Prin căderea în is­pită, Adam si Eva au pierdut împărăÅ£ia ra­iului si viaÅ£a veÅŸnică, si toÅ£i urmaÅŸii lor le împărtăÅŸesc soarta, repetând într-un fel sau altul acelaÅŸi păcat strămoÅŸesc. Ispita constituie prin urma­re cauza primordială a întregii istorii a omenirii căzute în păcat, de la Adam până în zilele noastre ÅŸi până la sfârÅŸitul veacurilor. Astfel încât textul biblic care relatează căderea în ispi­tă „poartă în el harul veÅŸniciei ÅŸi are o va­loare universală. Căci această relatare a ce­lei dintâi ispite ÅŸi a primului păcat ne pune în faÅ£a unei chestiuni fundamentale pen­tru conÅŸtiinÅ£a omenească: întrebarea imen­să privitoare la originea răului ÅŸi a condiÅ£iei noastre omeneÅŸti" (Fratele Pierre-Marie, Ispita în grădina raiului).

Este deci extrem de important pentru fiecare din noi să înÅ£elegem cum se naÅŸte ÅŸi cum acÅ£ionează ispita, ca să putem s-o recunoaÅŸtem ÅŸi să o respingem înainte de a fi prinÅŸi în mrejele ei. SfinÅ£ii PărinÅ£i au pus în evidenÅ£ă cinci etape în procesul evolutiv al ispitei: sugestia, dialogul (sau legătura), consimÅ£ământul, patima ÅŸi ro­bia păcatului.

Sugestia se manifestă prin apariÅ£ia in­voluntară în mintea noastră a unui gând rău sau a unei idei necurate, dar care ne par de cele mai multe ori îndrep­tăÅ£ite ÅŸi necesare. Căci ispititorul uti­lizează argumente raÅ£ionale pentru a pune mai lesne stă­pânire pe inima noastră, care „este în om ca un centru în care se află unite toate simÅ£urile, precum ÅŸi toate pu­terile trupului ÅŸi ale sufletului" (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simÅ£uri).

Sugestia ne pune în faÅ£a unei opÅ£iuni de ordin moral, în acelaÅŸi timp axiologi­ce ÅŸi afective – „pentru că unde este co­moara voastră, acolo va fi ÅŸi inima voas­tră” (Mt. 6, 21) – ÅŸi reprezintă prin urmare o manifestare a libertăÅ£ii omeneÅŸti, (animalele nu au de făcut nicio alegere morală).

Când ÅŸarpele se adresează Evei, suges­tia se prezintă sub formă interogativă: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaÅ£i din toÅ£i pomii din grădină?” (Fac. 3, 1), întrebare prin care ispititorul sugerează ideea unei interdicÅ£ii arbitrare ÅŸi nedrepte. Nu întâmplător, ÅŸarpele este cel care formulează prima frază interoga­tivă din „Facere” (ÅŸi din Biblie), căci îna­inte de intervenÅ£ia lui, nicio întrebare nu era necesară, dat fiind unitatea desăvârÅŸită între Duhul lui Dumnezeu ÅŸi duhul omu­lui. Căci forma interogativă expri­mă îndoiala, ezita­rea si posibilitatea de a alege între două lucruri diferi­te sau opuse, cu alte cuvinte, ea indică întotdeauna o fisu­rare a unităÅ£ii si anunÅ£ă astfel a doua etapă a ispitei: Dia­logul. Niciun dia­log nu e necesar între cele două mâi­ni ale omului, nici între cele două picioa­re sau între celelalte organe, căci toate ele­mentele trupului funcÅ£ionează în mod unitar si într-o corelaÅ£ie perfectă. Dialo­gul este întotdeauna semnul unei disoci­eri, al unei sciziuni, care se produce dese­ori chiar înlăuntrul propriei noastre fiinÅ£e. Prin dialogul lui cu o făptură omenească, ÅŸarpele – jivină târâtoare asupra căreia omul ar trebui să stăpânească: „stăpâniÅ£i (...) peste orice vieÅ£uitoare care se miÅŸcă pe pământ” (Fac. 1, 28) – stabileÅŸte o relaÅ£ie de la egal la egal cu omul, contrară voinÅ£ei lui Dumnezeu. Prezentându-se ca un prieten care îl poate ajuta ÅŸi sfătui, ispi­titorul îÅŸi atribuie o poziÅ£ie superioară omului, dar fără să revendice în mod expli­cit această superioritate. Dimpotrivă, el se arată ca fiind slujitorul omului ÅŸi alia­tul lui împotriva puterii „tiranice” a lui Dumnezeu. Sub aparenÅ£a unui dialog, cel viclean inoculează pe nesimÅ£ite în cuge­tul nostru propria lui voinÅ£ă, procedeu înrudit cu demago­gia politică prin care oratorul afirmă că serveÅŸte interesele cetăÅ£enilor, în timp ce el nu urmăreÅŸte decât acapararea puterii ÅŸi profitul lui personal.

Când a fost ispi­tit în pustie, Hristos nu a dialogat cu dia­volul ci a respins de la bun început ÅŸi fără nicio ÅŸovăială cele trei sugestii ale necuratului. Oricare ar fi natura ÅŸi forma ispitei, cel viclean nu urmăreÅŸte decât un singur scop: să ia lo­cul lui Dumnezeu ÅŸi să-l supună pe om voinÅ£ei lui. De aceea, alungându-l pe dia­vol, Hristos îi aminteÅŸte că singurul stă­pân pe care omul trebuie să-l slujească este Dumnezeu: „Înapoia mea, Satano”, i-a răs­puns Iisus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini ÅŸi numai Lui să-i slujeÅŸti» (Mt. 4, 10).”

ConsimÅ£ământul este momentul în care ispititorul pune stăpânire pe inima noas­tră. El ne face să credem că îndeplinim pro­pria noastră voie - sau chiar voia lui Dumnezeu - , dar de fapt noi săvârÅŸim fără ÅŸtiinÅ£a noastră voia celui rău. Din acest mo­ment, chiar ÅŸi faptele noastre bune pot fi un vicleÅŸug ÅŸi o uneltire a celui necurat, „căci Satana se poate preface în înger de lu­mină, deci nu este de mirare dacă ÅŸi sluji­ torii lui se prefac în slujitori ai dreptăÅ£ii” (2 Cor. 11, 14-15). Trebuie înainte de toate să veghem asupra inimii noastre, pentru a vedea cine sau ce stăpâneÅŸte în ea si a nu ne încrede în lumina înÅŸelătoare a celui ne­curat, care se poate manifesta sub forma exterioară a faptelor bune ÅŸi chiar a ascezei monahale: „Toate scrierile duhovniceÅŸti din vechime arată în mod clar că SfinÅ£ii PărinÅ£i considerau insuficientă asceza ex­terioară. (...) Pentru ei esenÅ£ialul era curăÅ£ia inimii. Åži ei atrăgeau fără încetare atenÅ£ia ucenicilor lor asupra faptului că asceza ex­terioară nu poate duce la curăÅ£ia inimii dacă nu e însoÅ£ită de o altă lucrare duhovniceas­că, tăinuită ÅŸi lăuntrică: lupta nevăzută pe care monahul trebuie să o ducă împotriva sugestiilor necurate pe care cel rău încear­că să le strecoare în inima lui, ÅŸi care sunt sămânÅ£a oricărui păcat” (Părintele Placide Deseille, Lupta împotriva ispitei la mo­nahii din vechime).

Patima – cuvânt care a dobândit în cul­tura laică o semnificaÅ£ie pozitivă, ca urma­re a confuziei de idei ÅŸi de valori care domneÅŸte în cugetul omului modern. Căci toate patimile sunt dăunătoare în măsura în care ele pun stăpânire pe inima noastră ÅŸi Îl izgonesc pe Dumnezeu pentru a pune în locul lui un lucru din această lume, ori­care ar fi el: dragostea trupească, bogăÅ£ia, arta, ÅŸtiinÅ£a, politica, fotbalul, internetul etc. Orice lucru lumesc ÅŸi orice activitate pot deveni un idol dacă le considerăm ca fiind un scop în sine ÅŸi menirea noastră pe pă­mânt: „Nu trebuie să gândeÅŸti ÅŸi să faci ni­mic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovni­cească). În tot ceea ce facem „trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rân­dul al doilea, adică pe omenesc” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I).

Robia păcatului este neputinÅ£a sufle­tului de a se dezlega de patimile lumeÅŸti, care paralizează forÅ£ele sale spirituale ÅŸi îl sfâÅŸie pe dinlăuntru ca niÅŸte fiare sălbati­ce: „Căci la început patimile se arată mici ca furnicile (...) dar la sfârÅŸit, se umflă aÅŸa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în capcană o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.).

Întrucât Satana se poate preface în în­ger de lumină, nu e întotdeauna uÅŸor de determinat natura reală a forÅ£elor nevăzu­te care se manifestă în sufletul ÅŸi cugetul nostru. De aceea SfinÅ£ii PărinÅ£i au stabilit câteva reguli simple pentru a ne ajuta să identificăm duhul bun sau necurat care ne inspiră gândurile, dorinÅ£ele ÅŸi acÅ£iunile: „O inspiraÅ£ie care lasă sufletul liniÅŸtit ÅŸi se­nin, smerit ÅŸi receptiv, fără nerăbdare, nici rigiditate, nici amărăciune, are toate ÅŸansele să vină de la duhul cel bun; dimpotrivă, tulburarea, rigiditatea, amărăciunea, stră­dania chinuitoare, nerăbdarea, imaginaÅ£ia exaltată, predilecÅ£ia pentru teoriile abs­tracte, sunt semnele obiÅŸnuite prin care putem recunoaÅŸte iluzia ÅŸi ispita ascunsă sub aparenÅ£a binelui” (Părintele Placide Deseille, op. cit).