Căderea din ceruri a lui Adam în­seamnă moartea omului, căci, fără Dumnezeu, omul nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (Fac. 19). Nașterea lui Hristos pe pământ este și ea un fel de „cădere”, căci Fiul lui Dum­nezeu Cel veșnic, nemuritor, atotputer­nic, infinit, s-a pogorât din ceruri pentru a sălășlui în trupul de carne al omului pieritor. Dar, în vreme ce căderea lui Adam a pricinuit moartea omului, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ i-a dat din nou via­ța pe care o pierduse. Dumnezeu S-a năs­cut precum un om, a viețuit ca un om, a pătimit ca un om, a murit ca un om, pen­tru ca omul să devină din nou fiul lui Dumnezeu, așa cum era înainte de căderea lui Adam: „Dumnezeu a venit printre noi pen­tru a ne readuce în starea noastră inițială, cea întru care am fost făcuți” (Starețul Tadei, Pace și bucurie întru Duhul Sfânt).

Cel care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria a fost omul Iisus Hristos, căci Hristos Dumnezeu este veșnic, asemenea Tatălui și de aceeași ființă cu El: „Dumnezeu nu naște la fel ca omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârșit, El naște în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, și fără de împreunare. Nașterea Lui, de neîn­țeles nouă, nu are nici început, nici sfârșit” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).

Pruncul Iisus, așa cum este reprezen­tat în icoane și în imaginile de Crăciun, ne pare identic cu copiii oamenilor, așa încât uităm de cele mai multe ori că nașterea lui Dumnezeu pe pământ este o taină de ne­pătruns pentru mintea omenească și un eveniment cosmic de aceeași importanță cu facerea lumii și a omului. Este o nouă naștere a omului, așa cum era înainte de căderea lui Adam, prin unirea făpturii de carne cu Duhul lui Dumnezeu: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (2 Cor. 5, 17); „Hristos, Care este «chipul lui Dumnezeu celui nevăzut» (Col. 1,15), este prototipul Chipului veșnic după care ne reînnoim. Prin El și conform Lui refacem ««după chipul lui Dumnezeu» omul lăuntric. (... ) Prin urmare, această reînnoire nu este altce­va decât o încorporare în noi a lui Hristos și o ființare în El” (Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-Omul).

Nașterea lui Hristos este a doua face­re a omului veșnic, după chipul și asemă­narea lui Dumnezeu. De aceea, nașterea Lui este cu mult mai importantă decât nașterea trupului nostru de carne, dat fi­ind că „principiul ontologic al omului nu se află înființa lui biologică, ci înființa lui în­tru Hristos” (Panayotis Nellas, Viața în­dumnezeită). Nașterea lui Hristos este și o nouă facere a lumii, căci, desprinzându-se de Dumnezeu, lumea nu ne poate da decât suferința, deznădejdea și moar­tea: „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu” (P. Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești).

Nașterea pruncului Iisus deschide o nouă eră în istoria omenirii. Creștinismul a devenit o religie planetară care a schim­bat fața lumii, aducând un răspuns la toa­te întrebările omului și arătându-i calea mântuirii și a vieții veșnice. Hristos a intrat în timpul acestei lumi și în istoria omenirii pentru a ne elibera din jugul timpului și de tirania istoriei lumești. Căci atunci când rupe legătura cu Dumnezeu și cu dimensiunea du­hovnicească a existenței, istoria pământească a omului devine de neînțeles, vrăjmașă și criminală, căci ne duce pe toți la moarte fără niciun motiv și nicio explicație: „Teroarea istoriei este experiența unui om care nu mai este religios, care nu are deci nicio nădejde de a afla o semnifica­ție finală a dramei istorice și care trebuie să suporte crimele istoriei fără a înțelege sensul lor” (Mircea Eliade, Încerca­rea labirintului).

A rupe legătura între om și Dumnezeu, între Zidito­rul lumii și zidirea Lui, înseamnă reîntoarcerea la haos, atât în lumea din afară, cât și înlăuntrul omului, catastrofă spi­rituală, individuală și colectivă, care a luat în zilele noas­tre proporții mondiale: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi și eu! Noi toți suntem niște ucigași! (...) Cine ne-a dat buretele pentru a șterge orizontul? Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Nu cădem oare la nesfârșit? Nu rătăcim ca într-un neant infinit? Suflarea vidu­lui nu ne împresoară de pretutindeni? Nu este mai frig? Nu vedeți venind noaptea și mereu noaptea?(Nietzsche, Smin­titul, în Åžtiința veselă). Nietzsche a văzut cu claritate catas­trofa mondială pe care o va produce dispariția lui Dum­nezeu din conștiința și exis­tența omului modern, dar a făurit mitul supraomului menit să ia locul lui Dum­nezeu – căzând astfel în ace­eași ispită ca Adam: „veți fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5) – și a devenit unul dintre cei mai îndârjiți adversari ai creștinismului, supranumindu-se el însuși Antihrist.

Secolul XX a fost cu adevărat secolul Antihriștilor, al profeților minci­noși, marxiști și naziști, care și-au atribuit rolul de salvatori ai omenirii și fă­uritori ai unei noi lumi: so­cietatea comunistă sau im­periul de o mie de ani al celui de-al treilea Reich. Aceste utopii diavolești au adus pe pământ iadul ce­lui de-al Doilea Război Mondial, al lagărelor de ex­terminare, al catastrofelor nucleare, al Gulagului și al dictaturilor comuniste etc. Secolul „supraoamenilor” care au voit să ia locul lui Dumnezeu a fost cel mai infernal și mai dement din istoria omenirii.

Sărbătoarea nașterii Domnului este o ocazie de a ne aminti că nu există de­cât un singur Mesia, un sin­gur Mântuitor, un singur Hristos, un singur Dumne­zeu, și că toți ceilalți așa-ziși călăuzitori și salvatori ai omenirii sunt niște impos­tori și niște „proroci minci­noși care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște” (Mt. 7, 15-16).

Fără Dumnezeu, omul este incapabil să se salve­ze pe el însuși, cum ar pu­tea el să salveze omenirea? Moartea lui Dumnezeu proclamată de Nietzsche este de fapt moartea omu­lui. Fără Dumnezeu care ne dă ființa și viața „noi suntem niște mici neanturi” (Sora Emmanuelle), căci „ceea ce nu este esență nu este deloc” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Iar esența omului, a lumii și a tot ce există, nu se află nici în om, nici în lume, nici în nimic altceva decât în Dumne­zeu. Atunci când se rupe de Dumnezeu, omul nu-L ucide pe Dumnezeu, ci se ucide pe sine însuși: „Aco­lo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu și omul sunt corelativi, precum tatăl și copilul său” (P. Evdokimov, op. cit.).

Nașterea lui Hristos pe pământ salvează omul și ome­nirea din iadul unei lumi fără Dumnezeu și reface unitatea vitală între Cer și pământ, între om și Dumnezeu: „Steaua care i-a călăuzit pa magi până la peșteră încetează de a fi o poveste înduioșătoare: auzim din nou adevărul nepieritor al cuvintelor psalmului: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu și lucrarea mâinilor Lui o vestește tăria». Întregul univers nă­zuiește la unitate, la pace, la dragoste. Dar unde ar putea să le găsească? în economie? în zgomotul armelor? în rivalități? (...) Numai creștinismul este capabil să răspundă la toate întrebă­rile, să satisfacă în întregime cugetul cercetător al omului și se­tea inimii omenești. (... ) Adversarii creștinismului, în ultimă instanță, nu au alte argumente decât calomnia sau propagan­da. Ca răspuns la acestea, răsună la fel de puternic în Biserici cântarea: «Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, a adus în lume lumina cunoștinței». Cu aceeași convingere, cu ace­eași tărie, mărturisim că acolo unde există o adevărată sete și dragoste de adevăr, aceasta duce, mai devreme sau mai târziu, la Hristos” (Părintele Alexandre Schmemann, Nașterea Domnului, în Voi toți, care sunteți însetați).