Căderea din ceruri a lui Adam în­seamnă moartea omului, căci, fără Dumnezeu, omul nu este decât Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână (Fac. 19). NaÅŸterea lui Hristos pe pământ este ÅŸi ea un fel de „cădere”, căci Fiul lui Dum­nezeu Cel veÅŸnic, nemuritor, atotputer­nic, infinit, s-a pogorât din ceruri pentru a sălăÅŸlui în trupul de carne al omului pieritor. Dar, în vreme ce căderea lui Adam a pricinuit moartea omului, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ i-a dat din nou via­Å£a pe care o pierduse. Dumnezeu S-a năs­cut precum un om, a vieÅ£uit ca un om, a pătimit ca un om, a murit ca un om, pen­tru ca omul să devină din nou fiul lui Dumnezeu, aÅŸa cum era înainte de căderea lui Adam: „Dumnezeu a venit printre noi pen­tru a ne readuce în starea noastră iniÅ£ială, cea întru care am fost făcuÅ£i” (StareÅ£ul Tadei, Pace ÅŸi bucurie întru Duhul Sfânt).

Cel care S-a născut din Duhul Sfânt ÅŸi din Fecioara Maria a fost omul Iisus Hristos, căci Hristos Dumnezeu este veÅŸnic, asemenea Tatălui ÅŸi de aceeaÅŸi fiinÅ£ă cu El: „Dumnezeu nu naÅŸte la fel ca omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârÅŸit, El naÅŸte în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, ÅŸi fără de împreunare. NaÅŸterea Lui, de neîn­Å£eles nouă, nu are nici început, nici sfârÅŸit” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).

Pruncul Iisus, aÅŸa cum este reprezen­tat în icoane ÅŸi în imaginile de Crăciun, ne pare identic cu copiii oamenilor, aÅŸa încât uităm de cele mai multe ori că naÅŸterea lui Dumnezeu pe pământ este o taină de ne­pătruns pentru mintea omenească ÅŸi un eveniment cosmic de aceeaÅŸi importanÅ£ă cu facerea lumii ÅŸi a omului. Este o nouă naÅŸtere a omului, aÅŸa cum era înainte de căderea lui Adam, prin unirea făpturii de carne cu Duhul lui Dumnezeu: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (2 Cor. 5, 17); „Hristos, Care este «chipul lui Dumnezeu celui nevăzut» (Col. 1,15), este prototipul Chipului veÅŸnic după care ne reînnoim. Prin El ÅŸi conform Lui refacem ««după chipul lui Dumnezeu» omul lăuntric. (... ) Prin urmare, această reînnoire nu este altce­va decât o încorporare în noi a lui Hristos ÅŸi o fiinÅ£are în El” (Sfântul Iustin Popovici, Omul ÅŸi Dumnezeu-Omul).

NaÅŸterea lui Hristos este a doua face­re a omului veÅŸnic, după chipul ÅŸi asemă­narea lui Dumnezeu. De aceea, naÅŸterea Lui este cu mult mai importantă decât naÅŸterea trupului nostru de carne, dat fi­ind că „principiul ontologic al omului nu se află înfiinÅ£a lui biologică, ci înfiinÅ£a lui în­tru Hristos” (Panayotis Nellas, ViaÅ£a în­dumnezeită). NaÅŸterea lui Hristos este ÅŸi o nouă facere a lumii, căci, desprinzându-se de Dumnezeu, lumea nu ne poate da decât suferinÅ£a, deznădejdea ÅŸi moar­tea: „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu” (P. Evdokimov, Vârstele vieÅ£ii duhovniceÅŸti).

NaÅŸterea pruncului Iisus deschide o nouă eră în istoria omenirii. CreÅŸtinismul a devenit o religie planetară care a schim­bat faÅ£a lumii, aducând un răspuns la toa­te întrebările omului ÅŸi arătându-i calea mântuirii ÅŸi a vieÅ£ii veÅŸnice. Hristos a intrat în timpul acestei lumi ÅŸi în istoria omenirii pentru a ne elibera din jugul timpului ÅŸi de tirania istoriei lumeÅŸti. Căci atunci când rupe legătura cu Dumnezeu ÅŸi cu dimensiunea du­hovnicească a existenÅ£ei, istoria pământească a omului devine de neînÅ£eles, vrăjmaÅŸă ÅŸi criminală, căci ne duce pe toÅ£i la moarte fără niciun motiv ÅŸi nicio explicaÅ£ie: „Teroarea istoriei este experienÅ£a unui om care nu mai este religios, care nu are deci nicio nădejde de a afla o semnifica­Å£ie finală a dramei istorice ÅŸi care trebuie să suporte crimele istoriei fără a înÅ£elege sensul lor” (Mircea Eliade, Încerca­rea labirintului).

A rupe legătura între om ÅŸi Dumnezeu, între Zidito­rul lumii ÅŸi zidirea Lui, înseamnă reîntoarcerea la haos, atât în lumea din afară, cât ÅŸi înlăuntrul omului, catastrofă spi­rituală, individuală ÅŸi colectivă, care a luat în zilele noas­tre proporÅ£ii mondiale: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi ÅŸi eu! Noi toÅ£i suntem niÅŸte ucigaÅŸi! (...) Cine ne-a dat buretele pentru a ÅŸterge orizontul? Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Nu cădem oare la nesfârÅŸit? Nu rătăcim ca într-un neant infinit? Suflarea vidu­lui nu ne împresoară de pretutindeni? Nu este mai frig? Nu vedeÅ£i venind noaptea ÅŸi mereu noaptea?(Nietzsche, Smin­titul, în ÅžtiinÅ£a veselă). Nietzsche a văzut cu claritate catas­trofa mondială pe care o va produce dispariÅ£ia lui Dum­nezeu din conÅŸtiinÅ£a ÅŸi exis­tenÅ£a omului modern, dar a făurit mitul supraomului menit să ia locul lui Dum­nezeu – căzând astfel în ace­eaÅŸi ispită ca Adam: „veÅ£i fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5) – ÅŸi a devenit unul dintre cei mai îndârjiÅ£i adversari ai creÅŸtinismului, supranumindu-se el însuÅŸi Antihrist.

Secolul XX a fost cu adevărat secolul AntihriÅŸtilor, al profeÅ£ilor minci­noÅŸi, marxiÅŸti ÅŸi naziÅŸti, care ÅŸi-au atribuit rolul de salvatori ai omenirii ÅŸi fă­uritori ai unei noi lumi: so­cietatea comunistă sau im­periul de o mie de ani al celui de-al treilea Reich. Aceste utopii diavoleÅŸti au adus pe pământ iadul ce­lui de-al Doilea Război Mondial, al lagărelor de ex­terminare, al catastrofelor nucleare, al Gulagului ÅŸi al dictaturilor comuniste etc. Secolul „supraoamenilor” care au voit să ia locul lui Dumnezeu a fost cel mai infernal ÅŸi mai dement din istoria omenirii.

Sărbătoarea naÅŸterii Domnului este o ocazie de a ne aminti că nu există de­cât un singur Mesia, un sin­gur Mântuitor, un singur Hristos, un singur Dumne­zeu, ÅŸi că toÅ£i ceilalÅ£i aÅŸa-ziÅŸi călăuzitori ÅŸi salvatori ai omenirii sunt niÅŸte impos­tori ÅŸi niÅŸte „proroci minci­noÅŸi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veÅ£i cunoaÅŸte” (Mt. 7, 15-16).

Fără Dumnezeu, omul este incapabil să se salve­ze pe el însuÅŸi, cum ar pu­tea el să salveze omenirea? Moartea lui Dumnezeu proclamată de Nietzsche este de fapt moartea omu­lui. Fără Dumnezeu care ne dă fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a „noi suntem niÅŸte mici neanturi” (Sora Emmanuelle), căci „ceea ce nu este esenÅ£ă nu este deloc” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Iar esenÅ£a omului, a lumii ÅŸi a tot ce există, nu se află nici în om, nici în lume, nici în nimic altceva decât în Dumne­zeu. Atunci când se rupe de Dumnezeu, omul nu-L ucide pe Dumnezeu, ci se ucide pe sine însuÅŸi: „Aco­lo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu ÅŸi omul sunt corelativi, precum tatăl ÅŸi copilul său” (P. Evdokimov, op. cit.).

NaÅŸterea lui Hristos pe pământ salvează omul ÅŸi ome­nirea din iadul unei lumi fără Dumnezeu ÅŸi reface unitatea vitală între Cer ÅŸi pământ, între om ÅŸi Dumnezeu: „Steaua care i-a călăuzit pa magi până la peÅŸteră încetează de a fi o poveste înduioÅŸătoare: auzim din nou adevărul nepieritor al cuvintelor psalmului: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu ÅŸi lucrarea mâinilor Lui o vesteÅŸte tăria». Întregul univers nă­zuieÅŸte la unitate, la pace, la dragoste. Dar unde ar putea să le găsească? în economie? în zgomotul armelor? în rivalităÅ£i? (...) Numai creÅŸtinismul este capabil să răspundă la toate întrebă­rile, să satisfacă în întregime cugetul cercetător al omului ÅŸi se­tea inimii omeneÅŸti. (... ) Adversarii creÅŸtinismului, în ultimă instanÅ£ă, nu au alte argumente decât calomnia sau propagan­da. Ca răspuns la acestea, răsună la fel de puternic în Biserici cântarea: «NaÅŸterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, a adus în lume lumina cunoÅŸtinÅ£ei». Cu aceeaÅŸi convingere, cu ace­eaÅŸi tărie, mărturisim că acolo unde există o adevărată sete ÅŸi dragoste de adevăr, aceasta duce, mai devreme sau mai târziu, la Hristos” (Părintele Alexandre Schmemann, NaÅŸterea Domnului, în Voi toÅ£i, care sunteÅ£i însetaÅ£i).