Neliniștea și teama constituie tră­sătura dominantă a conștiinței omenești, întrucât, spre deose­bire de celelalte viețuitoare, omul știe – chiar dacă încearcă să uite – că existența lui este trecătoare și pieritoare. De asemenea, el știe că nimic și nimeni din această lume nu-i va putea salva viața. Căci toate lucru­rile și făpturile acestei lumi fiind pieritoare, moartea va avea întotdeauna ultimul cu­vânt: „Învățați de la moarte, că ea nu cruță pe nimeni, nu amână nimic. (...) Sfârșitul, vine sfârșitul! Îți va veni și ție rândul, ori­cine ai fi, om al pământului!” (Arhiman­dritul Arsenie Papacioc, Veșnicia cuprinsă într-o clipă).

Moartea este mai puternică decât re­gii, șefii de stat, bogații, savanții, medicii, filozofii, mai tare decât piatra, betonul, oțelul, mai puternică decât toate viețuitoarele pământului și decât tot ce există în această lume. Moartea este dum­nezeul celor care nu cred în Dumnezeu: „Universul «normal», care poate fi dedus din legile naturii, este un Univers fără viață; singurele legi previzibile și reproductibile sunt legi de moarte și de reîn­toarcere la materia neînsuflețită (...). Într-adevăr, analiza sistemelor vii pare, în aceste condiții, a nu lăsa niciun loc con­ceptului de ființă vie în sine. (...) Legile naturii ne permit să înțelegem nu viața, ci moartea, nu organizarea vie, ci descom­punerea acestei organizări, alterarea și pu­trezirea ei” (Ilia Prigojin, laureat al Pre­miului Nobel pentru chimie, Noua alianță).

Prăpastia amețitoare pe care a lăsat-o dispariția lui Dumnezeu în sufletul necredincioșilor, aceștia încearcă s-o ca­mufleze sau s-o uite printr-un consum ex­cesiv și deșănțat de plăceri și bunuri lumești: „Alergăm nepăsători către pră­pastie după ce am pus în fața ochilor ceva care să ne împiedice s-o vedem” (Pascal, Cugetări). Uitarea, iluziile, mirajele amă­gitoare, minciunile, calmantele și drogu­rile de tot felul sunt singurele mijloace de care dispune omul fără Dumnezeu pen­tru a-și domoli spaima și deznădejdea în fața prăpastiei înspăimântătoare și inevi­tabile a morții. Umanismul ateu este o mascaradă pentru amăgirea maselor, care nu a produs și nu poate produce altceva decât sisteme ideologice și politice inu­mane, mincinoase și absurde, care ar vrea să facă din noi niște condamnați la moar­te voioși și fericiți!

A pune omul muritor în centrul existenței noastre și a-i acorda valoarea su­premă înseamnă a recunoaște nu supremația omului, ci atotputernicia morții. Omul fără Dumnezeu fiind robit morții, el nu poate salva nici propria sa persoană, nici pe ceilalți oameni muritori: „Că deșartă este izbăvi­rea de la om [...] Deșertăciune sunt fiii oa­menilor, mincinoși sunt fiii oamenilor; în balanță, toți împreună sunt deșertăciune” (Ps. 59, 12; Ps. 61, 9).

Dacă Hristos este calea, adevărul și viața (In 14, 6), atunci omul fără Dumne­zeu nu are nici cale, nici adevăr, nici viață, chiar dacă este viu din punct de vedere biologic. Căci fără Dumnezeu lumea aceasta și întregul univers nu sunt de­cât neant, împărăția materi­ei neînsuflețite și a morții veșnice: „Hristos este totul și în toți. Contrariul Său? Vi­dul, neantul. (...) Dacă Hristos nu este, nu ești nimic, ești un stârv, un neant” (Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeu-omul). Cel care spune: „Dumnezeu nu exis­tă”, spune, în același timp: „Calea, adevărul și viața nu există”. Dacă, așa cum a pro­clamat Nietzsche, Dumnezeu a murit, atunci omul a murit în același timp cu El. A rupe legătura cu Dumnezeu înseamnă a rupe legătura cu propria viață, act sinucigaș care este rădăcina comună a tuturor crizelor – morale, spirituale, sociale, filozofice, politice, economice, individua­le și colective – pe care le traversează lu­mea de astăzi, căci tot ce este făcut fără Dumnezeu nu slujeste la nimic, nu valo­rează nimic și nici nu există: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în za­dar s-ar osteni cel ce o păzește. În zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă cul­cați târziu, voi care mâncați pâinea dure­rii...” (Ps. 126, 1-2).

Trufia celui care crede că poate găsi calea, adevărul și viața prin propriile sale mijloace constituie un zid de netrecut în­tre om și Dumnezeu. A recunoaște slăbiciunea, neputința și nimicnicia făp­turii omenești este primul pas pe calea care duce la Dumnezeu: „Fă-mi cunos­cut, Doamne, sfârșitul meu și numărul zilelor mele care este, ca să știu ce-mi lipseș­te. Iată, cu palma ai măsu­rat zilele mele și statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deșertăciuni, tot omul ce viază” (Ps. 38, 5-8). Centrul ființei noastre nu este făptura muritoare, ci Duhul lui Dumnezeu Care sălășluiește în noi și ne dă clipă de clipă ființa și viața, căci „numai Dumnezeu este Cel care este cu adevărat, care este întot­deauna” (Sf. Grigorie Palama).

Totul vine de la Dumnezeu, totul este făcut de Dumnezeu, totul există pentru că Dumnezeu există și nimic nu poate exis­ta fără El: „Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. [...] Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. [...] Åži am zis: Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu. Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei. Că Tu ai zi­dit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaș­te foarte” (Ps. 138, 1-3, 8, 11-14).

Cel care crede în omul muritor crede în moarte. Cel care crede în Dumnezeu crede în viață: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mt 22, 32). Societățile moderne, dominate de obsesia bunurilor materiale și a bunăstării lumești, au luat o cale fără ieșire, potrivnică învățăturii lui Hristos, deci potrivnică adevărului și vieții. Între Dumnezeu și Mamona, omul modern a ales să-i slujească lui Mamona. Astfel în­cât creștinul de astăzi nu poate face altfel decât să meargă în sensul opus lumii moderne: „Pentru cultura de astăzi «timpul înseamnă bani», dar pentru noi, creștinii, timpul în­seamnă răscumpărarea veșniciei. În fiece zi noi încercăm să împuținăm păcatul din viața noastră și să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, și astfel să punem pe fiece zi a vieții noastre pecetea veșniciei. În fiece zi suntem chemați să facem o sfântă neguțătorie: să schimbăm viața noastră trecătoare cu viața cea veșnică de la Dum­nezeu” (Arhimandrit Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea).

Desigur, un creștin trebuie și el să dea Cezarului ce este al Cezarului (Mt 22, 21), dar nu trebuie niciodată să-i dea ființa lui lăuntrică: „Nu vă dați inima lucrurilor materiale [...] Dacă te pierzi în cele pământești, pierzi drumul către cer” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I). În toate împrejurările vieții noastre, în toate încercările prin care trecem și în toate momentele de bucurie, de tristețe, de neliniște, de încântare, de descurajare și de orice fel, să ne amintim că fără ajutorul lui Dumnezeu și fără prezența Sa permanentă în inima și existența noastră „totul este deșertăciune și goană după vânt” (Ecl. 1, 14): „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 15-16). Numai Cel care este veșnic viu poate să ne dea ființa și viața: „Eu sunt învierea și viața; [...] oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (In 11, 25-26).

În toate împrejurările fericite sau triste ale existenței noastre, să ne amintim că Dumnezeu este singura noastră nădejde, singura noastră putere, singura noastră sal­vare și să chemăm fără încetare ajutorul Lui: „Păzește-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit” (Ps. 15, 1).