„La început era Cuvântul ÅŸi Cuvântul era la Dumnezeu ÅŸi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; ÅŸi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaÅ£ă ÅŸi viaÅ£a era lumina oamenilor. (...) Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era ÅŸi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. (...) Åži celor câÅ£i L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Åži Cuvântul S-a făcut trup ÅŸi S-a sălăÅŸluit între noi ÅŸi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har ÅŸi de adevăr” (In 1,1-14).

Dumnezeu este cu noi în fiecare clipă ÅŸi ne vorbeÅŸte prin însăÅŸi respiraÅ£ia noastră ÅŸi prin fiecare bătaie a inimii: „Nimic nu este mai aproape de mine decât Dumnezeu, sunt tot atât de încredinÅ£at de aceasta ca de propria mea via­Å£ă" (Meister Eckhart - Predici).A trăi înseam­nă a-L cunoaÅŸte pe Dumnezeu în mod tot atât de nemijlocit ÅŸi neîndoielnic cum cu­noaÅŸtem aerul ÅŸi lumina, nu din auzite sau ci­tite într-o carte, ci prin simplul fapt că respi­răm ÅŸi că vedem: „Dacă Dumnezeu este viaÅ£ă (...), atunci noi ÅŸtim ce este Dumnezeu. O ÅŸtim nu prin gândire (...). O ÅŸtim pentru că suntem vii ÅŸi pentru că nicio fiinÅ£ă vie nu este vie fără a avea în ea ViaÅ£a, nu ca pe o taină nepătrunsă, ci ca fiind ceea ce simte în ea fără încetare (...), propria ei esenÅ£ă ÅŸi însăÅŸi realitatea ei. Dacă Dumnezeu este ViaÅ£ă, atunci, aÅŸa cum spune Meister Eckhart, omul – acest vieÅ£uitor întru viaÅ£ă care suntem cu toÅ£ii – este un om care Îl cunoaÅŸte pe Dumnezeu" (Michel Henry, Cu­vintele lui Hristos).

Tot aÅŸa cum părinÅ£ii noÅŸtri pământeÅŸti există în acelaÅŸi timp în afara noastră ÅŸi înlă- untrul nostru, în acelaÅŸi fel Tatăl nostru Care este ceruri este ÅŸi în fi­ecare dintre noi ÅŸi ne însoÅ£eÅŸte în fiecare cli­pă, fie că avem sau nu ÅŸtiinÅ£ă de prezenÅ£a Lui. ÎmpărăÅ£ia Lui, care nu are început, nici sfârÅŸit, nici hotare, ca împără­Å£iile lumeÅŸti, se află chiar de pe acum în noi ÅŸi printre noi: „Împără­Å£ia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Åži nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăÅ£ia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc 17, 20-21).

Există o diferenÅ£ă fundamentală între via­Å£a pe care ne-o dau părinÅ£ii noÅŸtri pământeÅŸti ÅŸi viaÅ£a care vine de la Tatăl ceresc: cea din­tâi este vremelnică, stricăcioasă ÅŸi pieritoare, cealaltă este fără stricăciune, fără de moarte ÅŸi veÅŸnică: „Omul se naÅŸte cu adevărat nu atunci când mama sa îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul Cel înviat din mor­Å£i, căci atunci el se naÅŸte la viaÅ£a nemuritoare ÅŸi veÅŸnică, în vreme ce mama îl naÅŸte pe copil pen­tru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, Omul ÅŸi Dumnezeu-omul). Ceea ce moare atunci când murim nu este viaÅ£a, pentru că nu există altă viaÅ£ă decât cea care vine de la Dumnezeu, iar această viaÅ£ă este nemuritoare, ca ÅŸi Cel care ne-a dat-o. ExistenÅ£a noastră muritoare nu este reală, toc­mai pentru că este muritoare, căci aÅŸa cum spune un cuvânt din tradiÅ£ia orientală, „ceea ce nu exista ieri, ÅŸi nu va mai exista mâine, nu există nici astăzi”: „Tot ceea ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ceea ce este schim­bător conform naturii sale proprii este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Dumnezeu fiind Adevărul suprem si Exis­tenÅ£a absolută din care decurg toate celelalte adevăruri si existenÅ£e, atunci când se desprin­de de Tatăl ceresc duhul omenesc nu poate afla nicio altă bază reală nici în afara, nici în- lăuntrul lui. Căci dispariÅ£ia lui Dumnezeu din existenÅ£a omului aduce cu sine în mod ine­vitabil dispariÅ£ia adevărului si a sensului vie­Å£ii. În acest caz, iluzia vieÅ£ii trupeÅŸti, vremel­nică si pieritoare, înlocuieÅŸte ViaÅ£a reală: „Consideră ca pe niÅŸte vise toate cele bune sau rele care i se întâmplă trupului de carne” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Atunci când omul se îndepărtează sau se leapădă de Dum­nezeu, nicio ÅŸtiinÅ£ă, nicio filozofie, niciun sistem social, nicio ideologie politică, nimic din ceea ce omul poate cunoaÅŸte, inventa sau făuri nu-l poate apăra de moarte ÅŸi de nefiin­Å£ă. SituaÅ£ie tragică ÅŸi fără ieÅŸire care a fost pusă în evidenÅ£ă de autorii teatrului absurd: „Căr­Å£ile pe care le-am citit, de literatură ÅŸi de filozofie, (...) cărÅ£ile, cuvintele celorlalÅ£i, monumentele, operele de artă, agitaÅ£ia politică nu au făcut de­cât să întărească ÅŸi să confirme ceea ce ÅŸtiam aproape dintotdeauna: nu putem cunoaÅŸte nimic altceva decât existenÅ£a morÅ£ii, care o pândeÅŸte pe mama mea, ÅŸi familia mea, ÅŸi pe mine însumi. (...) Toate filozofiile, toate ÅŸtiinÅ£ele nu au putut afla cheia misterului” (Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme). Din moment ce cunoaÅŸterea ÅŸi raÅ£iunea omenească nu se pot fundamenta pe niciun adevăr definitiv ÅŸi veÅŸnic, „ÅŸtiinÅ£a nu este cunoaÅŸtere, retorica ÅŸi filozofia nu sunt decât vorbe, înÅŸiruiri de vorbe, înlănÅ£uiri de vorbe, dar vorbele nu sunt cuvântul. (...) Cuvântul nu mai arată nimic. Cuvântul sporovăieÅŸte. (...) Cuvân­tul este o escamotare. Cuvântul nu lasă să vor­bească tăcerea. Cuvântul ne asurzeÅŸte. (...) Cu­vântul macină gândirea, o distruge. (...) Ce civilizaÅ£ie!” (Eugen Ionescu, op. cit.).

Adevărul lui Dumnezeu fiind absent în ziua de astăzi din spaÅ£iul public, absent din ÅŸcolile ÅŸi universităÅ£ile occidentale, tot ce omul modern poate să înveÅ£e, să cunoască ÅŸi să ÅŸtie nu este decât sporovăială fără noi­mă, „căci fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaÅŸtere adevărată”(Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească).

În lumea de astăzi sporovăiala a luat pro­porÅ£ii de masă, precum o boală contagioasă. Se sporovăieÅŸte la telefon – fix ÅŸi mobil –, se sporovăieÅŸte prin internet, se sporovăieÅŸte la radio ÅŸi la televizor, se sporovăieÅŸte în mitin­gurile politice... ÅŸi uneori se sporovăieÅŸte chiar ÅŸi în biserică!... Toată lumea vorbeÅŸte, dar ni­meni nu spune adevărul, nimeni nu are ni­mic de spus, căci acolo unde nu este Dumnezeu nu rămâne decât neantul – un ne­ant care pălăvrăgeÅŸte: „Vorbăria este amvonul în care slava deÅŸartă se arată cu mândrie în vă­zul tuturor. Este semnul neÅŸtiinÅ£ei, poarta cleve­tirilor, însoÅ£itoarea caraghioÅŸilor, servitoarea minciunii, (...) spulberarea reculegerii, nimici­rea vigilenÅ£ei, răcirea credinÅ£ei ÅŸi tulburarea ru­găciunii. (...) Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu ÅŸi, întâlnindu-se cu El în taină, pri­meÅŸte lumina Lui” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului: Treapta unsprezece: Despre tăcere).