„Sufletul omului a fost făcut de Dumnezeu ca o cupă, ca un potir, care este duhul omului sau inima lui. În acest potir se sălăÅŸluieÅŸte «Suflarea» Lui dătătoare de viaÅ£ă. (...) Dacă respiri împreună cu Dumnezeu, este o respiraÅ£ie umano-divină. Dacă respiri fără Dumnezeu, locul Lui nu rămâne gol, ci va fi umplut fie de energii demonice, fie de energii animale. Atunci lucrarea ÅŸi via­ta omului vor fi umano-demonice sau dobitoceÅŸti. AÅŸadar, dacă nu alege să se înduhovnicească, omul alege, de fapt, să se îndrăcească sau să se îndobitocească"

MAICA SILUANA VLAD, „Deschide cerul cu lucrul mărunt”

Trupul de carne a devenit în zilele noastre obiectul unui cult ÅŸi o formă de idolatrie. FrumuseÅ£ea trupului, sănătatea trupului, plăcerile trupului, dorinÅ£ele tru­pului constituie pentru un mare număr dintre contemporanii noÅŸtri principalul scop al existenÅ£ei, ei situând viaÅ£a trupească în centrul fiinÅ£ei lor. Dacă, aÅŸa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, trupul nos­tru este templu al Duhului Sfânt, toate gândurile, grijile ÅŸi dorinÅ£ele care vin din lume sunt asemenea neguÅ£ătorilor care au invadat lăcaÅŸul sfânt închinat lui Dum­nezeu: „Si a intrat Iisus în templu ÅŸi a alun­gat pe toÅ£i cei ce vindeau ÅŸi cumpărau (...) ÅŸi a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceÅ£i peÅŸ­teră de tâlhari!»” (Mt 21,12-13).

Tot aÅŸa, templul nostru lăuntric, a cărui menire este să primească Duhul lui Dumnezeu, este ocupat în cea mai mare parte a timpului de duhul nostru lumesc: „Suntem încurcaÅ£i la nesfârÅŸit în activită­Å£ile materiale ale acestei lumi. Suntem atât de împotmoliÅ£i în această lume că nu ne mai rămâne destul timp pentru a ne îngri­ji de sufletul nostru, de pacea noastră lăun­trică, pe care o nimicim fără încetare” (Sta­reÅ£ul Tadei, Pace ÅŸi bucurie întru Duhul Sfânt). Duhul omului lumesc reduce ori­ce lucru, orice activitate ÅŸi însăÅŸi făptura omenească la dimensiunea lor pămân­tească. Pierzând legătura lăuntrică cu Du­hul lui Dumnezeu, un astfel de om îÅŸi pierde propriul suflet, aÅŸa încât putem spune, împreună cu Paisie Aghioritul (Epistole), că „cel mai mare vrăjmaÅŸ al mântuirii sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc”.

Nu trebuie să confundăm duhul lu­mesc cu lucrurile acestei lumi, care, con­siderate într-o perspectivă duhovniceas­că, au întotdeauna rostul, semnificaÅ£ia ÅŸi importanÅ£a lor în evoluÅ£ia ÅŸi creÅŸterea fi­inÅ£ei noastre lăuntrice. Orice lucru din această lume ÅŸi orice activitate, oricât de neînsemnate ar fi ele, pot fi sfinÅ£ite prin prezenÅ£a lui Dumnezeu în cugetul ÅŸi ini­ma fiinÅ£ei omeneÅŸti: „Doamne, uite, acum pun rufele la spălat; Doamne, uite, acum ÅŸterg praful; Doamne, uite, acum fac patul. E atât de simplu! (...) Să facem din aceas­tă chemare a Domnului ÅŸi din această ară­tare a ceea ce facem o liturghie permanen­tă (Maica Siluana Vlad, op. cit.).

A ne aminti clipă de clipă că Duhul lui Dumnezeu sălăÅŸluieÅŸte în noi înseam­nă a trăi în lumea reală ÅŸi a cunoaÅŸte ade­vărata noastră fiinÅ£ă. Iar dacă dăm uitării prezenÅ£a lui Dumnezeu în noi, trăim în lumea imaginară a minÅ£ii omeneÅŸti ÅŸi a iluziilor lumeÅŸti: „Dumnezeu este în cen­trul oricărei existenÅ£e. El se află în inima noastră, fie că Îl venerăm sau nu. El nu se desparte de noi, căci El este Izvorul vieÅ£ii, Cel care dă viaÅ£ă oricărei fiinÅ£e. Dar noi L-am îngropat sub grijile ÅŸi frământările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lă­untrică, ÅŸi de aceea nu avem nici pace, nici odihnă” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

PrezenÅ£a Duhului lui Dumnezeu în sufletul nostru ne aduce pacea lăuntrică, bucuria ÅŸi dragostea. Tulburarea, mâh­nirea ÅŸi lipsa de dragoste sunt semnul că vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu I-a luat locul în inima noastră: „De îndată ce se iveÅŸte în noi un gând care nu se întemeiază pe dra­goste, trebuie să ÅŸtim că am căzut pradă duhurilor necurate.

Primind în noi un gând rău, îl primim pe dia­volul însuÅŸi în tru­pul nostru. Duhu­rile nu sunt vizibile, dar noi le dăm în acel moment o înfă­Å£iÅŸare trupească pentru ca ele să devină vizibile” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

Când dragostea este absentă din inima noastră, Dumnezeu este ÅŸi El absent. A ne iubi semenii ca pe noi înÅŸine ÅŸi a iubi chiar ÅŸi pe vrăjmaÅŸii noÅŸtri în­seamnă a primi în noi Duhul lui Dumne­zeu: „IubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri, binecuvân­taÅ£i pe cei ce vă blestemă, faceÅ£i bine celor ce vă urăsc ÅŸi rugaÅ£i-vă pentru cei ce vă vatămă ÅŸi vă prigonesc, ca să fiÅ£i fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi ÅŸi peste cei buni ÅŸi dă ploaie peste cei drepÅ£i ÅŸi peste cei nedrepÅ£i” (Mt 5, 44-45).

Lipsa de dragoste faÅ£ă de o persoană sau un lucru înseamnă lipsa de dragoste faÅ£ă de Dumnezeu, Care este singurul Iz­vor de viaÅ£ă al oricărei făpturi ÅŸi al orică­rui lucru. Nu putem întotdeauna întâlni persoanele pe care le iubim, dar putem întotdeauna iubi persoanele pe care le întâlnim. Nu putem face întotdeauna lu­crurile pe care le îndrăgim, dar pu­tem îndrăgi întotdeauna lu­crurile pe care le facem. Trebuie să lărgim tot mai mult sfera iu­birii noastre, căci nu există alt mijloc de a restabili legă­tura ÅŸi unitatea între duhul omului ÅŸi Du­hul lui Dumne­zeu.

Cel ce îÅŸi iubeÅŸ­te semenii ca pe sine însuÅŸi ÅŸterge diferenÅ£a în­tre el ÅŸi ceilalÅ£i ÅŸi se uneÅŸte lăun­tric cu aceÅŸtia. Din acel moment, el nu mai are de ce să se teamă, dat fiind că iubirea faÅ£ă de ceilalÅ£i ÅŸi faÅ£ă de sine sunt una ÅŸi aceeaÅŸi iubire, iar prin această iubire ne unim cu Duhul lui Dumnezeu, care înglo­bează întreaga CreaÅ£ie: „Căci omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a face legătura între lumea duhului ÅŸi lumea simÅ£urilor, ca o   recapitulare ÅŸi o desăvârÅŸire a tuturor făp­turilor, în scopul de a se uni prin El cu toate cele făcute ÅŸi ca să fie reunite prin Hristos ÅŸi fiinÅ£ele pământului ÅŸi cele ale cerului” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci sim­Å£uri). Astfel încât, atunci când dragostea noastră va fi desăvârÅŸită, ne vom asemăna cu Dumnezeu: „FiÅ£i, dar voi desăvârÅŸiÅ£i, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârÅŸit este» (Mt 5, 48).

Atâta vreme cât nu vom fi atins aceas­tă desăvârÅŸire, nu vom putea alunga din inima noastră îngrijorarea ÅŸi teama, care sunt opusul dragostei, căci ne este teamă numai de persoanele ÅŸi lucrurile pe care nu le iubim: „Cât încă nu s-a pogorât în noi lumina Duhului Sfânt, ne este teamă fără încetare; numai atunci când primim această lumină dispare orice fel de teamă” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

DorinÅ£ele ÅŸi patimile care ne leagă de această lume sunt un izvor nesecat de în­grijorări, frământări ÅŸi temeri, căci tot ce vine din lume este trecător ÅŸi pieritor, constituind prin urmare o cauză perma­nentă de tulburare ÅŸi amărăciune: „Când vedem un om cu o neliniÅŸte mare , cu mâh­nire ÅŸi supărare, deÅŸi le are pe toate – nu-i lipseÅŸte nimic –, trebuie să ÅŸtim că îi lipseÅŸ­te Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvin­te duhovniceÅŸti, t. I).

Cei care nu trăiesc în adevărul lui Dumnezeu trăiesc, inevitabil, în minciuna celui rău, care ne face robii duhului lumesc ÅŸi ai făpturii noastre muritoare: „Nu putem inventa adevărul. Dacă nu acceptăm religia, prin care ni Se face cunoscut Dumnezeu, ră­mânem prizonierii propriei noastre gândiri. Mai devreme sau mai târziu vom constata că nu avem nicio ieÅŸire. Omul care refuză să accepte, în afara lui ÅŸi deasupra lui, ceva mai mare decât el rămâne în propriul lui cerc. Iar acest cerc este, cred eu, sinistru. Cât de mici sunt un bărbat sau o femeie!” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).

Limitat la dimensiunea lui biologică, trupul omenesc nu este decât o îngrămă­dire pieritoare de particule microscopice – molecule, celule, neuroni, atomi etc. – care se vor spulbera ca un nor de praf în momentul morÅ£ii. Viziunea materialistă a omului nu face decât să confirme cu­vântul lui Dumnezeu după căderea lui Adam: „Å¢ărână eÅŸti ÅŸi în Å£ărână te vei în­toarce” (Fac. 3, 19).

Hristos, fiind în acelaÅŸi timp om ÅŸi Dumnezeu, a restabilit prin trupul ÅŸi sân­gele Lui legătura vitală între omul muri­tor ÅŸi Tatăl ceresc Cel veÅŸnic: „Eu ÅŸi Tatăl una suntem” (In 10, 30). Primindu-L pe Hristos în noi, primim Duhul lui Dum­nezeu, ÅŸi primind Duhul lui Dumnezeu redobândim adevărata noastră fiinÅ£ă ÅŸi trupul nostru cel nemuritor, după chipul ÅŸi asemănarea Tatălui ceresc: „Cei care trăiesc creÅŸtinismul în profunzime conside­ră că Hristos este capul, iar creÅŸtinul este un membru al trupului lui Hristos. Capul ÅŸi trupul sunt aceeaÅŸi viaÅ£ă, acelaÅŸi sânge. Sângele care palpită în clipa asta în tâm­plele mele curge în acelaÅŸi timp în vinele braÅ£ului meu. AceeaÅŸi viaÅ£ă ÅŸi acelaÅŸi sân­ge sălăÅŸluiesc în Hristos din ceruri ÅŸi în creÅŸ­tinul de pe pământ. (...) A fi creÅŸtin înseam­nă a avea în noi prezenÅ£a, puterea ÅŸi slava lui Hristos, aÅŸa încât să putem spune, îm­preună cu Sfântul Apostol Pavel: «Pentru mine, viaÅ£a este Hristos»” (Sora Emmanuelle, op. cit.).