Ideea, care a devenit predominantă în societăÅ£ile moderne, conform căreia putem afla fericirea pe acest pământ ÅŸi în această viaÅ£ă trecătoare este o nebunie de acelaÅŸi fel cu afirmaÅ£ia că putem trăi fericiÅ£i ÅŸi liniÅŸtiÅ£i într-o casă în flăcări. Cel care se leagă de locuinÅ£a lui trupească ÅŸi pământescă va arde în acelaÅŸi timp cu această casă: „Când omul moare, viaÅ£a pleacă de la el, ÅŸi odată cu viaÅ£a toată fericirea lui dispare ca o umbră, încât parcă n-ar fi existat nici omul ÅŸi nici fericirea lui” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Pentru a scăpa cu viaÅ£ă, trebuie să pă­răsim casa care arde: „Åžtii ce fac oamenii în caz de incendiu sau la năvălirea altor neamuri: lasă totul ca să-ÅŸi salveze viaÅ£a (...). Trebuie neapărat să ieÅŸim din lume, nu cu picioarele, ci cu inimile ÅŸi gânduri­le noastre. Noi suntem străini ÅŸi venetici pe pământ, la fel ca ÅŸi părinÅ£ii noÅŸtri. Patria noastră este cerul, pentru care suntem creaÅ£i (...). Acolo este patria noastră, aco­lo  e casa, acolo este Tatăl nostru, acolo sunt fraÅ£ii noÅŸtri, acolo e mângâierea noas­tră, acolo e slava, acolo este marea Cină ÅŸi toată fericirea noastră” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Trupul nostru pământesc nu este decât o locuinÅ£ă ÅŸubredă ÅŸi vremelnică, mistuită de flăcările morÅ£ii, iar omul fără Dumnezeu, care nu cunoaÅŸte decât această casă, afirmă că nu e nicio ieÅŸire ÅŸi că trebuie să trăim fericiÅ£i ÅŸi nepăsători în mijlocul pârjolului până ce vom fi arÅŸi de vii! În mod ciudat, această viziune deznădăjduită ÅŸi inumană a vieÅ£ii a fost numită „umanism” laic. Dar un umanism fără Dumnezeu zămisleÅŸte nu un „om nou” – ambiÅ£ie comună a naziÅŸtilor ÅŸi a marxiÅŸtilor -, ci diavoli cu chip omenesc. AÅŸa cum bine ÅŸtim, dictaturile totalitare ale secolului XX, care au vrut să înlocuiască ade­vărul lui Dumnezeu cu o ideologie născoci­tă de un om muritor – Marx, Hitler, Lenin, Stalin, Mao Zedong, Pol Pot etc. – n-au fău­rit nici pe departe fercirea omenirii, ci au adus dovada sângeroasă că fără Dumnezeu omul devine un demon ÅŸi lumea un iad. Căci „duhul lumesc este o boală” (Paisie Aghioritul) care poate duce la moartea sufle­tului: „Ce-Å£i mai foloseÅŸte lumea întreagă dacă sufletul tău moare? Mântuirea sufletu­lui tău trebuie să-Å£i fie mai scumpă decât toa­te comorile lumii acesteia, mai scumpă decât pâinea ÅŸi pământul ÅŸi decât toată slava lumii întregi adunată la un loc. Sufletul va pleca fără toate acestea în lumea cealaltă ÅŸi nu va lua nimic cu sine, cum nici când a venit pe lume nimic n-a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mântuirea, sau moartea” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Duhul lumesc are mare grijă de viaÅ£a trupului, dar dându-ne drept hrană lucruri pieritoare el inoculează în sufletul nostru otrava morÅ£ii. De aceea, „fericirea lumeas­că este nefericire duhovnicească” (Paisie Aghioritul,  Cuvinte duhovniceÅŸti I).

Mentalitatea materialistă a omului mo­dern, care îÅŸi pune întreaga existenÅ£ă în slujba poftelor trupeÅŸti ÅŸi a bunurilor lumeÅŸti ÅŸi nu se îngrijeÅŸte de mântuirea sufletului ÅŸi de viaÅ£a de apoi, constituie o temă cen­trală a literaturii ultimelor două secole, care apare deja la romanticii secolului XIX, precum Victor Hugo: „O, Dumnezeule! priveÅŸte oamenii acestui timp, / Orbi, depărtaÅ£i de Tine, în umbră bâjbâind, / Stinge luminile cerului sau aprinde din nou flacăra lor, / Ia-Å¢i lumea înapoi, sau dă-le un suflet viu!” (Lumea ÅŸi secolul – traducerea autorului).

Sau Alfred de Musset: „Iată, dar, ce spunea sufletul: «Vai, vai! Religia se duce; (...) nu mai avem nicio nădejde ÅŸi nimic de aÅŸteptat, nici măcar două bucăÅ£ele de lemn puse în cruce, către care să întindem mâinile. (...) Nu mai există dragoste, nu mai există biruinÅ£ă. Ce noapte neagră s-a lăsat pe pământ! Åži vom fi morÅ£i când va veni dimineaÅ£a».

Åži iată ce spunea trupul: «Omul se află pe pământ pentru se sluji de simÅ£uri; el are un număr mai mare sau mai mic de bucăÅ£i de metal galben sau alb, care îi dau dreptul la stima mai mare sau mai mică a semenilor lui. Să mâncăm, să bem ÅŸi să dormim, aceasta este viaÅ£a! (...) Dragostea este un exerciÅ£iu trupesc; singura plăcere spirituală este tru­fia».” (Mărturisirea unui copil al secolului – traducerea autorului).

Chiar dacă toate nevoile ÅŸi dorinÅ£ele trupului sunt satisfăcute până la saturaÅ£ie, sufle­tul omenesc nu se mulÅ£umeÅŸte niciodată cu bunurile lumeÅŸti, căci „sufletul nu-l poÅ£i înÅŸela, cum nu poÅ£i înÅŸela un om înfometat dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea su­fletul se chinuieÅŸte” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ViaÅ£a lăuntrică).

„Omul pe pământ este ca într-o slujbă ostăÅŸească” (Iov 7, 1), căci viaÅ£a în această lume este o luptă neîncetată, în acelaÅŸi timp înlăuntrul nostru, între tendinÅ£ele contrare ale voinÅ£ei, dorinÅ£elor ÅŸi sentimentelor noastre, ÅŸi în afara noastră, împotriva obstacolelor, dificultăÅ£ilor ÅŸi loviturilor vieÅ£ii. Luat de vârtejul grijilor lumeÅŸti, sufletul nu-ÅŸi mai poate afla pacea ÅŸi odihna ÅŸi se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, căci „grija trage măduva inimii ÅŸi nu lasă nimic pentru Hristos” (Paisie Aghioritul, op. cit.): „Dumnezeu este în centrul oricărei existenÅ£e. El se află în inima noastră, fie că Îl respectăm sau nu. El nu Se desprinde nicioda­tă de noi, căci El este izvor de viaÅ£ă, Cel ce dă viaÅ£ă oricărei făpturi. Dar noi L-am îngropat sub grijile ÅŸi supărările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lăuntrică, de aceea nu mai avem nici pace, nici odihnă. Nimeni pe acest pământ nu ne va putea da pacea lăuntrică, nici bogăÅ£iile, nici slava, nici rangurile înalte, nici rudele noastre apropiate sau îndepărtate nu ne vor putea da această pace nepieritoare. Singurul Izvor de viaÅ£ă, singurul Dătător de pace ÅŸi bucurie este Dumnezeu” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

Dacă Duhul lui Dumnezeu aduce pacea ÅŸi bucuria sufletului, putem recunoaÅŸte prezenÅ£a vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu prin agitaÅ£ia ÅŸi tulburarea pe care le produce în min­tea ÅŸi inima noastră. De aceea, „SfinÅ£ii PărinÅ£i spun că trebuie să fim foarte atenÅ£i, să ră­mânem de veghe ÅŸi conÅŸtienÅ£i că orice gând care tulbură pacea noastră lăuntrică este de natură diavolească” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.). Zarva ÅŸi vorbăria neîncetată a gândurilor noastre ocupă, precum negustorii din templu, locul lui Dumnezeu în cugetul ÅŸi sufletul nostru. Chiar ÅŸi rugăciunea este vorbărie goală dacă mintea ÅŸi inima ne sunt pline de gân­duri, griji ÅŸi dorinÅ£e lumeÅŸti. Nu putem primi pacea lui Dumnezeu înainte de a ne fi go­lit cugetul ÅŸi inima de gândurile ÅŸi grijile noastre pământeÅŸti, căci duhul omului muritor trebuie să se retragă pentru a primi Duhul cel veÅŸnic al lui Dumnezeu. De aceea „trebu­ie să dobândim liniÅŸtea lăuntrică”: „LiniÅŸtea este un lucru mare. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniÅŸtea singură se roagă” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Numai în tăcerea deplină a acestui templu al Duhului Sfânt care este trupul omenesc (1 Cor. 6, 19) vom putea primi pacea pe care o dă Hristos ucenicilor Lui: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoÅŸeze” (In 14, 27).