Treburile de fiecare zi ocupă atât de mult omul lăuntric astăzi, încât cu greu ne mai preocupăm si de nevo­ile sufletului. Ne gândim că nevoile sufle­tului sunt atât de mari si chiar complicate – rugăciuni multe si lungi, post greu, cărţi de citit, multă milostenie si altele – încât este nevoie de foarte mult timp si de multe mij­loace, asa încât nu se poate să începem astăzi, trebuie să lăsăm pe mai târziu. Uneori vine chiar gândul că trebuie să lăsăm pentru bătrâneţe când vom avea foarte mult timp la dispoziţie, acum altceva este mai impor­tant. Şi în acest fel lăsăm tot timpul grija de suflet pe mai târziu, lăsăm poarta inimii închisă pentru Dumnezeu, nici măcar o cât de mică crăpătură prin care să vină cât de cât o rază din harul Său. Grija de suflet este una specifică creştinului, este vorba de con­vorbirea cu Dumnezeu, ceea ce numim rugăciune, care indirect se răsfrânge si asu­pra trupului. Tot în grija de suflet intră si postul, care indirect, prin înfrânarea trupu­lui, se răsfrânge asupra sufletului, a omului lăuntric. Fără rugăciune, sufletul nu se primeneste, nu se înnoieste, iar fără post trupul se îngreunează si sufletul împreună cu el. „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios" (Mt 26, 41) De asemenea, milostenia sau grija pentru cel de lângă noi, lumineaza si bucură sufletul, fără aceasta îngropându-se în egoism si autosuficienţă. Milos­tenia deschide sufletul spre înţelegerea dragostei lui Dumnezeu pentru noi, pe care o pune si în inima noastră. Sau mai bine zis pe care o ascunde Dumnezeu în inima noastră ca pe o comoară de mare preţ, pentru care, atunci când o găsim, vin­dem tot ce avem – adică renunţăm la viaţa fără Dumnezeu – pentru a ne preocupa de comoara care încet-încet se face descoperită prin lucrarea Sfântului Duh în suflet. „Adunati-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu sapă si nu le fură. Căci unde este comora ta, aco­lo va fi si inima ta."(Mt 6, 20-21)

Atunci când ne rugăm suntem milostivi cu noi însine în primul rând. De n-ar fi decât rugă­ciunea Tatăl nostru,care ne-a fost dăruită de Domnul Hristos, si tot am avea destule cuvinte pentru a ne ruga. „Când te rogi, intră în cămara ta, si închizând usa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, si Tatăl tău, Care vede în ascuns, va răsplă­ti Ţie..."(Mt 6, 6-7) Dar bogăţia rugăciunilor pe care Biserica ni le propune – începând cu psalmii si terminând cu rugăciunile sfinţilor din zilele noastre – ne ajută sufletul să se ridice spre cele sfinte în orice stare si situaţie: de la trezire până la culcare, învăţând sau muncind, din copilărie până la starea adultului, la bucurie si la tristeţe, la deznădejde si la încercări de tot felul, de la leagăn până la mormânt, prin rugăciune ne apropiem de Dumnezeu si Îi permitem să se apropie de noi. Prin rugăciune Duhul Sfânt îşi face locas în noi, iar noi devenim harpă în mâinile lui Dumnezeu, la care Duhul Sfânt cântă cântarea mântuirii, atât de dragă Lui ! Trăim prin rugăciune cu Dumnezeu si Dumnezeu trăieste cu noi.

† Mitropolitul Iosif