Ea se situează în timpul urcării lui Hristos către Ierusalim, chiar după episodul Tânărului bogat³ ÅŸi înainte de cea de-a treia vestire a Patimilor³. Petru, în urma întâl­nirii cu Tânărul bogat, a pus Domnului o întrebare sinceră ÅŸi abruptă: ÅŸi noi? („Iată noi am lăsat toate ÅŸi Å¢i-am urmat Å¢ie. Cu noi oare ce va fi?”). Domnul le făgăduieÅŸte răsplată minunată, dar ÎÅŸi sfârÅŸeÅŸte cuvântul printr-o frază sibilinică: „Åži mulÅ£i dintâi vor fi pe urmă, ÅŸi cei de pe urmă vor fi întâi.”³. Apoi, pilda începe prin „căci”⁴: ea este deci o ilustrare a cuvântului precedent, după cum subliniază sf. Ioan Gură de Aur¹.

„Căci împărăÅ£ia cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă... ” Într-adevăr este vorba aici, ca ÅŸi în aproape toate pildele, de ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, pe care Hristos a venit să o vestească: fiecare frază a pildei trebuie raportată la ÎmpărăÅ£ia ceru­rilor, care este Å£elul vieÅ£ii omeneÅŸti, Raiul regăsit, desăvârÅŸit ÅŸi veÅŸnic. Acest om este calificat drept „stăpânul casei” în textul grec ÅŸi de „tată de familie” în textul latin: acest lucru ne indică contextul ÅŸi tonalitatea: este vorba despre Tatăl ceresc ÅŸi despre fiii Săi omeneÅŸti (începând cu versetul al optulea, este numit „Kyrios”, Domn).

Prima remarcă importantă ce se cuvine făcută este că Dumnezeu vrea, încă de la început („dis de dimineaÅ£ă”), să tocmească pe oameni ca lucrători la via Sa. Via lui Dumnezeu este Israel, după cum ne ÎnvaÅ£ă Psalmii si proorocii⁵, si este si Biserica. Acestea trebuie puse desigur in legătură cu Euharistia. Via, care este cel mai mic arbust purtător de fructe, este si cel mai roditor, iar fructul ei, care este plăcut la gust, potoleÅŸte setea, este parfumat si hră­nitor, dă si vinul, care este băutura împă­rătească prin excelenÅ£ă, băutura de sărbă­toare (cea de la nunÅ£i), care „veseleste inima omului, ca să ve­selească faÅ£a cu untde­lemn" (Ps.103[He 104/15), si care va de­veni sângele lui Hris- tos. Via este simbolul ÎmpărăÅ£iei lui Dumne­zeu, al indumnezeirii Omului si transfigură­rii cosmosului.

Dumnezeu, care ar putea face toate El Însusi (sau prin ingerii Săi) vrea ca Omul să-i fie împreună lucrător: este admirabila sinergie dragă teologiei ortodoxe, uniu­nea liberă a celor două voi, divină si ome­nească, harul dumnezeiesc unit cu voia li­beră a Omului. Åži face o învoială cu primii tocmiÅ£i, cei din primul ceas, pentru o pla­tă, căci, după cum spune Hristos „vrednic este lucrătorul de plata sa"⁶ (Luca 10, 7): există deci sfat intre Dumnezeu si Om, si invoială. Această plată este de un dinar pe zi. Aici ziua simbolizează tot timpul omenesc de după cădere (eonulcăderii) iar dinarul, care poartă imaginea impăratului [roman] reprezintă bineînÅ£eles ase­mănarea cu Dumnezeu, care este Å£elul vieÅ£ii omenesti. Plata este indumnezeirea, si este aceeasi pentru toÅ£i: este universa­lă si vesnică.

În ce constă această muncă, această „lucrare"? PărinÅ£ii spun că e vorba de pli­nirea poruncilor (Sf. Ioan Gură de Aur), de „lucrarea Legii", adică punerea sa in practică (Sf. Ilarie de Poitiers⁷). Episcopul Ioan de Saint-Denis spune că e vorba des­pre „cucerirea iubirii lui Dumnezeu", căci Adam si Eva trebuiau să cucerească această iubire prin ascultare, fără a astepta nimic in schimb⁸.

Pentru ce Stăpânul a mai iesit din trei in trei ceasuri să tocmeas­că lucrători, si ce repre­zintă acestia? Ceasurile sunt numărate in sistemul roman antic: e vorba de ceasurile zilei, care merg de la ora 6 dimineaÅ£a (ceasul 1, care nu este nu­mit) la ora 6 seara (ceasul al 12-lea, care nu este numit). PărinÅ£ii au văzut aici două simboluri: Sf. Ioan Gură de Aur si Sf. Efrem⁹ vedeau diferitele vârste la care Dumnezeu cheamă pe oameni (ceea ce este caracteristic secolului al IV-lea¹⁰) in scopul de a nu descuraja pe cei care îndrăzneau să devină crestini la o vârstă înaintată¹⁰. Însă Sf. Ilarie si Sf. Grigorie cel Mare¹¹ vedeau diferitele chemări ale lui Dumnezeu către omenire, de la căderea lui Adam si a Evei până la venirea lui Hristos, ceea ce e mult mai bogat în semnificaÅ£ie. Ei dau chiar tipologii apro­piate¹². „Dis de dimineaÅ£ă” corespunde originii, chiar după căderea Omului (Sf. Ilarie: vremea lui Noe). Cât despre al unsprezecelea ceas, care este al sfârÅŸitului eo­nului,căderii¹³, este ceasul venirii lui Hristos ÅŸi al chemării Neamurilor. Al doisprezecelea ceas nu este pomenit pentru că este ceasul ÎmpărăÅ£iei, după judecata cea de pe urmă.

Ne putem întreba de ce Stăpânul nu a chemat pe toÅ£i oamenii de la început. Răspunsul se găseÅŸte chiar în Evanghelie: pentru că nu erau dispuÅŸi să asculte. Stăpânul a chemat, din fiecare neam, pe cei care erau dispuÅŸi ÅŸi gata să asculte (acest lucru este foarte clar în pilda OspăÅ£ului ceresc: cei poftiÅ£i spun nu, pentru că tre­buie să se ocupe de câmp, de boi sau de căsătorie – Lc 14, 1). Se poate socoti că prima chemare („dis de dimineaÅ£ă”) priveÅŸte pe toÅ£i oamenii, cel puÅ£in pe toÅ£i drepÅ£ii (cei care au supravieÅ£uit Potopului, coborâtori din Noe); însă apoi, chemări­le de la ceasurile al treilea până la al nouă­lea inclusiv privesc pe Israel. PărinÅ£ii vor vedea în aceasta o comparaÅ£ie între Evrei ÅŸi Neamuri (cei din al unsprezecelea ceas), cum este exprimat limpede de Hristos în pilda OspăÅ£ului ceresc ÅŸi în cea a lucrăto­rilor ucigaÅŸi de la vie.

Trebuie să remarcăm că Stăpânul nu a promis o plată precisă decât primilor chemaÅ£i. Acest lucru aminteÅŸte că, de la zidirea Omului după chipul ÅŸi asemănarea Lui, Dumnezeu aÅŸtepta de la Om să I se asemene, în mod liber. Planul dumneze­iesc este menÅ£inut, în ciuda căderii. Celor care sunt chemaÅ£i la ceasurile al treilea, al ÅŸaselea ÅŸi al nouălea nu li se făgăduieÅŸte decât „ce va fi cu dreptul”, adică de fapt „potrivit cugetelor dumnezeieÅŸti” (ÅŸi deci asemănarea), dar fără a fi arătat ca atare, pentru că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Dar ei Îl cred pe Stăpân pe cuvânt. Cât despre cei din ceasul al un­sprezecelea, care sunt tocmiÅ£i în chip aproape simbolic (nu mai râmâne decât un ceas de lucrat!) nu li se promite chiar nimic. „Nimeni nu i-a tocmit”, pentru că era vorba de păgâni idolatri – Neamuri­le –, care nu sunt fiii lui Avraam ÅŸi pe care Evreii îi dispreÅ£uiau. Acest lucru trebuie apropiat de porunca de pe urmă pe care Împăratul o dă slugii Sale în pilda OspăÅ£ului ceresc: „Ia pe toÅ£i pe care-i vei găsi”. (Lc 14, 23).

„Făcându-se seară” înseamnă jude­cata de pe urmă ÅŸi sfârÅŸitul vremii, adică momentul plăÅ£ii. Putem vedea în „Îngri­jitorul Stăpânului” pe Hristos ÎnsuÅŸi, Care este judecătorul, în numele Tatălui Său, ÅŸi Care dă plata făgăduită de Tatăl Său. Stăpânul Îi cere să înceapă cu cei din urmă, cei din ceasul al unsprezecelea, pentru că ei nu erau siguri de nimic ÅŸi Stăpânul vrea să arate tuturor – ÅŸi mai ales ce­lor dintâi – în ce duh voia să plătească, adi­că al bunătăÅ£ii (Sf. Efrem): ei primesc fiecare un dinar. Dumnezeu ÎÅŸi manifestă bunătatea faÅ£ă de Neamuri, care au lucrat foarte puÅ£in. Se întâmplă probabil la fel cu toÅ£i ceilalÅ£i, până la cei din ceasul al trei­lea. Cei de la început, primii chemaÅ£i, nă­dăjduiesc să primească mai mult pentru că au lucrat mai mult, dar primesc numai un dinar, după făgăduinÅ£ă: ei se plâng ÅŸi Îi reproÅŸează Stăpânului. Acesta din urmă face atunci o judecată de temut, care este cheia pildei: Eu sunt drept pentru că v-am dat ceea ce era tocmit între noi; am fost credincios făgăduinÅ£ei Mele. Bunurile Mele Îmi aparÅ£in ÅŸi fac cu ele ce voiesc: ÅŸi voiesc să fiu bun. De fapt, felul în care se face plata era o încercare pentru cei din­tâi. Ei avuseseră cinstea de a fi chemaÅ£i încă de la început ÅŸi să se tocmească cu Stăpânul pentru o plată anume (era o în­voială, un legământ). Stăpânul aÅŸtepta de la ei ca să I se asemene, să reziste ispitei invidiei ÅŸi geloziei (Sf. Ioan Gură de Aur) ÅŸi să fie buni precum ÅŸi El este bun. A fi „cel dintâi”, nu e de ordin nici cronologic ÅŸi nici al împrejurărilor: înseamnă a fi aproape de Stăpânul, a I se asemăna. Ei trebuiau să treacă de la realitatea istorică la cea duhovnicească, prin încercare. De fapt, toÅ£i oamenii sunt chemaÅ£i să fie „cei dintâi”. Neasemănându-se cu Stăpâ­nul, au devenit de factocei de pe urmă. Iar cei care erau cei de pe urmă chemaÅ£i, dar care s-au încrezut în Stăpânul, fără a ÅŸti chiar care avea să le fie plata, au devenit de factocei dintâi.

Această pildă este, ca toate celelalte, de ordin duhovnicesc ÅŸi nu moral. ConÅ£inutul ei teologic central este arăta­rea că în Dumnezeu este o antinomie sublimă: Dumnezeu este în acelaÅŸi timp drept ÅŸi bun. Dreptatea Å£ine de adevăr iar bunătatea Å£ine de iubire. Este o învăÅ£ătură pentru noi: dacă nu suntem decât drepÅ£i, putem deveni duri, împietriÅ£i, insensibili. Dacă nu suntem decât buni, putem deveni laxiÅŸti, relativiÅŸti, nedrepÅ£i. Din păcate, aÅŸa sunt oamenii în cea mai mare parte a timpului, nefiind în stare de o gândire ÅŸi de o purtare antinomică. Însă Dumnezeu nu este aÅŸa. Acest lucru se arată cu strălu­cire în Hristos: dacă cercetăm toată Evanghelia, cuvânt cu cuvânt, vom vedea că Hristos este întotdeauna în acelaÅŸi timp drept ÅŸi bun, adevăr ÅŸi iubire. Această pildă dificilă este o comoară teologică, o adevărată iniÅ£iere în viaÅ£a dumnezeiască.

Binecuvântat fie Dumnezeu care se apleacă astfel asupra noastră care nu sun­tem decât pulbere!

Note:

1. Sf. Ioan Gură de Aur [sfârÅŸitul secolului al IV-lea – începutul secolului al V-lea]: Comentariu la Evanghelia după Matei, Predica 64. Artège, 2012, p. 389-396.
2. Septuagesima: duminică în timpul celor ÅŸaptezeci de zile dinainte de PaÅŸti, prima duminică din „urcuÅŸul către Sfintele PaÅŸti” ÅŸi începutul perioadei de pre­gătire a postului în Apus. Ar putea coincide cu în­ceputul pregătirii postului bizantin, adică cu duminica VameÅŸului ÅŸi a Fariseului sau, în săptămâni, cu cea a Fiului risipitor (perioada dinaintea postului, iar postul durează 9 săptămâni în Apus, ÅŸi 10 săptă­mâni în Răsărit).
3. Aceste evenimente au fost raportate de către cei trei Sinoptici (Mt 19, 16-30; Mc 10, 17-31; Lc 18, 18-30 [plus 13, 30].
4. „căci”: numai în textul grec (gar)
5. Mai cu seamă proorocul Isaia. Însă Hristos ÎnsuÅŸi lasă să se înÅ£eleagă acest lucru în pilda lucrătorilor ucigaÅŸi de la vie (Mt 21, 33-45 : a se vedea mai ales v. 43 ÅŸi 45; Mc 12, 1-12; Lc 20, 9-19).
6. Acest minunat cuvânt al lui Hristos a fost împru­mutat de Marx, de socialiÅŸti ÅŸi de comuniÅŸti, însă fără a cita sursa (care este Biblia, ÅŸi deci Dumnezeu) deturnându-i înÅ£elesul (muncitorul trebuie să-ÅŸi ceară plata, inclusiv prin violenÅ£ă).
7. Sf. Ilarie de Poitiers [mijlocul secolului al IV-lea]: Despre Matei II, S.C. n° 258, p.107-111.
8. Episcopul Ioan de Saint-Denis [1905-1970]: Les cycles de l’humanité : évolution et régression – Ciclurile omenirii: evoluÅ£ie ÅŸi regres [Predica pentru Septuagesima -17 februarie 1957] în Homelies, Presence orthodoxe, 1971, p. 35-38. Adam ÅŸi Eva au preferat puterea dumnezeiască iubirii lui Dumnezeu, adică a deveni ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu.
9. Sf. Efrem Sirul [mijlocul secolului al IV-lea]: Comentariu la Diatessaron, SC n° 121, p. 272-275.
10. În vremea AntichităÅ£ii, ÅŸi mai ales în secolul al pa­trulea după „pacea Bisericii”, era obiceiul de a rămâ­ne catehumen multă vreme, pentru că viaÅ£a creÅŸtină era considerată ca foarte grea ÅŸi constrângătoare, ÅŸi de a ajunge la o vârstă avansată pentru a se boteza (era „comod”, practic). Dar unii puteau socoti că, la vârsta lor, acest lucru devenea inutil. Sf Efrem a ară­tat că, oricare ar fi ceasul convertirii, omul este bine primit.
11. Sf. Grigorie cel Mare, papă al Romei [sfârÅŸitul se­colului al VI-lea - începutul secolului al VII-lea]: Omilii la Evanghelie, Omilia a 19-a, Ed. Ste Madeleine, 2000, p. 223-235. De fapt, sf. Grigorie vede două simboluri: cel al diferitelor generaÅ£ii ale celor chemaÅ£i ÅŸi cel al diferitelor vârste ale vieÅ£ii, la care oamenii sunt chemaÅ£i.
12. Tipologia diferitelor ceasuri ale chemării:
    Sf. Ilarie: [ceasul întâi]: vremea lui Noe; ceasul al trei­lea: vremea lui Avraam; ceasul al ÅŸaselea: vremea lui Moise; ceasul al nouălea: vremea lui David ÅŸi a pro­orocilor; ceasul al unsprezecelea: vremea venirii lui Hristos.
    Sf. Grigorie: [ceasul întâi]: de la Adam la Noe; ceasul al treilea: de la Noe la Avraam; ceasul al ÅŸaselea: de la Avraam la Moise; ceasul al nouălea: de la Moise la Hristos; ceasul al unsprezecelea: de la venirea lui Hristos la sfârÅŸitul lumii.
13. Sf. Vasile, în anafora liturghiei sale zice, după ce pomeneÅŸte pe „cei aleÅŸi” ÅŸi pe „prooroci”: „Åži când a venit plinirea vremii, ne-ai vorbit prin ÎnsuÅŸi Fiul Tău... ” PărinÅ£ii socoteau că Hristos a venit către „sfârÅŸitul vremurilor”, adică la sfârÅŸitul eonului căderii.