„Sufletul omului a fost făcut de Dumnezeu ca o cupă, ca un potir, care este duhul omului sau inima lui. În acest potir se sălășluiește «Suflarea» Lui dătătoare de viață. (...) Dacă respiri împreună cu Dumnezeu, este o respirație umano-divină. Dacă respiri fără Dumnezeu, locul Lui nu rămâne gol, ci va fi umplut fie de energii demonice, fie de energii animale. Atunci lucrarea și via­ta omului vor fi umano-demonice sau dobitocești. Așadar, dacă nu alege să se înduhovnicească, omul alege, de fapt, să se îndrăcească sau să se îndobitocească"

MAICA SILUANA VLAD, „Deschide cerul cu lucrul mărunt”

Trupul de carne a devenit în zilele noastre obiectul unui cult și o formă de idolatrie. Frumusețea trupului, sănătatea trupului, plăcerile trupului, dorințele tru­pului constituie pentru un mare număr dintre contemporanii noștri principalul scop al existenței, ei situând viața trupească în centrul ființei lor. Dacă, așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, trupul nos­tru este templu al Duhului Sfânt, toate gândurile, grijile și dorințele care vin din lume sunt asemenea neguțătorilor care au invadat lăcașul sfânt închinat lui Dum­nezeu: „Si a intrat Iisus în templu și a alun­gat pe toți cei ce vindeau și cumpărau (...) și a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peș­teră de tâlhari!»” (Mt 21,12-13).

Tot așa, templul nostru lăuntric, a cărui menire este să primească Duhul lui Dumnezeu, este ocupat în cea mai mare parte a timpului de duhul nostru lumesc: „Suntem încurcați la nesfârșit în activită­țile materiale ale acestei lumi. Suntem atât de împotmoliți în această lume că nu ne mai rămâne destul timp pentru a ne îngri­ji de sufletul nostru, de pacea noastră lăun­trică, pe care o nimicim fără încetare” (Sta­rețul Tadei, Pace și bucurie întru Duhul Sfânt). Duhul omului lumesc reduce ori­ce lucru, orice activitate și însăși făptura omenească la dimensiunea lor pămân­tească. Pierzând legătura lăuntrică cu Du­hul lui Dumnezeu, un astfel de om își pierde propriul suflet, așa încât putem spune, împreună cu Paisie Aghioritul (Epistole), că „cel mai mare vrăjmaș al mântuirii sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc”.

Nu trebuie să confundăm duhul lu­mesc cu lucrurile acestei lumi, care, con­siderate într-o perspectivă duhovniceas­că, au întotdeauna rostul, semnificația și importanța lor în evoluția și creșterea fi­inței noastre lăuntrice. Orice lucru din această lume și orice activitate, oricât de neînsemnate ar fi ele, pot fi sfințite prin prezența lui Dumnezeu în cugetul și ini­ma ființei omenești: „Doamne, uite, acum pun rufele la spălat; Doamne, uite, acum șterg praful; Doamne, uite, acum fac patul. E atât de simplu! (...) Să facem din aceas­tă chemare a Domnului și din această ară­tare a ceea ce facem o liturghie permanen­tă (Maica Siluana Vlad, op. cit.).

A ne aminti clipă de clipă că Duhul lui Dumnezeu sălășluiește în noi înseam­nă a trăi în lumea reală și a cunoaște ade­vărata noastră ființă. Iar dacă dăm uitării prezența lui Dumnezeu în noi, trăim în lumea imaginară a minții omenești și a iluziilor lumești: „Dumnezeu este în cen­trul oricărei existențe. El se află în inima noastră, fie că Îl venerăm sau nu. El nu se desparte de noi, căci El este Izvorul vieții, Cel care dă viață oricărei ființe. Dar noi L-am îngropat sub grijile și frământările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lă­untrică, și de aceea nu avem nici pace, nici odihnă” (Starețul Tadei, op. cit.).

Prezența Duhului lui Dumnezeu în sufletul nostru ne aduce pacea lăuntrică, bucuria și dragostea. Tulburarea, mâh­nirea și lipsa de dragoste sunt semnul că vrăjmașul lui Dumnezeu I-a luat locul în inima noastră: „De îndată ce se ivește în noi un gând care nu se întemeiază pe dra­goste, trebuie să știm că am căzut pradă duhurilor necurate.

Primind în noi un gând rău, îl primim pe dia­volul însuși în tru­pul nostru. Duhu­rile nu sunt vizibile, dar noi le dăm în acel moment o înfă­țișare trupească pentru ca ele să devină vizibile” (Starețul Tadei, op. cit.).

Când dragostea este absentă din inima noastră, Dumnezeu este și El absent. A ne iubi semenii ca pe noi înșine și a iubi chiar și pe vrăjmașii noștri în­seamnă a primi în noi Duhul lui Dumne­zeu: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvân­tați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5, 44-45).

Lipsa de dragoste față de o persoană sau un lucru înseamnă lipsa de dragoste față de Dumnezeu, Care este singurul Iz­vor de viață al oricărei făpturi și al orică­rui lucru. Nu putem întotdeauna întâlni persoanele pe care le iubim, dar putem întotdeauna iubi persoanele pe care le întâlnim. Nu putem face întotdeauna lu­crurile pe care le îndrăgim, dar pu­tem îndrăgi întotdeauna lu­crurile pe care le facem. Trebuie să lărgim tot mai mult sfera iu­birii noastre, căci nu există alt mijloc de a restabili legă­tura și unitatea între duhul omului și Du­hul lui Dumne­zeu.

Cel ce își iubeș­te semenii ca pe sine însuși șterge diferența în­tre el și ceilalți și se unește lăun­tric cu aceștia. Din acel moment, el nu mai are de ce să se teamă, dat fiind că iubirea față de ceilalți și față de sine sunt una și aceeași iubire, iar prin această iubire ne unim cu Duhul lui Dumnezeu, care înglo­bează întreaga Creație: „Căci omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a face legătura între lumea duhului și lumea simțurilor, ca o   recapitulare și o desăvârșire a tuturor făp­turilor, în scopul de a se uni prin El cu toate cele făcute și ca să fie reunite prin Hristos și ființele pământului și cele ale cerului” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci sim­țuri). Astfel încât, atunci când dragostea noastră va fi desăvârșită, ne vom asemăna cu Dumnezeu: „Fiți, dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este» (Mt 5, 48).

Atâta vreme cât nu vom fi atins aceas­tă desăvârșire, nu vom putea alunga din inima noastră îngrijorarea și teama, care sunt opusul dragostei, căci ne este teamă numai de persoanele și lucrurile pe care nu le iubim: „Cât încă nu s-a pogorât în noi lumina Duhului Sfânt, ne este teamă fără încetare; numai atunci când primim această lumină dispare orice fel de teamă” (Starețul Tadei, op. cit.).

Dorințele și patimile care ne leagă de această lume sunt un izvor nesecat de în­grijorări, frământări și temeri, căci tot ce vine din lume este trecător și pieritor, constituind prin urmare o cauză perma­nentă de tulburare și amărăciune: „Când vedem un om cu o neliniște mare , cu mâh­nire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic –, trebuie să știm că îi lipseș­te Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvin­te duhovnicești, t. I).

Cei care nu trăiesc în adevărul lui Dumnezeu trăiesc, inevitabil, în minciuna celui rău, care ne face robii duhului lumesc și ai făpturii noastre muritoare: „Nu putem inventa adevărul. Dacă nu acceptăm religia, prin care ni Se face cunoscut Dumnezeu, ră­mânem prizonierii propriei noastre gândiri. Mai devreme sau mai târziu vom constata că nu avem nicio ieșire. Omul care refuză să accepte, în afara lui și deasupra lui, ceva mai mare decât el rămâne în propriul lui cerc. Iar acest cerc este, cred eu, sinistru. Cât de mici sunt un bărbat sau o femeie!” (Sora Emmanuelle, Nebunia dragostei).

Limitat la dimensiunea lui biologică, trupul omenesc nu este decât o îngrămă­dire pieritoare de particule microscopice – molecule, celule, neuroni, atomi etc. – care se vor spulbera ca un nor de praf în momentul morții. Viziunea materialistă a omului nu face decât să confirme cu­vântul lui Dumnezeu după căderea lui Adam: „Å¢ărână ești și în țărână te vei în­toarce” (Fac. 3, 19).

Hristos, fiind în același timp om și Dumnezeu, a restabilit prin trupul și sân­gele Lui legătura vitală între omul muri­tor și Tatăl ceresc Cel veșnic: „Eu și Tatăl una suntem” (In 10, 30). Primindu-L pe Hristos în noi, primim Duhul lui Dum­nezeu, și primind Duhul lui Dumnezeu redobândim adevărata noastră ființă și trupul nostru cel nemuritor, după chipul și asemănarea Tatălui ceresc: „Cei care trăiesc creștinismul în profunzime conside­ră că Hristos este capul, iar creștinul este un membru al trupului lui Hristos. Capul și trupul sunt aceeași viață, același sânge. Sângele care palpită în clipa asta în tâm­plele mele curge în același timp în vinele brațului meu. Aceeași viață și același sân­ge sălășluiesc în Hristos din ceruri și în creș­tinul de pe pământ. (...) A fi creștin înseam­nă a avea în noi prezența, puterea și slava lui Hristos, așa încât să putem spune, îm­preună cu Sfântul Apostol Pavel: «Pentru mine, viața este Hristos»” (Sora Emmanuelle, op. cit.).