Hristos ar fi putut să apară pe pământ într-un trup de adult, nu avea nevoie de o maică pe pământ, căci nimic nu este cu neputință la Dumnezeu. Dar Sfatul cel Mare dumnezeiesc – Dumnezeiasca Treime – a ales altfel. Dumnezeu a vrut să vină pe pământ în chip de prunc, și să se nască dintr-o femeie ca toți oamenii. Un Dumnezeu-prunc ! Ce taină străină ! Acest fapt în sine este un ocean de teologie, în care va trebui să intrăm.

Când un copil se naște într-o familie, toată lumea se minunează, pentru că un copil reprezintă viața, viitorul. Devine centrul familiei și al casei. Åži este îngrijit pentru a crește, pentru că un copil nu e menit să rămână copil : el este o făgăduință. Totul se găsește în el, nimic nu va fi adăugat, dar totul este mic, este sămânță. Trebuie să crească, trupul să crească iar sufletul să se trezească. Un copil este pe de-a-ntregul dependent, este de o slăbiciune desăvârșită : dacă nu este îngrijit, moare.

Aceasta este și realitatea duhovnicească dintre Pruncul Iisus și noi. Hristos, Lumina lumii, a venit în întunericul acestei lumi căzute iar « lumea nu L-a cunoscut; a venit în casa Sa, dar ai Săi nu L-au primit »[1]. Într-adevăr, Evanghelia ne arată că nu era loc pentru ei în casa de oaspeți de la Betleem. Åži totuși, acești bieți oameni erau osteniți de drum lung. Maria era o tânără însărcinată[2], aproape de ceasul ei, Iosif era un bătrân. Evreii credincioși de la Betleem aveau prea multe griji « importante » pentru a se îngriji de acești oameni, niște galileeni, Evrei de mâna a doua … Poate pregăteau sărbătoarea de Hannukah,  dacă este adevărat că Hristos s-a născut la solstițiul de iarnă, ceea ce nu putem ști.

Pruncul-Dumnezeu nu va fi primit de oameni. Va fi primit de întreaga Fire : cele trei regnuri Îl întâmpină: cel mineral (peștera), cel vegetal (paiele) și cel animal (boul și măgarul). Să ne amintim de ce a răspuns Hristos preoților înfuriați de osanalele copiilor din ziua de Florii : « dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga» . La Crăciun, vedem întreaga Fire strigându-și admirația pentru Pruncul-Dumnezeu, fiindcă oamenii au tăcut.

Peștera, e adevărat, nu este pomenită în Evanghelie : Tradiția ne vorbește despre ea. Dar Evanghelia ne lasă să înțelegem că Maria și Iosif sunt în « natură », natura cosmică. Iar noi știm că în Iudeea era obiceiul de a se folosi peșterile naturale ca grajduri. O peșteră este un loc întunecos, neprimitor, trist și adesea periculos (sunt șerpi, șobolani, scorpioni…). Această peșteră simbolizează inima omului – locul ascuns prin excelență – : este inima omului fără de Dumnezeu. Omul a fost alungat din Rai pentru că a alungat pe Dumnezeu din templul inimii sale. Hristos a venit să Se nască în peștera inimii noastre, în acest adânc care este ființa noastră interioară, unde este și conștient și inconștient[3]. Vine în această inimă întunecoasă și nemulțumitoare, dar vine mic ca un prunc, pentru a nu ne înfricoșa, spre deosebire de Paște când va coborî în peștera Iadului, ca adult, pentru a aduce triumful puterii Sale dumnezeiești, căci aceasta este victoria luptei Sale împotriva morții.

Astăzi, la Crăciun, Hristos vine în noi, ca prunc, pentru ca noi să ne îngrijim de El. Ne spune: nu-ți fie teamă, nu sunt decât un prunc, nu te pot răni; primește-Mă, ia-Mă în brațe, iubește-Mă cum te iubesc și Eu.

Dacă ne îngrijim de El, va putea să crească în noi și ne va putea preschimba. Peștera inimii noastre va deveni mai puțin întunecoasă și se va preschimba încetul cu încetul în Templu dumezeiesc, în cămară de nuntă. Dacă nu-L primim, dacă nu ne îngrijim de El, va muri, adică va dispărea din ochii noștri, căci un copil nu se poate impune : este slab ontologic. Doar Sfântul Duh va continua să geamă în noi după Dumnezeu, însă lăsându-ne liberi.

Dar nu numai peștera este plină de simboluri. În această peșteră, sunt animale. Evanghelia ne pomenește de iesle, adică de un jgheab din care mănâncă animalele, plină de paie, adică de fân. Iar animalele se găsesc aici pentru că este noapte (evenimetul a avut loc noaptea, căci Păstorii își păzeau turmele[4]). Tradiția ne vorbește despre bou și despre măgar, deoarece sunt cele două animale pomenite de Isaia atunci când mânia Domnului s-a stârnit împotriva poporului Său[5], cu opt veacuri înainte de Crăciun, și pentru că Hristos Însuși aduce vorba de mai multe ori despre aceste specii de animale. Tradiția a văzut în ele simbolul celor două neamuri : evreii (măgarul, care poartă pe Mesia), și neamurile (boul este eunuc: nu ei L-au zămislit pe Hristos). Dar mai este și un alt înțeles. Hristos se naște în mijlocul dobitoacelor pentru că omul s-a făcut ca un dobitoc[6]. Hristos S-a pus la nivelul nostru, la îndemâna noastră.

Åži Hristos S-a culcat în ieslea animalelor, în paie. Evanghelia insistă mult asupra ieslei, pe care o pomenește de trei ori Sf Luca. Este arătată Păstorilor ca semn de recunoaștere a lui Mesia (« veți găsi un prunc învelit în scutece și culcat într-o iesle ». Luc 2, 12).

Simbolul este minunat. Hristos ne spune : pentru că v-ați făcut ca niște dobitoace, Mă cobor la nivelul vostru, culcat în paie. Mâncați-Mă, și veți trăi din nou : Eu sunt nutrețul dumnezeiesc. Putem îndrăzni să spunem că, într-un fel, aceasta este o preînchipuire a Euharistiei. Trupul și sângele lui Hristos sunt într-adevăr menite să fie mâncare și băutură pentru oameni spre a-i mântui și a-i îndumnezei. Să ne hrănim cu acest nutreț dumnezeiesc în această sfântă noapte de Crăciun. Hristos S-a născut!

P. Noël TANAZACQ