NeliniÅŸtea ÅŸi teama constituie tră­sătura dominantă a conÅŸtiinÅ£ei omeneÅŸti, întrucât, spre deose­bire de celelalte vieÅ£uitoare, omul ÅŸtie – chiar dacă încearcă să uite – că existenÅ£a lui este trecătoare ÅŸi pieritoare. De asemenea, el ÅŸtie că nimic ÅŸi nimeni din această lume nu-i va putea salva viaÅ£a. Căci toate lucru­rile ÅŸi făpturile acestei lumi fiind pieritoare, moartea va avea întotdeauna ultimul cu­vânt: „ÎnvăÅ£aÅ£i de la moarte, că ea nu cruÅ£ă pe nimeni, nu amână nimic. (...) SfârÅŸitul, vine sfârÅŸitul! ÎÅ£i va veni ÅŸi Å£ie rândul, ori­cine ai fi, om al pământului!” (Arhiman­dritul Arsenie Papacioc, VeÅŸnicia cuprinsă într-o clipă).

Moartea este mai puternică decât re­gii, ÅŸefii de stat, bogaÅ£ii, savanÅ£ii, medicii, filozofii, mai tare decât piatra, betonul, oÅ£elul, mai puternică decât toate vieÅ£uitoarele pământului ÅŸi decât tot ce există în această lume. Moartea este dum­nezeul celor care nu cred în Dumnezeu: „Universul «normal», care poate fi dedus din legile naturii, este un Univers fără viaÅ£ă; singurele legi previzibile ÅŸi reproductibile sunt legi de moarte ÅŸi de reîn­toarcere la materia neînsufleÅ£ită (...). Într-adevăr, analiza sistemelor vii pare, în aceste condiÅ£ii, a nu lăsa niciun loc con­ceptului de fiinÅ£ă vie în sine. (...) Legile naturii ne permit să înÅ£elegem nu viaÅ£a, ci moartea, nu organizarea vie, ci descom­punerea acestei organizări, alterarea ÅŸi pu­trezirea ei” (Ilia Prigojin, laureat al Pre­miului Nobel pentru chimie, Noua alianÅ£ă).

Prăpastia ameÅ£itoare pe care a lăsat-o dispariÅ£ia lui Dumnezeu în sufletul necredincioÅŸilor, aceÅŸtia încearcă s-o ca­mufleze sau s-o uite printr-un consum ex­cesiv ÅŸi deÅŸănÅ£at de plăceri ÅŸi bunuri lumeÅŸti: „Alergăm nepăsători către pră­pastie după ce am pus în faÅ£a ochilor ceva care să ne împiedice s-o vedem” (Pascal, Cugetări). Uitarea, iluziile, mirajele amă­gitoare, minciunile, calmantele ÅŸi drogu­rile de tot felul sunt singurele mijloace de care dispune omul fără Dumnezeu pen­tru a-ÅŸi domoli spaima ÅŸi deznădejdea în faÅ£a prăpastiei înspăimântătoare ÅŸi inevi­tabile a morÅ£ii. Umanismul ateu este o mascaradă pentru amăgirea maselor, care nu a produs ÅŸi nu poate produce altceva decât sisteme ideologice ÅŸi politice inu­mane, mincinoase ÅŸi absurde, care ar vrea să facă din noi niÅŸte condamnaÅ£i la moar­te voioÅŸi ÅŸi fericiÅ£i!

A pune omul muritor în centrul existenÅ£ei noastre ÅŸi a-i acorda valoarea su­premă înseamnă a recunoaÅŸte nu supremaÅ£ia omului, ci atotputernicia morÅ£ii. Omul fără Dumnezeu fiind robit morÅ£ii, el nu poate salva nici propria sa persoană, nici pe ceilalÅ£i oameni muritori: „Că deÅŸartă este izbăvi­rea de la om [...] DeÅŸertăciune sunt fiii oa­menilor, mincinoÅŸi sunt fiii oamenilor; în balanÅ£ă, toÅ£i împreună sunt deÅŸertăciune” (Ps. 59, 12; Ps. 61, 9).

Dacă Hristos este calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a (In 14, 6), atunci omul fără Dumne­zeu nu are nici cale, nici adevăr, nici viaÅ£ă, chiar dacă este viu din punct de vedere biologic. Căci fără Dumnezeu lumea aceasta ÅŸi întregul univers nu sunt de­cât neant, împărăÅ£ia materi­ei neînsufleÅ£ite ÅŸi a morÅ£ii veÅŸnice: „Hristos este totul ÅŸi în toÅ£i. Contrariul Său? Vi­dul, neantul. (...) Dacă Hristos nu este, nu eÅŸti nimic, eÅŸti un stârv, un neant” (Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeu-omul). Cel care spune: „Dumnezeu nu exis­tă”, spune, în acelaÅŸi timp: „Calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a nu există”. Dacă, aÅŸa cum a pro­clamat Nietzsche, Dumnezeu a murit, atunci omul a murit în acelaÅŸi timp cu El. A rupe legătura cu Dumnezeu înseamnă a rupe legătura cu propria viaÅ£ă, act sinucigaÅŸ care este rădăcina comună a tuturor crizelor – morale, spirituale, sociale, filozofice, politice, economice, individua­le ÅŸi colective – pe care le traversează lu­mea de astăzi, căci tot ce este făcut fără Dumnezeu nu slujeste la nimic, nu valo­rează nimic ÅŸi nici nu există: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în za­dar s-ar osteni cel ce o păzeÅŸte. În zadar vă sculaÅ£i dis-de-dimineaÅ£ă, în zadar vă cul­caÅ£i târziu, voi care mâncaÅ£i pâinea dure­rii...” (Ps. 126, 1-2).

Trufia celui care crede că poate găsi calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a prin propriile sale mijloace constituie un zid de netrecut în­tre om ÅŸi Dumnezeu. A recunoaÅŸte slăbiciunea, neputinÅ£a ÅŸi nimicnicia făp­turii omeneÅŸti este primul pas pe calea care duce la Dumnezeu: „Fă-mi cunos­cut, Doamne, sfârÅŸitul meu ÅŸi numărul zilelor mele care este, ca să ÅŸtiu ce-mi lipseÅŸ­te. Iată, cu palma ai măsu­rat zilele mele ÅŸi statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deÅŸertăciuni, tot omul ce viază” (Ps. 38, 5-8). Centrul fiinÅ£ei noastre nu este făptura muritoare, ci Duhul lui Dumnezeu Care sălăÅŸluieÅŸte în noi ÅŸi ne dă clipă de clipă fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a, căci „numai Dumnezeu este Cel care este cu adevărat, care este întot­deauna” (Sf. Grigorie Palama).

Totul vine de la Dumnezeu, totul este făcut de Dumnezeu, totul există pentru că Dumnezeu există ÅŸi nimic nu poate exis­ta fără El: „Doamne, cercetatu-m-ai ÅŸi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut ÅŸederea mea ÅŸi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea ÅŸi firul vieÅ£ii mele Tu le-ai cercetat ÅŸi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. [...] Unde mă voi duce de la Duhul Tău ÅŸi de la faÅ£a Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eÅŸti. De mă voi coborî în iad, de faÅ£ă eÅŸti. [...] Åži am zis: Poate întunericul mă va acoperi ÅŸi se va face noapte lumina dimprejurul meu. Dar întunericul nu este întuneric la Tine ÅŸi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aÅŸa este ÅŸi lumina ei. Că Tu ai zi­dit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aÅŸa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale ÅŸi sufletul meu le cunoaÅŸ­te foarte” (Ps. 138, 1-3, 8, 11-14).

Cel care crede în omul muritor crede în moarte. Cel care crede în Dumnezeu crede în viaÅ£ă: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morÅ£i, ci al celor vii” (Mt 22, 32). SocietăÅ£ile moderne, dominate de obsesia bunurilor materiale ÅŸi a bunăstării lumeÅŸti, au luat o cale fără ieÅŸire, potrivnică învăÅ£ăturii lui Hristos, deci potrivnică adevărului ÅŸi vieÅ£ii. Între Dumnezeu ÅŸi Mamona, omul modern a ales să-i slujească lui Mamona. Astfel în­cât creÅŸtinul de astăzi nu poate face altfel decât să meargă în sensul opus lumii moderne: „Pentru cultura de astăzi «timpul înseamnă bani», dar pentru noi, creÅŸtinii, timpul în­seamnă răscumpărarea veÅŸniciei. În fiece zi noi încercăm să împuÅ£inăm păcatul din viaÅ£a noastră ÅŸi să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, ÅŸi astfel să punem pe fiece zi a vieÅ£ii noastre pecetea veÅŸniciei. În fiece zi suntem chemaÅ£i să facem o sfântă neguÅ£ătorie: să schimbăm viaÅ£a noastră trecătoare cu viaÅ£a cea veÅŸnică de la Dum­nezeu” (Arhimandrit Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea).

Desigur, un creÅŸtin trebuie ÅŸi el să dea Cezarului ce este al Cezarului (Mt 22, 21), dar nu trebuie niciodată să-i dea fiinÅ£a lui lăuntrică: „Nu vă daÅ£i inima lucrurilor materiale [...] Dacă te pierzi în cele pământeÅŸti, pierzi drumul către cer” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I). În toate împrejurările vieÅ£ii noastre, în toate încercările prin care trecem ÅŸi în toate momentele de bucurie, de tristeÅ£e, de neliniÅŸte, de încântare, de descurajare ÅŸi de orice fel, să ne amintim că fără ajutorul lui Dumnezeu ÅŸi fără prezenÅ£a Sa permanentă în inima ÅŸi existenÅ£a noastră „totul este deÅŸertăciune ÅŸi goană după vânt” (Ecl. 1, 14): „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aÅŸa va înflori. Că vânt a trecut peste el ÅŸi nu va mai fi ÅŸi nu se va mai cunoaÅŸte încă locul său” (Ps. 102, 15-16). Numai Cel care este veÅŸnic viu poate să ne dea fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a: „Eu sunt învierea ÅŸi viaÅ£a; [...] oricine trăieÅŸte ÅŸi crede în Mine nu va muri în veac” (In 11, 25-26).

În toate împrejurările fericite sau triste ale existenÅ£ei noastre, să ne amintim că Dumnezeu este singura noastră nădejde, singura noastră putere, singura noastră sal­vare ÅŸi să chemăm fără încetare ajutorul Lui: „PăzeÅŸte-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit” (Ps. 15, 1).