensiune divină înseamnă de fapt dorinÅ£a lui de a se situa într-o realita­te obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea nesfârsită a experienÅ£elor pur subiective, de a trăi într-o lume reală si efi­cientă, si nu într-o iluzie” (Mircea Eliade, Sacrul ÅŸi profanul).

ExistenÅ£a divinităÅ£ii si cea a omului sunt consubstanÅ£iale, căci a avea constiinÅ£a lu­mii create – constiinÅ£ă constitutivă fiinÅ£ei omenesti – înseamnă a cunoaste în acelasi timp existenÅ£a Creatorului, căci Cel care a făcut tot ce există nu poate fi inexistent: „Acest minunat sistem al soarelui, al pla­netelor si cometelor nu poate fi altceva de­cât opera unei FiinÅ£e atotputernice si inte­ligente. Această FiinÅ£ă infinită guvernează tot ce există” (Newton).

ExistenÅ£a lui Dumnezeu nu este o ipo­teză, o idee filozofică sau o credinÅ£ă, ci o realitate evidentă în ochii oricărui om în­zestrat cu inteligenÅ£ă si sănătos la minte: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în El, eu Îl văd”, afirma celebrul naturalist Henri Fabre (1823-1915), iar nu mai puÅ£in celebrul biolog Louis Pasteur de­clara la rândul lui: „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât mă minunez în faÅ£a operei Ziditorului”.

A cunoaste omul si lumea înseamnă a recunoaste pretutindeni, în noi însine si în afara noastră, prezenÅ£a si acÅ£iunea lui Dumnezeu: „Cine este acela care a orân­duit cele ceresti si cele pământesti, toate cele din aer si toate cele din apă, dar mai vârtos, cele de dinaintea acestora, cerul, pământul, aerul, natura focului si a apei? (...) Cine este acela care le-a pus în miscare si conduce mersul lor neîncetat si neîm­piedicat? (...) În mod evident, nu este în­tâmplarea. Åži cine altcineva poate fi decât Dumnezeu?” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica). Astfel încât „cunostinÅ£a existenÅ£ei lui Dumnezeu este sădită în mod natural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii omenesti a avut atâta putere, încât a tras pe unii în cea mai absurdă si cea mai rea dintre toate răutăÅ£ile, prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, ibid.).

A nega existenÅ£a lui Dumnezeu înseam­nă a afirma atotputernicia morÅ£ii, care nimiceste într-o clipă tot ce suntem, tot ce avem: „Ce înseamnă o sută de ani, ce în­seamnă o mie, dat fiind că o singură clipă îi sterge fără urmă? ÎnmulÅ£iÅ£i zilele voastre si prelungiÅ£i durata existenÅ£ei precum acei mari stejari sub care se odihneau strămosii nostri si care vor da încă umbră urmasilor nostri; îngrămădiÅ£i în acest spaÅ£iu, care pare imens, onoruri, bogăÅ£ii, plăceri; la ce vă va folosi toată această agoniseală, atunci când ultima răsuflare a morÅ£ii, plăpândă ÅŸi slei­tă de vlagă, va spulbera într-o clipă toată această slavă deÅŸartă ca un castel de cărÅ£i de joc, distracÅ£ie uÅŸuratică a copiiilor?” (Bossuet, Predică despre moarte).

Fără Dumnezeu nu suntem decât un vârtej de praf ce se ridică o clipă în văzduh ÅŸi ne vom spulbera în norul de praf al ato­milor din care suntem făcuÅ£i. Viziunea ma­terialistă a fiinÅ£ei omeneÅŸti a zămislit un om lipsit de suflet ÅŸi o lume lipsită de sens: „Religia este singura care ÅŸtie să răspundă întrebării privitoare la scopul vieÅ£ii. Nu ne vom înÅŸela afirmând că ideea unui scop al vieÅ£ii se menÅ£ine ÅŸi se destramă în acelaÅŸi timp cu sistemul religios” (Sigmund Freud, Disconfort în cultură). Nemaiavând nicio semnificaÅ£ie spirituală, nicio valoare supe­rioară ÅŸi nicio destinaÅ£ie finală, viaÅ£a nu mai este decât „o agitaÅ£ie inutilă ÅŸi stearpă. Aceasta este, cu adevărat, caracteristica cea mai vizibilă a epocii moderne: nevoia de agitaÅ£ie neîncetată, de schimbare perma­nentă, de viteză tot mai mare, ca aceea cu care se succed evenimentele. Este o risipire în multiplicitate care nu mai este unificată de conÅŸtiinÅ£a niciunui principiu superior” (Rene Guenon, Criza lumii moderne).

Tot aÅŸa cum sufletul asigură unitatea ÅŸi viaÅ£a tuturor părÅ£ilor trupului, Dumnezeu dă FiinÅ£ă ÅŸi ViaÅ£ă la tot ce există în lumea vi­zibilă: „Este imposibil ca trupul să fiinÅ£eze fără suflet, tot aÅŸa este imposibil ca tot ce este vizibil, tot ce există, să fiinÅ£eze fără Dumnezeu. (...) Uitarea de Dumnezeu este o anestezie ÅŸi o nebunie a sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovniceÅŸti).

Epoca modernă, care a inventat ideea nebună a „morÅ£ii lui Dumnezeu”, a procla­mat de fapt împărăÅ£ia universală a haosului ÅŸi a neantului: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi ÅŸi cu mine! (...) Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soa­rele lui? Unde se duce el acum? Nu se înde­părtează tot mai mult de oriÅŸice soare? Nu cădem oare fără încetare? Înainte, înapoi, într-o parte, în toate părÅ£ile? Mai există încă un sus ÅŸi un jos? Nu rătăcim oare într-un ne­ant infinit? Răsuflarea vidului nu ne împre­soară din toate părÅ£ile? (...) Nu vedeÅ£i ve­nind noaptea ÅŸi tot noaptea la nesfârÅŸit?” (Nietzsche, ÅžtiinÅ£a veselă: „Nebunul”).

Numai un om cu mintea rătăcită, care a pierdut simÅ£ul realităÅ£ii, poate crede ÅŸi afirma că Cel ce a făcut tot ce există este inexistent, dat fiind că „neantul nu ar pu­tea produce nimic” (Descartes, MeditaÅ£ii). Din nefericire, epoca noastră este domi­nată de spiritul acestui om smintit care afir­mă că fiinÅ£a omenească „a fost aruncată în lume” (Sartre) de forÅ£ele mecanice ÅŸi oar­be ale materiei ÅŸi ale hazardului. De aici de­curg teama, deprimarea ÅŸi insatisfacÅ£ia per­manentă a omului contemporan, care nu găseÅŸte nimic în această lume pentru a um­ple prăpastia lăsată în sufletul lui de absenÅ£a lui Dumnezeu: „Cei ce sunt nepăsători la mântuirea sufletelor lor ÅŸi încearcă să afle bucurie ÅŸi odihnă în această viaÅ£ă deÅŸartă se chinuiesc mereu ÅŸi se încurcă în angre­najele lumeÅŸti cele nesfârÅŸite, trăind încă de aici în iad” (Cuv. Paisie Aghioritul, Epistole).

Vârtejul lumii moderne, care nu mai ÅŸtie rostul fiinÅ£ei omenÅŸti ÅŸi scopul existenÅ£ei pământeÅŸti, îl duce pe om tot mai departe de Dumnezeu, „în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt. 25, 30). Lucru­rile pieritoare ale acestei lumi nu vor putea niciodată mulÅ£umi sufletul omenesc, căci „el vine de la Dumnezeu ÅŸi numai Dum­nezeu îl poate mulÅ£umi. (... ) Dumnezeu ÅŸi harul Său dumnezeiesc sunt totul pentru suflet: liniÅŸtea, hrana, băutura, lumina, sla­va, cinstea, bogăÅ£ia, împăcarea, bucuria, veselia ÅŸi toată fericirea de care se va bu­cura când Îl va afla. (...) Noi suntem străini ÅŸi venetici pe pământ, la fel ca ÅŸi părinÅ£ii noÅŸtri. Patria noastră este cerul, pentru care suntem creaÅ£i” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).