De ce oare avem nevoie de Dumnezeu? La această întrebare, filzoful rus Lev Åžestov (1866-1938) răspunde astfel: „Singura scăpare este tocmai acolo unde judecata omenească nu află nicio scăpare. Altminteri de ce am mai avea nevoie de Dumnezeu? Ne îndreptăm către Dumnezeu pentru a obține imposibilul. În ce privește posibi­lul, oamenii sunt de ajuns” (L. Åžestov ci­tat de A. Camus în Mitul lui Sisif).

Niciun om nu se mulțumește cu po­sibilul. Este posibil ca cineva să devină milionar, vedetă de cinema, artist cele­bru, președintele republicii, dar nu va fi niciodată suficient, căci tot ce e posibil este omenesc, și tot ce e omenesc este trecător și pieritor. Ceea ce nu există de­cât un anumit timp – un minut, un secol sau zece mii de ani – este aidoma unei proiecții cinematografice: când filmul s-a sfârșit, ecranul rămâne cu desvârșire alb și gol, căci nimic din ceea ce am văzut și auzit nu era adevărat: „Tot ce e trecător este mincinos: numai ce e veșnic este adevărat” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scri­sori din chilie).

Învățătura lui Hristos, prin cuvânt și prin faptă, ne încredințează că ceea ce tre­ce nu este adevărul: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Marcu 13, 31).

Viața pe care o primim de la părinții noștri vine din această lume și va trece ca această lume, dar noua viață pe care ne-o dă Hristos prin Învierea lui din morți, nu va trece niciodată: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine, chiar de va muri, va fi viu. Åži oricine trăiește și crede în mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25).

Ceea ce numim „știință” vine din această lume și nu poate cunoaște decât lucrurile acestei lumi, care nefiind veșnice, nu sunt adevărul. Iată de ce „înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: «El prinde pe cei înțelepți în viclenia lor» (Iov 5, 13). Åži iarăși: «Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți și știe că sunt deșarte» (Ps. 94, 11)”(1 Cor. 3, 19-20).

Åžtiința acestei lumi ne minte atunci când afirmă și ne face să credem că nu­mai ce este posibil conform rațiunii omenești este adevărat: „Ca un văl pus pe ochi, așa sunt gândurile pământești” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ceea ce este po­sibil omului aparține acestei lumi, care a luat, după căderea lui Adam, o direcție contrară adevărului și vieții. Situația așa zis „normală” a omului pe pământ este cea a unui condamnat la moarte care așteaptă ziua execuției. Dar moartea nu este un fenomen normal căci omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu cel veșnic viu, el a primit de la Tatăl ceresc viața veșnică. Făptura lui muritoare nefiind adevărata sa ființă, omul nu se poate ni­ciodată mulțumi cu lucrurile vremelnice și pieritoare: „Duhul este nemuritor și de aceea nu se mulțumește cu materia stri- căcioasă și pieritoare, ci cu dumnezeirea cea vie și nepieritoare” (Sfântul Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Hristos nu ne promite lucrurile po­sibile – un salariu mai mare, o sănătate bună, un trai îndestulat, o viață mai lun­gă etc. –, căci lumea lucrurilor trecătoa­re nu este lumea reală. De aceea Hristos a spus: „Împărăția mea nu este din aceas­tă lume” (Ioan 18, 36).

Viața pământească nu este viața reală și făptura muritoare nu este omul real. Acesta e mesajul pe care ni-l adre­sează Hristos prin moartea lui pe cru­ce ca om, și Învie­rea lui ca Dumne­zeu și ca om.

Înfrângerea omu­lui pământesc de­vine astfel biruința omului dumneze­iesc: „În Hristos, toate lucrurile acestei lumi (...) devin o cale de înălțare, o intrare într-o nouă viață (...). În această lume, suferința și boala sunt, într-adevăr, normale, dar tocmai această „normalitate” este anormală. Ele ne ara­tă înfrângerea finală și permanentă a omu­lui și a vieții, înfrângere pe care niciun succes parțial al științei medicale (...) nu o poate remedia. Dar în Hristos suferința nu este suprimată: ea este transformată în biruință. Înfrângera însăși devine biruiță, cale și intrare în Împărăția ceru­rilor, și aceasta este singura adevărată vin­decare” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viața lumii).

Hristos nu a schimbat cursul vieții omenești în această lume. După moartea și Învierea lui, oamenii suferă și mor ca și înainte. Credincioși sau nu, noi toți pur­tăm crucea sortită omului, toți vom urca pe Gologota și toți vom muri pe cru­ce. Dar asemenea celor doi tâlhari răstigniți în același timp cu Iisus, avem de ales între două posibilități: să su­ferim și să murim cu Hristos, să învi­em cu el și să in­trămcuelîn împărăția ceruri­lor: „Amin zic ție că azi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 43) ; sau să suferim și să murim fără Hristos și fără nicio nădejde de mântu­ire, nici în această lume nici în cealaltă.

Dacă urmăm drumul crucii noastre personale împreună cu Hristos, toate neputințele, poverile, mâhnirile și în­frângerile omului, și chiar moartea lui pământească, vor fi preschimbate în tot atâtea daruri cerești și ne vor deschide calea către viața veșnică: „Trupul este semănat în putrezire și înviază în neputrezire; este semănat în ocară, și înviază în slavă; este semănat în neputință și în- viază în putere. Este semănat trup firesc, și înviază trup duhovnicesc. (...) Când trupul acesta supus putreziciunii, se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință (Is. 25, 8).

Unde îți este biruința moarte? Unde îți este bol­dul moarte?» (Osea 13, 14)” (1 Cor. 15, 42-44; 54-55).

Ceea ce omul fără Dumnezeu, care nu cunoaște decât această lume, numește „viață” este în realitate biruința morții, căci toate făpturile vii ale pământului vor muri mai de­vreme sau mai târziu. Hristos Însuși a murit ca și ceilalți oameni și nu a inven­tat niciun leac sau vaccin împotriva morții biologice, așa cum ar face-o un medic. Toți oamenii sunt sortiți morții, dar moartea nu este aceeași pentru toți. Cei care sunt legați de omul trupesc și de bunurile acestei lumi, vor pieri îm­preună cu trupul de carne și cu lucruri­le lumești. Omul care îl primește pe Hristos în inima și cugetul lui, va muri și el, dar moartea lui va fi preschimbată de duhul lui Hristos în viață veșnică, dat fi­ind că această nouă viață nu vine de la omul muritor ci de la Dumnezeul cel veșnic viu. Dăruindu-ne viața Sa, trupul și sângele Său, Hristos devine propria noastră viață și noi devenim ne­muritori ca El: „În El, moartea însăși devine un fapt al vieții, căci este plină de ființa Lui, de dragostea Lui, de lumina Lui. (...) Åži dacă mă identific cu această viață, cu această foame și sete de Împărăția cerească, (...), cu credința neclinti­tă că Hristos este viață, atunci chiar și moartea mea va fi o întruchipare a vieții. (...) Åžtiu că prin Hristos a în­ceput această mare trecere, „Paștele” lu­mii, știu că lumina „lumii ce va să vină” ne este dată prin bucuria și pacea Du­hului Sfânt, căci Hristos a înviat, și pre­tutindeni domnește viața” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).