Prin căderea în is­pită, Adam si Eva au pierdut împărăția ra­iului si viața veșnică, si toți urmașii lor le împărtășesc soarta, repetând într-un fel sau altul același păcat strămoșesc. Ispita constituie prin urma­re cauza primordială a întregii istorii a omenirii căzute în păcat, de la Adam până în zilele noastre și până la sfârșitul veacurilor. Astfel încât textul biblic care relatează căderea în ispi­tă „poartă în el harul veșniciei și are o va­loare universală. Căci această relatare a ce­lei dintâi ispite și a primului păcat ne pune în fața unei chestiuni fundamentale pen­tru conștiința omenească: întrebarea imen­să privitoare la originea răului și a condiției noastre omenești" (Fratele Pierre-Marie, Ispita în grădina raiului).

Este deci extrem de important pentru fiecare din noi să înțelegem cum se naște și cum acționează ispita, ca să putem s-o recunoaștem și să o respingem înainte de a fi prinși în mrejele ei. Sfinții Părinți au pus în evidență cinci etape în procesul evolutiv al ispitei: sugestia, dialogul (sau legătura), consimțământul, patima și ro­bia păcatului.

Sugestia se manifestă prin apariția in­voluntară în mintea noastră a unui gând rău sau a unei idei necurate, dar care ne par de cele mai multe ori îndrep­tățite și necesare. Căci ispititorul uti­lizează argumente raționale pentru a pune mai lesne stă­pânire pe inima noastră, care „este în om ca un centru în care se află unite toate simțurile, precum și toate pu­terile trupului și ale sufletului" (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri).

Sugestia ne pune în fața unei opțiuni de ordin moral, în același timp axiologi­ce și afective – „pentru că unde este co­moara voastră, acolo va fi și inima voas­tră” (Mt. 6, 21) – și reprezintă prin urmare o manifestare a libertății omenești, (animalele nu au de făcut nicio alegere morală).

Când șarpele se adresează Evei, suges­tia se prezintă sub formă interogativă: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din grădină?” (Fac. 3, 1), întrebare prin care ispititorul sugerează ideea unei interdicții arbitrare și nedrepte. Nu întâmplător, șarpele este cel care formulează prima frază interoga­tivă din „Facere” (și din Biblie), căci îna­inte de intervenția lui, nicio întrebare nu era necesară, dat fiind unitatea desăvârșită între Duhul lui Dumnezeu și duhul omu­lui. Căci forma interogativă expri­mă îndoiala, ezita­rea si posibilitatea de a alege între două lucruri diferi­te sau opuse, cu alte cuvinte, ea indică întotdeauna o fisu­rare a unității si anunță astfel a doua etapă a ispitei: Dia­logul. Niciun dia­log nu e necesar între cele două mâi­ni ale omului, nici între cele două picioa­re sau între celelalte organe, căci toate ele­mentele trupului funcționează în mod unitar si într-o corelație perfectă. Dialo­gul este întotdeauna semnul unei disoci­eri, al unei sciziuni, care se produce dese­ori chiar înlăuntrul propriei noastre ființe. Prin dialogul lui cu o făptură omenească, șarpele – jivină târâtoare asupra căreia omul ar trebui să stăpânească: „stăpâniți (...) peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ” (Fac. 1, 28) – stabilește o relație de la egal la egal cu omul, contrară voinței lui Dumnezeu. Prezentându-se ca un prieten care îl poate ajuta și sfătui, ispi­titorul își atribuie o poziție superioară omului, dar fără să revendice în mod expli­cit această superioritate. Dimpotrivă, el se arată ca fiind slujitorul omului și alia­tul lui împotriva puterii „tiranice” a lui Dumnezeu. Sub aparența unui dialog, cel viclean inoculează pe nesimțite în cuge­tul nostru propria lui voință, procedeu înrudit cu demago­gia politică prin care oratorul afirmă că servește interesele cetățenilor, în timp ce el nu urmărește decât acapararea puterii și profitul lui personal.

Când a fost ispi­tit în pustie, Hristos nu a dialogat cu dia­volul ci a respins de la bun început și fără nicio șovăială cele trei sugestii ale necuratului. Oricare ar fi natura și forma ispitei, cel viclean nu urmărește decât un singur scop: să ia lo­cul lui Dumnezeu și să-l supună pe om voinței lui. De aceea, alungându-l pe dia­vol, Hristos îi amintește că singurul stă­pân pe care omul trebuie să-l slujească este Dumnezeu: „Înapoia mea, Satano”, i-a răs­puns Iisus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-i slujești» (Mt. 4, 10).”

Consimțământul este momentul în care ispititorul pune stăpânire pe inima noas­tră. El ne face să credem că îndeplinim pro­pria noastră voie - sau chiar voia lui Dumnezeu - , dar de fapt noi săvârșim fără știința noastră voia celui rău. Din acest mo­ment, chiar și faptele noastre bune pot fi un vicleșug și o uneltire a celui necurat, „căci Satana se poate preface în înger de lu­mină, deci nu este de mirare dacă și sluji­ torii lui se prefac în slujitori ai dreptății” (2 Cor. 11, 14-15). Trebuie înainte de toate să veghem asupra inimii noastre, pentru a vedea cine sau ce stăpânește în ea si a nu ne încrede în lumina înșelătoare a celui ne­curat, care se poate manifesta sub forma exterioară a faptelor bune și chiar a ascezei monahale: „Toate scrierile duhovnicești din vechime arată în mod clar că Sfinții Părinți considerau insuficientă asceza ex­terioară. (...) Pentru ei esențialul era curăția inimii. Åži ei atrăgeau fără încetare atenția ucenicilor lor asupra faptului că asceza ex­terioară nu poate duce la curăția inimii dacă nu e însoțită de o altă lucrare duhovniceas­că, tăinuită și lăuntrică: lupta nevăzută pe care monahul trebuie să o ducă împotriva sugestiilor necurate pe care cel rău încear­că să le strecoare în inima lui, și care sunt sămânța oricărui păcat” (Părintele Placide Deseille, Lupta împotriva ispitei la mo­nahii din vechime).

Patima – cuvânt care a dobândit în cul­tura laică o semnificație pozitivă, ca urma­re a confuziei de idei și de valori care domnește în cugetul omului modern. Căci toate patimile sunt dăunătoare în măsura în care ele pun stăpânire pe inima noastră și Îl izgonesc pe Dumnezeu pentru a pune în locul lui un lucru din această lume, ori­care ar fi el: dragostea trupească, bogăția, arta, știința, politica, fotbalul, internetul etc. Orice lucru lumesc și orice activitate pot deveni un idol dacă le considerăm ca fiind un scop în sine și menirea noastră pe pă­mânt: „Nu trebuie să gândești și să faci ni­mic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovni­cească). În tot ceea ce facem „trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rân­dul al doilea, adică pe omenesc” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I).

Robia păcatului este neputința sufle­tului de a se dezlega de patimile lumești, care paralizează forțele sale spirituale și îl sfâșie pe dinlăuntru ca niște fiare sălbati­ce: „Căci la început patimile se arată mici ca furnicile (...) dar la sfârșit, se umflă așa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în capcană o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.).

Întrucât Satana se poate preface în în­ger de lumină, nu e întotdeauna ușor de determinat natura reală a forțelor nevăzu­te care se manifestă în sufletul și cugetul nostru. De aceea Sfinții Părinți au stabilit câteva reguli simple pentru a ne ajuta să identificăm duhul bun sau necurat care ne inspiră gândurile, dorințele și acțiunile: „O inspirație care lasă sufletul liniștit și se­nin, smerit și receptiv, fără nerăbdare, nici rigiditate, nici amărăciune, are toate șansele să vină de la duhul cel bun; dimpotrivă, tulburarea, rigiditatea, amărăciunea, stră­dania chinuitoare, nerăbdarea, imaginația exaltată, predilecția pentru teoriile abs­tracte, sunt semnele obișnuite prin care putem recunoaște iluzia și ispita ascunsă sub aparența binelui” (Părintele Placide Deseille, op. cit).