„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. (...) Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. (...) Åži celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Åži Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1,1-14).

Dumnezeu este cu noi în fiecare clipă și ne vorbește prin însăși respirația noastră și prin fiecare bătaie a inimii: „Nimic nu este mai aproape de mine decât Dumnezeu, sunt tot atât de încredințat de aceasta ca de propria mea via­ță" (Meister Eckhart - Predici).A trăi înseam­nă a-L cunoaște pe Dumnezeu în mod tot atât de nemijlocit și neîndoielnic cum cu­noaștem aerul și lumina, nu din auzite sau ci­tite într-o carte, ci prin simplul fapt că respi­răm și că vedem: „Dacă Dumnezeu este viață (...), atunci noi știm ce este Dumnezeu. O știm nu prin gândire (...). O știm pentru că suntem vii și pentru că nicio ființă vie nu este vie fără a avea în ea Viața, nu ca pe o taină nepătrunsă, ci ca fiind ceea ce simte în ea fără încetare (...), propria ei esență și însăși realitatea ei. Dacă Dumnezeu este Viață, atunci, așa cum spune Meister Eckhart, omul – acest viețuitor întru viață care suntem cu toții – este un om care Îl cunoaște pe Dumnezeu" (Michel Henry, Cu­vintele lui Hristos).

Tot așa cum părinții noștri pământești există în același timp în afara noastră și înlă- untrul nostru, în același fel Tatăl nostru Care este ceruri este și în fi­ecare dintre noi și ne însoțește în fiecare cli­pă, fie că avem sau nu știință de prezența Lui. Împărăția Lui, care nu are început, nici sfârșit, nici hotare, ca împără­țiile lumești, se află chiar de pe acum în noi și printre noi: „Împără­ția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Åži nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc 17, 20-21).

Există o diferență fundamentală între via­ța pe care ne-o dau părinții noștri pământești și viața care vine de la Tatăl ceresc: cea din­tâi este vremelnică, stricăcioasă și pieritoare, cealaltă este fără stricăciune, fără de moarte și veșnică: „Omul se naște cu adevărat nu atunci când mama sa îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul Cel înviat din mor­ți, căci atunci el se naște la viața nemuritoare și veșnică, în vreme ce mama îl naște pe copil pen­tru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-omul). Ceea ce moare atunci când murim nu este viața, pentru că nu există altă viață decât cea care vine de la Dumnezeu, iar această viață este nemuritoare, ca și Cel care ne-a dat-o. Existența noastră muritoare nu este reală, toc­mai pentru că este muritoare, căci așa cum spune un cuvânt din tradiția orientală, „ceea ce nu exista ieri, și nu va mai exista mâine, nu există nici astăzi”: „Tot ceea ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ceea ce este schim­bător conform naturii sale proprii este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Dumnezeu fiind Adevărul suprem si Exis­tența absolută din care decurg toate celelalte adevăruri si existențe, atunci când se desprin­de de Tatăl ceresc duhul omenesc nu poate afla nicio altă bază reală nici în afara, nici în- lăuntrul lui. Căci dispariția lui Dumnezeu din existența omului aduce cu sine în mod ine­vitabil dispariția adevărului si a sensului vie­ții. În acest caz, iluzia vieții trupești, vremel­nică si pieritoare, înlocuiește Viața reală: „Consideră ca pe niște vise toate cele bune sau rele care i se întâmplă trupului de carne” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Atunci când omul se îndepărtează sau se leapădă de Dum­nezeu, nicio știință, nicio filozofie, niciun sistem social, nicio ideologie politică, nimic din ceea ce omul poate cunoaște, inventa sau făuri nu-l poate apăra de moarte și de nefiin­ță. Situație tragică și fără ieșire care a fost pusă în evidență de autorii teatrului absurd: „Căr­țile pe care le-am citit, de literatură și de filozofie, (...) cărțile, cuvintele celorlalți, monumentele, operele de artă, agitația politică nu au făcut de­cât să întărească și să confirme ceea ce știam aproape dintotdeauna: nu putem cunoaște nimic altceva decât existența morții, care o pândește pe mama mea, și familia mea, și pe mine însumi. (...) Toate filozofiile, toate științele nu au putut afla cheia misterului” (Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme). Din moment ce cunoașterea și rațiunea omenească nu se pot fundamenta pe niciun adevăr definitiv și veșnic, „știința nu este cunoaștere, retorica și filozofia nu sunt decât vorbe, înșiruiri de vorbe, înlănțuiri de vorbe, dar vorbele nu sunt cuvântul. (...) Cuvântul nu mai arată nimic. Cuvântul sporovăiește. (...) Cuvân­tul este o escamotare. Cuvântul nu lasă să vor­bească tăcerea. Cuvântul ne asurzește. (...) Cu­vântul macină gândirea, o distruge. (...) Ce civilizație!” (Eugen Ionescu, op. cit.).

Adevărul lui Dumnezeu fiind absent în ziua de astăzi din spațiul public, absent din școlile și universitățile occidentale, tot ce omul modern poate să învețe, să cunoască și să știe nu este decât sporovăială fără noi­mă, „căci fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaștere adevărată”(Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească).

În lumea de astăzi sporovăiala a luat pro­porții de masă, precum o boală contagioasă. Se sporovăiește la telefon – fix și mobil –, se sporovăiește prin internet, se sporovăiește la radio și la televizor, se sporovăiește în mitin­gurile politice... și uneori se sporovăiește chiar și în biserică!... Toată lumea vorbește, dar ni­meni nu spune adevărul, nimeni nu are ni­mic de spus, căci acolo unde nu este Dumnezeu nu rămâne decât neantul – un ne­ant care pălăvrăgește: „Vorbăria este amvonul în care slava deșartă se arată cu mândrie în vă­zul tuturor. Este semnul neștiinței, poarta cleve­tirilor, însoțitoarea caraghioșilor, servitoarea minciunii, (...) spulberarea reculegerii, nimici­rea vigilenței, răcirea credinței și tulburarea ru­găciunii. (...) Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, întâlnindu-se cu El în taină, pri­mește lumina Lui” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului: Treapta unsprezece: Despre tăcere).