Domnul se află în ultima parte a vieții Sale publice, la Ierusalim, puțin după sărbătoarea Corturilor (Sukkot)³ când va face prorocia „apei vii”, adică a venirii Duhului Sfânt. Tensiunea dintre El și „Evrei” este extrem de puternică, iar preoții, cărturarii și fariseii vor să-L dea morții (In 7, 25). Însă Hristos continuă să învețe în Templu, iar slujitorii trimiÅŸi de „arhierei și farisei” nu îndrăznesc să pună mâna pe El, subjugați de învățătura Sa („Niciodată n-a vorbit un om aÅŸa cum vorbeÅŸte Omul acesta”, In 7, 46).

După sărbătoare, Domnul se duce la Muntele Măslinilor (deal care se găsește în fața dealului Templului, de cealaltă parte a văii Chedronului), probabil pentru a Se odihni și a Se ruga (poate S-a dus să doarmă la prietenii Săi din Betania). Apoi, „dimineața”, Se întoarce în Templu pentru a învăța (într-una din numeroasele „curți”)⁴. Cărturarii și fariseii, adică teologii și asceții⁵, îi vor întinde o capcană. Aduc la Iisus, care este cel mai faimos rabin din Israel, o femeie prinsă în flagrant delict de adulter⁶: o înfăÅ£iÅŸează dinaintea Lui, „punând-o în mijloc”, amintesc că Legea lui Moise spune să fie omorâtă cu pietre și Îi spun, cu îndrăzneală: „Învățătorule⁷… Tu ce zici?”, lucru care înseamnă: care este judecata Ta? De fapt este un proces public improvizat. Adevărata intenție a cărturarilor și fariseilor nu este atât a aplica Legea, cât a putea să-L învinuiască pe Iisus („și pe aceasta o spuneau ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască”), și asta dinaintea mulțimii, a poporului.

Să remarcăm mai întâi că ei înșiși nu se conformează pe de-a-ntregul Legii: Leviticul spune, într-adevăr, să fie omorâți adulterii, dar amândoi împreună, bărbatul și femeia (Lev 20, 10); or, în templu nu este adusă decât femeia, deÅŸi bărbatul e la fel de vinovat ca și ea (și au fost amândoi surprinÅŸi în flagrant delict). Este o concepție parțială și foarte masculină despre dreptate. În plus, lapidarea nu este prevăzută decât într-un caz precis: cel al unei fecioare care păcătuieÅŸte (Deut 22, 20, 23-24), lucru care se întâmpla rar.

Pentru Iisus, e vorba de un mare risc: dacă spune că femeia trebuie să fie omorâtă cu pietre, atunci cărturarii și fariseii Îl vor întreba de ce se opune lor în alte privinÅ£e, din ce punct de vedere doctrina Sa e diferită și de ce nu se raliază lor; cât despre popor, acesta va fi șocat de asprimea Sa, care nu este conformă cu învățătura pe care o dă de doi ani și jumătate. Dacă Hristos spune să fie iertată și lăsată să plece, Îl vor învinui că nu respectă Legea, și deci că nu este Mesia. În orice caz, El ar fi pierdut⁸. Adversarii Săi sunt siguri pe ei…

Dinaintea unei astfel de perfidii, prima reacție a Domnului este aproape amuzantă: „plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ⁹”, ca și cum cărturarii ÅŸi fariseii nici n-ar exista¹⁰: nu Se lasă impresionat de toată agitația și strigătele acelea. De fapt, probabil vrea să arate că a înțeles perfect intenția lor adâncă și josnicia capcanei lor.

Ce scrie El? Sfântul Ambrozie din Milano și Sfântul Beda Venerabilul susÅ£in că scria numele „dușmanilor Săi cei lași”. Sfântul Ieronim crede că scria păcatele acuzatorilor Săi.

Scena durează probabil un timp, iar acuzatorii se enervează: ei „stăruiesc să-l întrebe”, căci vor neapărat să-L înfunde dinaintea poporului (prilejul e prea frumos ca să fie pierdut). Domnul Se ridică atunci și rostește un logion, un cuvânt de înțelepciune dumnezeiască: „Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei”. Spunând aceasta, face referire la Legea lui Moise, care precizează, în legătură cu cel care comite un adulter spiritual (închinarea la idoli): „Ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, ÅŸi apoi să urmeze mâinile a tot poporul. […] Să-i ucizi cu pietre până la moarte…”  (Deut 13, 6-11, și mai ales v. 9-10; același lucru se spune sub altă formă la 17, 7). Apoi, „iarăÅŸi plecându-Se în jos, scria pe pământ”: s-ar zice că vrea să arate că nedreptatea și răutatea din inimile oamenilor nu Îl privesc.

Învinuitorii Săi rămân fără glas: Dumnezeu a închis gura celor fără de lege și a celor răi, care, în loc să se pocăiască de propriile păcate, Îl învinuiesc pe Ziditorul lor (așa cum făcuseră Adam și Eva, și cum face Satana). Și, unul după altul, se retrag discret, începând cu cei mai în vârstă (cei „dintâi”), probabil pentru că au păcătuit mai mult decât tinerii: judecata e mai aspră pentru ei.

Și Hristos rămâne singur cu femeia, o situație destul de amuzantă… El Se ridică. După ce Și-a manifestat Înțelepciunea dumnezeiască, va manifesta Milostivirea¹¹ dumnezeiască, cu o pedagogie admirabilă. El spune: „Femeie, unde sunt pârâÅŸii tăi? Nu te-a osândit nici unul?”. Ea răspunde: „Nici unul, Doamne”. Astfel, a făcut-o pe ea însăși să spună că nu fusese osândită, ca să poată ține minte și să tragă o învățătură. Atunci se revelează, chiar prin gura lui Dumnezeu, milostivirea dumnezeiască: „Nici Eu nu te osândesc...” Ce bucurie pentru miliardele de ființe omenești de la căderea lui Adam și a Evei! Dar El adaugă: „Du-te, și de acum [din acest moment] să nu mai păcătuiești”. Ai fost iertată necondiÅ£ionat, dar trebuie să dobândești această iertare dumnezeiască schimbându-ți viața: trebuie să colaborezi la propria ta mântuire. Este sinergia dintre voia cea bună a lui Dumnezeu și propria noastră voie. Căci bunătatea lui Dumnezeu nu este o justificare a păcatelor noastre. Aici, ca și în întreaga Evanghelie, se revelează una dintre cele mai mari antinomii dumnezeiești: Dumnezeu este mereu în același timp Bun și Drept, Drept și Bun. Când ne manifestă milostivirea Sa, gratuit (așa cum se întâmplă cu Femeia păcătoasă), ne cere în același timp să ne conformăm cugetelor dumnezeiești, care sunt Adevărul și Dreptatea, adică să ne schimbăm, să ne convertim. Fără aceasta, nu am putea să creÅŸtem și să ne îndumnezeim.

Binecuvântat fie în veci!