În cele trei parabole care o preced, Domnul se adresează „vameÅŸilor ÅŸi păcă­toÅŸilor care se apropiau de El ca să-L as­culte” (Lc 15, 1), în timp ce „fariseii ÅŸi căr­turarii cârteau” pentru că „primea la Sine pe păcătoÅŸi ÅŸi mânca împreună cu ei” (Lc 15, 2) ÅŸi pentru că arăta în pildele Sale vo­inÅ£a puternică ÅŸi lămurită a lui Dumnezeu de a mântui pe toÅ£i oamenii. Însă, cu pil­da Iconomului nedrept, Hristos merge mai departe, până la ultima limită a ceea ce un om poate auzi ÅŸi primi: aceasta este probabil cauza pentru care El nu se adre­sează decât ucenicilor Săi, dezvăluindu-le o taină dumnezeiască ÅŸi pregătindu-i pentru misiunea lor pastorală viitoare. Această pildă a fost puÅ£in comen­tată de PărinÅ£ii Bisericii, cu excepÅ£ia Sfântului Ambrozie de Milano¹, care nu face o exegeză completă, ci dă doar niÅŸte direcÅ£ii de înÅ£elegere.

„Omul bogat” din parabolă e, bineîn­Å£eles, Tatăl ceresc². Dumnezeu este, în- tr-adevăr, Cel care are toată bogăÅ£ia, văzu­tă ÅŸi nevăzută, exterioară ÅŸi interioară, materială ÅŸi duhovnicească. Dumnezeu are un intendent sau, mai degrabă, „un iconom”³, adică cineva care Îi admi­nistrează bunurile. Biblia ne arată limpe­de că este vorba de Om (Fac. 1, 28 ÅŸi 2, 15). Or, acest iconom „risipeÅŸte avuÅ£iile Stăpânului”: aici avem confirmarea că este într-adevăr vorba despre Om, care a căzut ÅŸi care a fost alungat din Grădina Edenului (Fac. 3). A risipi înseamnă a delapida, a secătui o bogăÅ£ie, a o pierde. Aici avem numeroase mărturii ale lui Hristos în pilde­le Sale, mai ales în cea a Fiului rătăcit ÅŸi re­găsit, care o precedă imediat pe aceasta: fiul mai mic a delapidat toată moÅŸtenirea părintească, trăind ca un „risipitor”.

Acest iconom necinstit, „necredincios” este pârât Stăpânului. De către cine? Am putea crede că e vorba despre îngeri, care sunt mesageri ai lui Dumnezeu ÅŸi care fac „naveta” între tronul dumnezeiesc ÅŸi oa­meni. Dar este cu putinÅ£ă să fie vorba mai degrabă de îngeri căzuÅ£i, demoni, despre care Biblia ne spune că adesea sunt acuza­torii oamenilor dinaintea lui Dumnezeu, din gelozie (cf. cartea lui Iov), lucru prelu­at de textele liturgice din toate riturile, mai ales în lecturile din Săptămâna Mare, ÅŸi de toată tradiÅ£ia duhov­nicească creÅŸtină.

Stăpânul îl chea­mă pe iconom ÅŸi îi cere socoteală, vestindu-i pedeapsa care îl aÅŸteaptă („căci nu mai poÅ£i să fii iconom...”). Este o judecată care corespunde cu cea a lui Adam ÅŸi a Evei (Fac 3, 9-19) ÅŸi care vesteÅŸte Judecata de pe urmă: Omul, ome­nirea întreagă, va avea de dat socoteală lui Dumnezeu. Dar trebuie să observăm că Stăpânul îi lasă iconomului timp să dea socoteală – deci, eventual, să se schimbe. Admirabilă înÅ£elepciune dumnezeiască, admirabilă purtare a Tatălui ceresc care lasă fiilor Săi timpul de a-ÅŸi da seama că se poartă rău ÅŸi, prin urmare, le dă posibi­litatea de a se schimba!

Iconomul intră în sine ÅŸi, lăuntric, îÅŸi face socoteala. Åžtiind că va fi alungat, dat afară [în „întunericul cel mai dinafară”], are umilinÅ£a de a constata că nu ÅŸtie să facă nimic altceva: nu se pricepe la o meserie manuală („să sape pământul”), pentru că este „cadru” (are funcÅ£ii importante) ÅŸi îi e ruÅŸine să cerÅŸească (ceea ce ne aminteÅŸ­te de Fiul cel mic care păzea porcii ÅŸi nu îndrăznea să ceară să mănânce din roÅŸco­vele lor, la Lc 15, 16, pildă istorisită de Hristos chiar înainte de pericopa noas­tră). Iată ceva foarte interesant duhovniceÅŸte: Omul-chip al lui Dumnezeu nu ÅŸtie să facă nimic altceva decât să fie iconom al lui Dumnezeu în creaÅ£ie, pentru că aceasta este vocaÅ£ia sa, destinul său. Această conÅŸtientizare a poziÅ£iei sale – proprie omului ÅŸi de care îngerii par să nu fie în stare (cf. versetul 8b) – va întoarce cursul istorisirii ÅŸi-l va aduce pe iconom să se asemene cu Dumnezeu, fără să aibă conÅŸtiinÅ£a limpede a acestui lucru, pur ÅŸi simplu pentru că chipul lui Dumnezeu este săpat în genele lui.

Atunci concepe un plan iscusit: o să facă bine datornicilor stăpânului său ÅŸi astfel ei se vor milostivi de el când va fi dat afară. Deci cheamă doi dintre prin­cipalii datornici, care reprezintă arheti­puri, în funcÅ£ie de darurile Duhului ÅŸi ale Fiului: primul datorează „100 de măsuri⁴ de untdelemn”, care simbolizează plină­tatea harului Sfântului Duh, ÅŸi îi ÅŸterge jumătate, ceea ce înseamnă că totuÅŸi va trebui într-o zi să dea înapoi cealaltă ju­mătate, ce reprezintă partea lucrului Omului asupra lui însuÅŸi ÅŸi pe care ni­meni nu o poate face în locul lui. Este o pedagogie. Cel de-al doilea datorează „100 de măsuri⁵ de grâu”, care simboli­zează Euharistia ÅŸi reprezintă iconomia lui Hristos: aici, în mod curios, nu-i ÅŸter­ge decât a cincea parte (20%), probabil pentru că, fiind scutit mai mult din ha­rul Sfântului Duh (păstrează 50%, deci jumătate), trebuie să facă mai multe efor­turi pentru a-L cunoaÅŸte pe Hristos, ÅŸi poate să facă aceasta pentru că a rămas bogat în Duhul Sfânt.

Iar Stăpânul, care ÅŸtie toate ÅŸi vede toa­te, „a lăudat pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înÅ£elepÅ£eÅŸte⁶”. Este o frază incredibilă, care iese din însăÅŸi gura lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui. Care este adevăratul ei înÅ£eles? Stăpânul nu a lăudat pe iconomul cel nedrept pentru nedrep­tăÅ£ile ÅŸi necredinÅ£a sa (iar judecata de la în­ceput arată acest lucru), ci l-a lăudat pen­tru că a lucrat cu înÅ£elepciune, cu discernământ, adăugând că „fiii veacului acestuia (oamenii) sunt mai înÅ£elepÅ£i în neamul lor decât fiii luminii (îngerii)” De fapt, aici este un înÅ£eles duhovnicesc foar­te puternic. Iconomul înÅ£elept a ÅŸters da­toriile datornicilor stăpânului său în nu­mele acestuia, după cum remarcă Sfântul Ambrozie, adică a făptuit ca un Dumne­zeu: s-a făcut asemănător lui Dumnezeu. Åži a putut face acest lucru pentru că a păs­trat chipul lui Dumnezeu în el, ca toÅ£i oa­menii căzuÅ£i. Acest lucru îl fac mereu pre­oÅ£ii: ÅŸterg datoriile datornicilor Tatălui ceresc prin harul pe care Hristos li l-a dat ÅŸi care este legat de faptul că Omul este chipul lui Dumnezeu, că are o legătură on­tologică cu Dumnezeu. Îngerii, deÅŸi făp­turi sublime, nu au primit acest dar.

Åži Hristos insistă: „Åži Eu zic vouă: FaceÅ£i-vă prieteni cu bogăÅ£ia nedreap­tă, ca atunci, când veÅ£i părăsi viaÅ£a, să vă primească ei în corturile cele veÅŸnice”. O frază cu adevărat uimitoare, căci ar pu­tea să fie interpretată greÅŸit. Aici nu e vor­ba de aranjamente între ÅŸmecheri cum se văd în societate (afaceri, viaÅ£a politică), unde „o mână spală pe alta”. Acest lucru are o semnificaÅ£ie duhovnicească: scoa­teÅ£i binele din rău. Când cădeÅ£i, nu dez­nădăjduiÅ£i: intraÅ£i în voi înÅŸivă ÅŸi schim­baÅ£i orientarea, pocăiÅ£i-vă. FaceÅ£i bine cu ceea ce a fost dobândit rău. Este un lu­cru mântuitor. Aceste „bogăÅ£ii nedrep­te” sunt ceea ce a fost furat Stăpânului, sau mai degrabă deturnat de la scopurile fi­reÅŸti (Omul a căzut pentru că a vrut să do­bândească puterea dumnezeiască, dar fără a se uni cu Dumnezeu, a vrut să devină dumnezeu fără Dumnezeu). Dar, în mă­sura în care a slujit pentru a izbăvi ÅŸi a dezlega pe fraÅ£i, care vor putea astfel să intre în ÎmpărăÅ£ia cerească, îÅŸi regăseÅŸte adevă­rata finalitate. Astfel, aceÅŸti „prieteni” ce­reÅŸti vor putea mai apoi să-l ajute la rân­dul lor pe cel care s-a purtat cu mărinimie să intre ÅŸi el în ÎmpărăÅ£ia cerească⁷.

Putem trage de aici numeroase con­cluzii duhovniceÅŸti ÅŸi pastorale, dintre care iată câteva: după ce ai certat pe fratele tău, după cum a sfătuit Domnul (Mt 18, 15), trebuie să aÅŸtepÅ£i puÅ£in, să-i laÅŸi timp să se schimbe; nu trebuie să ne grăbim să avem o  părere definitivă asupra cuiva, ci să aÅŸ­teptăm să vedem care sunt roadele de pe urmă; felul în care vedem pe cineva care e vinovat nu trebuie să fie de o moralita­te îngustă, ci duhovnicesc, ÅŸi nu trebuie să fie doar de circumstanÅ£ă, ci deplin, la măsura unei vieÅ£i întregi...

Episcopul Ioan de Saint-Denis⁸, care avea o milă ÅŸi o înÅ£elegere excepÅ£ională pentru toate fiinÅ£ele omeneÅŸti, oricare ar fi fost acestea, practica o iconomie duhov­nicească foarte generoasă ÅŸi spunea ade­sea: sunt un iconom nedrept, ceea ce i-a adus critici din partea zeloÅ£ilor, a „păzito­rilor templului” care sunt „preoÅ£ii, cărtu­rarii ÅŸi fariseii” moderni. Cu toate acestea, el se purta pe potriva lui Hristos, Care este „Iconomul dumnezeiesc”. Îi plăcea să is­torisească această poveste adevărată, care este o ilustrare a pildei: un tânăr sărac tră­ia într-un sat în Grecia. El a luat bani din rezerva parohiei ÅŸi aÅŸa a putut să plece în America, unde a făcut avere. Dar ÅŸi-a adus aminte de unde venea. Åži, în semn de po­căinÅ£ă ÅŸi de mulÅ£umire, a oferit bisericii din satul lui un altar de aur. Micul lui furt îl ajutase să izbândească în societate, dar, devenit bogat, a fost mărinimos ÅŸi a dat înapoi însutit. S-a convertit, iar în el Domnul a scos binele din rău. Åži acest lu­cru a fost mântuitor.

NOTÄ‚ DESPRE ÎNÅ¢ELESUL TEOLOGIC ÅžI DUHOVNICESC AL „ICONOMIEI”

Din gr. oikonomos:legea casei. Această expresie trebuie înÅ£eleasă în sensul unui mod de viaÅ£ă familiar, de adaptare a legilor generale ÅŸi exterioare la obiceiurile casei. În plan duhovnicesc, iconomia constă în a nu aplica strict ÅŸi sistematic regulile generale (canoanele), ci în a Å£ine cont de persoane, de împrejurări ÅŸi de vremuri. Este o ex­cepÅ£ie de la regulă în vederea binelui unei persoane sau al unui grup. Modelul desăvâr­ÅŸit al iconomiei este Hristos, Care nu a încetat a fi „iconom” în timpul celor trei ani de viaÅ£ă publică (unul dintre cazurile cele mai remarcabile fiind femeia samarineancă). Acest lucru I-a fost reproÅŸat aspru de „preoÅ£i, cărturari ÅŸi farisei” (clerul, teologii ÅŸi as­ceÅ£ii), oamenii de bine ai religiei israelite, „păzitorii templului”, care până la urmă Îl vor acuza că este un fals Mesia, pentru că, după ei, nu respecta Legea, ÅŸi Îl vor osândi la moarte. Iconomia duhovnicească este una dintre marile bogăÅ£ii ale Ortodoxiei, dar care nu este practicată peste tot în acelaÅŸi fel.

În plan teologic, iconomia are ÅŸi alt înÅ£eles: este vorba despre felul de a acÅ£iona al fiecărei Persoane divine cu privire la creaÅ£ie ÅŸi la creaturi, în funcÅ£ie de caracterul Său ipostatic, dar mereu în comuniune cu celelalte două Persoane. De pildă: energiile dumnezeieÅŸti necreate (harul) fac parte integrantă din firea dumnezeiască, împărtăÅŸită de cele trei Persoane (un singur Dumnezeu), dar Tatăl este izvorul lor, Fiul le manifestă, iar Duhul le dă oamenilor; atunci se spune că este „iconomia Duhului” de a da harul, de a-l îndumnezei pe Om.

Note:

1. Sfântul Ambrozie de Milano, Tratat despre Evanghelia Sf. Luca II,S.C. n° 52 bis, p. 98-100.
2. Începând cu versetul 3, este numit în textul grecesc Kyrios,Domnul, adică Dumnezeu.
3. În textul grec: oikonomos,iconom, care are un sens teologic mai bogat decât „intendent” tradus în Biblia latină prin villicus (intendent al unui mare domeniu [villa]). A se vedea mai sus nota generală despre „iconomie”
4. În textul grec: 100 baths.Un bath, măsură evreiască pentru lichide, era de aproximativ 36 litri, ceea ce înseamnă cel puÅ£in 3600 litri de untdelemn, adică foarte mult. Este simbolul untdelemnului harului, dat de Sfântul Duh.
5. În textul grec: 100 kors.Un kor, măsură evreiască pentru solide, era de aproximativ 360 l, ceea ce înseamnă 36.000 litre (ocale) de grâu, adică mult mai mult decât datoria în untde­lemn. Grâul simbolizează Euharistia, „trupul lui Hristos”
6. În textul grec: phronimos,adică în mod avizat, inteligent, înÅ£elept. În textul latin: prudenter, cu prudenÅ£ă, cuminte.
7. Acesta este înÅ£elesul pe care Sfântul Ambrozie pare să-l dea acestei fraze, lăsând deoparte câteva nuanÅ£e.
8. Episcopul Ioan de Saint-Denis: Eugraph Kovalevsky (1905-1970), episcop de Saint-Denis din 1964 în 1970. PovesteÅŸte el însuÅŸi: „Toată viaÅ£a mea am fost ÅŸi sunt considerat un «ico­nom nedrept»; oamenii nu vor să admită tăria convingerilor mele unită cu o înÅ£elegere «iconomică». Fie ca marele «Iconom nedrept» să-mi dăruiască echilibru în faptă ÅŸi mi­lostivire” (ViaÅ£a mea). L-am auzit spunând povestea care urmează la Institutul Saint-Denis, unde era profesorul nostru de teologie dogmatică ÅŸi de spiritualitate.