Ideea inexistenței lui Dumnezeu este o invenție a timpurilor moderne, timpuri care reprezintă, din punct de vedere du­hovnicesc, epoca cea mai întunecată si oarbă din istoria omenirii. Căci toate cul­turile tradiționale si civilizațiile din vechi­me au recunoscut dimensiunea divină a existenței ca fiind realitatea absolută si adevărul suprem din care decurg toate realitățile pământești si toate adevărurile si valorile omenești: „Dimensiunea divi­nă este realitatea fundamentală, în acelasi timp putere, eficiență, izvor de viață si de fecunditate. Dorința omului religios de a trăi într-o dimensiune divină înseamnă de fapt dorința lui de a se situa într-o realita­te obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea nesfârsită a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală si efi­cientă, si nu într-o iluzie” (Mircea Eliade, Sacrul și profanul).

Existența divinității si cea a omului sunt consubstanțiale, căci a avea constiința lu­mii create – constiință constitutivă ființei omenesti – înseamnă a cunoaste în acelasi timp existența Creatorului, căci Cel care a făcut tot ce există nu poate fi inexistent: „Acest minunat sistem al soarelui, al pla­netelor si cometelor nu poate fi altceva de­cât opera unei Ființe atotputernice si inte­ligente. Această Ființă infinită guvernează tot ce există” (Newton).

Existența lui Dumnezeu nu este o ipo­teză, o idee filozofică sau o credință, ci o realitate evidentă în ochii oricărui om în­zestrat cu inteligență si sănătos la minte: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în El, eu Îl văd”, afirma celebrul naturalist Henri Fabre (1823-1915), iar nu mai puțin celebrul biolog Louis Pasteur de­clara la rândul lui: „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât mă minunez în fața operei Ziditorului”.

A cunoaste omul si lumea înseamnă a recunoaste pretutindeni, în noi însine si în afara noastră, prezența si acțiunea lui Dumnezeu: „Cine este acela care a orân­duit cele ceresti si cele pământesti, toate cele din aer si toate cele din apă, dar mai vârtos, cele de dinaintea acestora, cerul, pământul, aerul, natura focului si a apei? (...) Cine este acela care le-a pus în miscare si conduce mersul lor neîncetat si neîm­piedicat? (...) În mod evident, nu este în­tâmplarea. Åži cine altcineva poate fi decât Dumnezeu?” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica). Astfel încât „cunostința existenței lui Dumnezeu este sădită în mod natural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii omenesti a avut atâta putere, încât a tras pe unii în cea mai absurdă si cea mai rea dintre toate răutățile, prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, ibid.).

A nega existența lui Dumnezeu înseam­nă a afirma atotputernicia morții, care nimiceste într-o clipă tot ce suntem, tot ce avem: „Ce înseamnă o sută de ani, ce în­seamnă o mie, dat fiind că o singură clipă îi sterge fără urmă? Înmulțiți zilele voastre si prelungiți durata existenței precum acei mari stejari sub care se odihneau strămosii nostri si care vor da încă umbră urmasilor nostri; îngrămădiți în acest spațiu, care pare imens, onoruri, bogății, plăceri; la ce vă va folosi toată această agoniseală, atunci când ultima răsuflare a morții, plăpândă și slei­tă de vlagă, va spulbera într-o clipă toată această slavă deșartă ca un castel de cărți de joc, distracție ușuratică a copiiilor?” (Bossuet, Predică despre moarte).

Fără Dumnezeu nu suntem decât un vârtej de praf ce se ridică o clipă în văzduh și ne vom spulbera în norul de praf al ato­milor din care suntem făcuți. Viziunea ma­terialistă a ființei omenești a zămislit un om lipsit de suflet și o lume lipsită de sens: „Religia este singura care știe să răspundă întrebării privitoare la scopul vieții. Nu ne vom înșela afirmând că ideea unui scop al vieții se menține și se destramă în același timp cu sistemul religios” (Sigmund Freud, Disconfort în cultură). Nemaiavând nicio semnificație spirituală, nicio valoare supe­rioară și nicio destinație finală, viața nu mai este decât „o agitație inutilă și stearpă. Aceasta este, cu adevărat, caracteristica cea mai vizibilă a epocii moderne: nevoia de agitație neîncetată, de schimbare perma­nentă, de viteză tot mai mare, ca aceea cu care se succed evenimentele. Este o risipire în multiplicitate care nu mai este unificată de conștiința niciunui principiu superior” (Rene Guenon, Criza lumii moderne).

Tot așa cum sufletul asigură unitatea și viața tuturor părților trupului, Dumnezeu dă Ființă și Viață la tot ce există în lumea vi­zibilă: „Este imposibil ca trupul să ființeze fără suflet, tot așa este imposibil ca tot ce este vizibil, tot ce există, să ființeze fără Dumnezeu. (...) Uitarea de Dumnezeu este o anestezie și o nebunie a sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovnicești).

Epoca modernă, care a inventat ideea nebună a „morții lui Dumnezeu”, a procla­mat de fapt împărăția universală a haosului și a neantului: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi și cu mine! (...) Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soa­rele lui? Unde se duce el acum? Nu se înde­părtează tot mai mult de orișice soare? Nu cădem oare fără încetare? Înainte, înapoi, într-o parte, în toate părțile? Mai există încă un sus și un jos? Nu rătăcim oare într-un ne­ant infinit? Răsuflarea vidului nu ne împre­soară din toate părțile? (...) Nu vedeți ve­nind noaptea și tot noaptea la nesfârșit?” (Nietzsche, Åžtiința veselă: „Nebunul”).

Numai un om cu mintea rătăcită, care a pierdut simțul realității, poate crede și afirma că Cel ce a făcut tot ce există este inexistent, dat fiind că „neantul nu ar pu­tea produce nimic” (Descartes, Meditații). Din nefericire, epoca noastră este domi­nată de spiritul acestui om smintit care afir­mă că ființa omenească „a fost aruncată în lume” (Sartre) de forțele mecanice și oar­be ale materiei și ale hazardului. De aici de­curg teama, deprimarea și insatisfacția per­manentă a omului contemporan, care nu găsește nimic în această lume pentru a um­ple prăpastia lăsată în sufletul lui de absența lui Dumnezeu: „Cei ce sunt nepăsători la mântuirea sufletelor lor și încearcă să afle bucurie și odihnă în această viață deșartă se chinuiesc mereu și se încurcă în angre­najele lumești cele nesfârșite, trăind încă de aici în iad” (Cuv. Paisie Aghioritul, Epistole).

Vârtejul lumii moderne, care nu mai știe rostul ființei omenști și scopul existenței pământești, îl duce pe om tot mai departe de Dumnezeu, „în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mt. 25, 30). Lucru­rile pieritoare ale acestei lumi nu vor putea niciodată mulțumi sufletul omenesc, căci „el vine de la Dumnezeu și numai Dum­nezeu îl poate mulțumi. (... ) Dumnezeu și harul Său dumnezeiesc sunt totul pentru suflet: liniștea, hrana, băutura, lumina, sla­va, cinstea, bogăția, împăcarea, bucuria, veselia și toată fericirea de care se va bu­cura când Îl va afla. (...) Noi suntem străini și venetici pe pământ, la fel ca și părinții noștri. Patria noastră este cerul, pentru care suntem creați” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).