Draga mea Copilă, dragă!

Dragii mei cei mulţi care vă întrebaţi!

Da, poate că vă sunt datoare un cuvânt legat de „situaţia asta cu Rafaela”! Îl rog pe Domnul Milei să mă lumineze, să-mi dea cuvinte articulate prin care să pot scoa­te din mine câte ceva din înţelesurile care acum mi se revarsă în inimă şi în minte, dar ca durere. E o durere plină, plină de înţelesuri şi de sens. E o dimensiune a durerii pe care încă nu am cunoscut-o. E o „crăpare de durere” pe care n-am mai trăit-o şi de la care pri­mesc o lumină încă nezărită până acum. Numai că nu găsesc cuvinte să vă vorbesc despre ele pentru că nu se ridică, sau nu coboară la nivelul gândului. Orice incercare de for­mulare in cuvinte se cristalizează in „Doamne Iisuse Hristoase...’’ Dar când sunt impreună cu măicuţele mele (sau cu cei din jur) primesc impreună cu ele puterea rosti­rii cuvintelor necesare comuniunii noastre. Cuvinte de toate felurile, după necesitate, pentru că viaţa e o taină fără de sfârsit si ne cere s-o trăim. Mulţumim, Doamne!

Cum a ingăduit, Domnul?

Cu durere si dragoste!

Boala si moartea Rafaelei n-au fost pedepse pentru felul ei de viaţă, ci daruri pe care, cu adevărat, mintea-raţiune a omului nu le poate inţelege. Dar mintea cea de din­colo de raţiune le poate primi si trăi. Cereţi de la Domnul să vă deschidă usa acelei minţi si veţi inţelege si veţi primi totul cu pace si recunostinţă. Şi cu durere. Fără du­rere nu ne putem naste la acea nouă viaţă si la acea nouă inţelegere.

Da, Domnul ne-a ascuns boala Rafaelei până a fost prea târziu ca să se vindece, dar nu prea târziu că să fie loc de intâlnire mai fierbinte, mai viu, mai profund cu El si cu noi.

Rafaela a invăţat, in scurta ei viaţă de călugăr, să fie ascultătoare si, din ascultare, a primit fără intrebări darul vieţii pe care a trăit-o din plin, si la bine si la rău, cu Domnul! Şi a gustat din bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la noi! Şi acum, nădăjduim, că a intrat deplin in locasurile Acelei Bucurii!

Chiar si Rafaela ne-a ascuns boala ca să fie mai mult cu noi si să ne arate iubirea ei. Ne-a zâmbit inainte de a fi acoperită cu vesmintele călugăresti pentru inmormântare si, apoi, s-a grăbit să asculte porunca intoarcerii in ţărâna din care venim cu trupul. S-a le­pădat astfel si de ultima posibilitate de a se mândri! A biruit astfel, cu mila Domnului, si acest cel mai mare si mai de temut vrăjmas al nostru! Că moartea nu mai era pentru ea un vrăjmas, ci usă de trecere la odihna cea făgăduită. Deja zăbovise, de dragul nostru, dincolo de puterile ce-i mai rămăseseră. Da, Domnul are gânduri diferite de ale noastre, dar „planurile Lui" sunt aceleasi cu ale noastre. Noi, in ascunsul nostru, lucrăm toată viaţa la „planul" Lui de a ne mântui si de a intra in Împărăţia bucuriei celei vesnice, in ciuda impotrivirii omului vechi! Doar că este o lucrare de mare taină a inimii noastre; o lucra­re de care mintea-raţiune, lipită cu totul de planul supravieţuirii, nu poate si nici nu vrea să stie mai nimic. E o taină care se cere trăită si păstrată in tăcere si rugăciune.

Deschide, Doamne, ochii inimii noastre ca să vadă cele nevăzute sau măcar să cre­dem celor ce au văzut si ne-au luminat cu invăţătura lor!

Ajută-i Doamne, pe toţi copiii Tăi ca să fie cuminţi pentru a avea mintea cu Tine, in Tine si nu pentru vreo răsplată din cele pieritoare!

Vă mulţumesc si vă imbrăţisez cu dragoste si rugăciune,

Maica Siluana