Joia din săptămâna a douăzeci ÅŸi una după Rusalii (Lc 9, 49-56)

Această Evanghelie pomeneÅŸte două evenimente din viaÅ£a lui Hristos care nu au nici o legătu­ră între ele, în afara cronologiei Sfântului Luca. Faptul că sunt citite împreună Å£ine de tipicul răsăritean de a face o lectură continuă, ÅŸi nu una selectivă, a celor pa­tru Evanghelii de-a lungul întregului an. Primul eveniment, (la Lc 9, 49-50), este menÅ£ionat ÅŸi de către Sfântul Marcu (9, 38-41), cu ceva mai multe detalii. Al doi­lea, care relatează proasta primire pe care o face Mântuitorului un sat samarinean, nu apare decât la Sfântul Luca (9, 51-56). Este puÅ£in probabil ca aceste evenimente să fie concomitente, dar s-au petrecut apro­ximativ în aceeaÅŸi perioadă a vieÅ£ii lui Hris­tos, între sfârÅŸitul apostolatului Său în Galileea ÅŸi urcarea Sa la Ierusalim. Aceste două episoade sunt minore, aproape anec­dotice, dar cu toate acestea au un conÅ£i­nut duhovnicesc bogat.

Primul eveniment se petrece la pu­Å£in timp după Schimbarea la FaÅ£ă, prima vestire a Patimilor ÅŸi cearta dintre Apos­toli pentru a ÅŸti cine este cel mai mare. Este posibil ca el să fi avut loc la Capernaum sau în Å£inutul dimprejur – în orice caz, s-a petrecut în Galileea. Apostolii sunt cu ÎnvăÅ£ătorul. Ioan ia cuvântul ÅŸi Îi spune: „am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni si l-am oprit, pentru că nu-Å¢i urmează împreună cu noi”. Åžtim că la evrei existau exorciÅŸti, pentru că Fap­telepomenesc despre exorciÅŸti ambulanÅ£i în comunitatea evreiască de la Efes (FA 19, 13-16). Exorcismul constă în alunga­rea demonilor care asupresc o persoană (sau sunt aÅŸezaÅ£i într-un anume loc) prin formule rituale care invocă puterea dum­nezeiască; un exorcism evreiesc trebuia să se facă neapărat în numele lui Dumne­zeu, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac ÅŸi al lui Iacov. În cazul de faÅ£ă avem de-a face cu ceva original, pentru că exorcistul re­spectiv alungă demonii în numele lui Iisus, despre care cu siguranÅ£ă a auzit vorbindu-se, căci este cel mai vestit rabbi din Is­rael, iar minunile Sale dau mărturie des­pre puterea dumnezeiască¹. Însă acest om nu face parte din grupul de ucenici ai lui Iisus. Apostolii au aici o reacÅ£ie „de clan” comunitaristă, de apropriere a tot ce-l pri­veÅŸte pe rabbi Ieshouah, ÎnvăÅ£ătorul lor mult iubit. Răspunsul lui Hristos este ui­mitor ÅŸi admirabil: „Nu-l opriÅ£i; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi” (iar la Sfântul Marcu: „Căci cine nu este împotriva noastră este cu noi”, o formu­lare încă ÅŸi mai puternică). La Sfântul Marcu, Domnul adaugă: „Căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău”. Hristos arată aici, ca în întreaga Evanghe­lie, o libertate admirabilă, care contrastea­ză cu îngustimea de spirit a ucenicilor, dar ÅŸi a evreilor, în general.

În timpul celor trei ani ai misiunii Sale, El a arătat mereu libertatea de spirit (li­bertatea în duh, adică lăuntrică) dinain­tea formalismului literal ÅŸi a rigorismului „preoÅ£ilor, cărturarilor ÅŸi fariseilor”. A Å£i­nut întotdeauna seama de ceea ce se afla în inima oamenilor, ÅŸi nu de aparenÅ£a lor exterioară. Se poate spune că a fost osân­dit, chinuit ÅŸi omorât în mare parte din cauza libertăÅ£ii Sale de spirit. Ne-a pus pe drumul „libertăÅ£ii măririi fiilor lui Dum­nezeu” (Rom. 8, 21). Însă, din păcate, sun­tem obligaÅ£i să constatăm că nu a fost ascultat cu adevărat nici în vremea Sa, ÅŸi nici acum, în Biserică.

Biserica primelor veacuri era mult mai liberă, mai flexibilă, mai deschisă decât acum². PuÅ£in câte puÅ£in, ea a devenit mai rigidă, mai formalistă, mai închisă; struc­turile au devenit mai apăsătoare; canoa­nele ÅŸi regulile au căpătat mai multă im­portanÅ£ă decât viaÅ£a. Clericalismul³ este expresia acestui lucru. Episcopul Ioan de Saint-Denis⁴ spunea: „GraniÅ£ele Bisericii sunt miÅŸcătoare”. Această formulă cores­punde cu învăÅ£ătura pe care Hristos o dă aici Apostolilor. Orice lucru bun, chiar dacă se petrece în afara organizaÅ£iei ÅŸi a ierarhiei Apostolilor, vine de la Dumnezeu ÅŸi aparÅ£ine lui Dumnezeu: „Duhul suflă unde voieÅŸte” (In 3, 8). El îi iniÅ£iază pe Apostolii Săi în ceea ce numim „iconomie”⁵, ÅŸi acest duh va inspira Biserica primelor veacuri, Biserica nedespărÅ£ită.

Această împrejurare ne mai descope­ră ÅŸi ceva despre relaÅ£ia Domului cu uce­nicii Săi: simplul fapt că Apostolii s-au purtat astfel din proprie iniÅ£iativă arată că ÎnvăÅ£ătorul avea încredere în ei. Hristos nu Se purta ca un „guru”. Nu-i ceartă prin cuvânt, ci îi învaÅ£ă ceva nou, ca un bun pedagog.

Cel de-al doilea eveniment se petre­ce la începutul „urcării spre Ierusalim”, la capătul căreia Domnul va mântui lumea prin moartea ÅŸi Învierea Sa. Evanghelia este limpede: „când s-au împlinit zilele înălÅ£ării Sale” (acest lucru are două înÅ£e­lesuri: vesteÅŸte mai întâi moartea Sa, iar apoi ÎnălÅ£area), Iisus „s-a hotărât să mear­gă la Ierusalim”. Aceasta înseamnă că El ascultă de Tatăl Său (ÅŸtie că vremea alea­să de Tatăl Său a venit) ÅŸi face acest lucru cu „hotărâre”, primind întru totul voia Tatălui. Acest lucru este în deplin acord cu cele relatate de Sfântul Marcu despre călătoria la Ierusalim: „Iar Iisus mergea înaintea lor. Åži ei erau uimiÅ£i ÅŸi cei ce mer­geau după El se temeau” (Mc 10, 32). Domnul e grăbit să mântuiască pe Om ÅŸi Se urcă la Ierusalim cu energie. Pe unde au mers către Ierusalim este greu de ÅŸtiut, căci Evangheliile nu dau întotdeauna de­talii identice ÅŸi, mai ales, sunt informaÅ£ii care ne lipsesc. Sigur este însă că Hristos, urmat de un mare număr de oameni (Apostolii, pro­babil cei 72 de ucenici, sfintele femei etc.), a tre­cut prin Samaria ÅŸi apoi prin Pereea, înainte de a ajunge la Ierusalim prin Ierihon⁶. Aici ne aflăm la începutul călătoriei (pe jos). Domnul Se îngrijeÅŸ­te de toÅ£i ÅŸi prevede toate: trimite mesageri înainte pentru a pregăti găzduirea întregului alai (călătoria durează mai multe zile).

AceÅŸtia sosesc într-un sat de samarineni, unde nu sunt bine primiÅ£i „pentru că El se îndrepta spre Ierusalim" Samarinenii sunt consideraÅ£i de către evrei ca eretici ÅŸi între ei nu există nici o legătură⁷. Ca atare, acest lucru nu este surprin­zător.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că Hristos va avea totuÅŸi legături cu ei, în funcÅ£ie de împrejurări: la Sichem, Dom­nul va sta îndelung de vorbă cu o femeie samarineancă ÅŸi va face ucenici; când evreii vor să-l omoare după învierea lui Lazăr, se va refugia la Efrem, în Samaria, fără să mai vorbim despre leprosul sama- rinean vindecat sau despre parabola sa- marineanului milostiv. Samaria nu era un pământ de misiune pentru Hristos, pentru că El venise să mântuiască numai „oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15, 24)⁸, dar de fapt, atunci când împre­jurările vor îngădui aceasta, Domnul va arăta că nu Se leapădă de nimeni, că Se îngrijeÅŸte ÅŸi de cei care nu sunt evrei. Le­găturile Sale cu samarinenii, ÅŸi încă ÅŸi mai mult cu „canaanenii” (femeia canaaneancă din Tyr), care sunt păgâni, consti­tuie o prorocie a convertirii Neamurilor: Mântuitorul arată astfel că a venit să mân­tuiască toÅ£i oamenii. Dar trebuia mai în­tâi neapărat să-i convertească pe evrei, singurul popor care a ascultat pe adevă­ratul ÅŸi singurul Dumnezeu („pentru că mântuirea din iudei este”, In 4, 22). Hris­tos nu este rob al obiÅŸnuinÅ£elor, ÅŸi adesea depăÅŸeÅŸte canoanele.

Iacov ÅŸi Ioan Îi fac atunci o propune­re surprinzătoare: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer ÅŸi să-i mistuie?”, ceea ce înseamnă: vrei să distrugem acest sat ÅŸi locuitorii săi? Iacov ÅŸi Ioan sunt două personalităÅ£i energice, cu caractere puter­nice, cărora Hristos le-a dat numele sem­nificativ ÅŸi simbolic de „Boanerges” (fiii tunetului) când a pus temelia adunării ce­lor Doisprezece (Mc 3, 17). DeÅŸi erau apropiaÅ£i de Hristos, răspunsul Lui este teribil: „I-a certat ÅŸi le-a zis: Nu ÅŸtiÅ£i, oare, fiii cărui duh sunteÅ£i?”. Aceasta înseamnă: nu vă daÅ£i seama că zicând acestea sunteÅ£i inspiraÅ£i de Satana, ÅŸi nu de Tatăl Meu ce­resc? Åži adaugă: „Căci Fiul Omului n-a ve­nit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască’. Ce lecÅ£ie pentru Apostoli, dar ÅŸi pentru Biserică ÅŸi pentru toată ome­nirea! Pentru a înÅ£elege reacÅ£ia Apostolilor, putem să ne gândim la cei 72 de ucenici care, întorcându-se din misiune, arată o bucurie copilărească pentru că „ÅŸi demo­nii ni se supun în numele Tău” (Lc 10, 17). Faptul de a experimenta atotputer­nicia dumnezeiască, în slăbiciunea firii noastre omeneÅŸti, poate să ne sminteas­că. Hristos îi aduce de îndată la înÅ£elep­ciune: „Nu vă bucuraÅ£i de aceasta, că du­hurile [de sub Ceruri] vi se pleacă, ci vă bucuraÅ£i că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 17-20).

Atitudinea lui Iacov ÅŸi a lui Ioan ne priveÅŸte pe toÅ£i. Dinaintea răutăÅ£ii, a ne­dreptăÅ£ii, a violenÅ£ei, avem instinctiv o reacÅ£ie de apărare, care va fi ÅŸi ea violen­tă (ÅŸi chiar nedreaptă, căci a distruge un sat întreg înseamnă a omorî mulÅ£i nevi­novaÅ£i) – cu alte cuvinte, suntem cu to­Å£ii stăpâniÅ£i de rău. Hristos ne arată, ne învaÅ£ă ÅŸi ne dezvăluie o altă cale: aceea de a ne purta ca Dumnezeu. Dacă Dum­nezeu S-ar purta asemenea nouă, n-ar mai exista nimic pe lume: creaÅ£ia ar fi pur ÅŸi simplu ÅŸtearsă de pe faÅ£a pământului.

Chiar în cele mai adânci chinuri, în cea mai cumplită nedreptate, trebuie să ne luptăm lăuntric pentru a ne aduce amin­te că Dumnezeu vrea să mântuiască pe toÅ£i oamenii, inclusiv pe cei care se poar­tă ca niÅŸte duÅŸmani ÅŸi niÅŸte ucigaÅŸi.

Îndată după ce i-a certat astfel, Hristos spune: să mergem de aici („Åži s-au dus în alt sat”). Domnul ne dă astfel ÅŸi o altă în­văÅ£ătură: să nu rămânem blocaÅ£i într-o di­ficultate, vrând să învingem cu orice preÅ£, ci să mergem pe altă cale.

Slavă sfintei ÎnÅ£elepciunii Tale, Doamne!

Note:

1. Se poate observa că pentru prima dată în istoria omenească un exorcism este făcut în numele lui Iisus [Hristos], învingătorul Satanei, iar acest lucru va deveni ulterior tipicul Bisericii. Frumoasă lecÅ£ie pentru noi, creÅŸtinii!
2. Este de ajuns să citim ConstituÅ£iile aposto­lice,care dau mărturie despre starea ÅŸi mo­dul de viaÅ£ă al Bisericii din Răsărit la sfâr­ÅŸitul veacului al IV-lea, pentru a ne convinge de acest lucru.
3. Clericalismeste numele unei atitudini ba­zate pe ideea că clerul este mai presus de tot, ÅŸtie tot ÅŸi conduce tot; oricine poartă sutană este „sfânt”. Acest clericalism este izvorul tuturor miÅŸcărilor de reformă ÅŸi de contestare a Bisericii din secolul al XVI-lea, care vor duce la ateism ÅŸi la ura faÅ£ă de Biserică. Patriarhul Daniel al României l-a condamnat cu tărie. Hristos va spune cuvinte foarte aspre despre clerul evreiesc, care va sfârÅŸi prin a-l osândi la moarte.
4. Eugraf Kovalevsky (1905-1970), episcop de Saint-Denis între 1964 ÅŸi 1970.
5. Etimologic, iconomieînseamnă legea ca­sei. Termenul trebuie înÅ£eles ca un mod de viaÅ£ă familiar, o adaptare a legilor exte­rioare ÅŸi generale la obiceiurile casei. Iconomia constă în a nu aplica strict regu­lile, ci Å£inând cont de împrejurări, de vre­muri ÅŸi de persoane. Este o excepÅ£ie de la regulă în vederea binelui unei persoane sau unui grup. Modelul perfect al icono- miei este Hristos, care mereu s-a arătat „iconom” în timpul celor trei ani de viaÅ£ă publică. Acest lucru i-a fost reproÅŸat ve­hement de către „preoÅ£i, cărturari ÅŸi fari­sei”, de toÅ£i cei ce respectau cu stricteÅ£e ri­gorile religiei israelite, de către „păzitorii templului”. Iconomia duhovnicească este una dintre marile bogăÅ£ii ale Ortodoxiei, dar nu este practicată peste tot în acelaÅŸi fel.
6. Cu privire la urcarea la Ierusalim,se poa­te vedea articolul despre „Orbul de la Ierihon”, în Apostolia,nr. 58-59 din ianu- arie-februarie 2013.
7. Sfântul Ioan spune, istorisind întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca: „Căci iude­ii nu au amestec cu samarinenii” (In 4, 9). Despre samarineni, a se vedea comenta­riul din articolul despre „Samarineanul milostiv”, în Apostolia, nr. 20 din nov. 2009, mai ales nota 2 (p. 6).
8. Åži cu siguranÅ£ă aÅŸa îi învăÅ£ase ÅŸi pe uce­nicii Săi: „În calea păgânilor să nu mer­geÅ£i, ÅŸi în vreo cetate de samarineni să nu intraÅ£i; ci mai degrabă mergeÅ£i către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10, 5-6).