„Scopul vieții trebuie cunoscut cu precizie. (...) Principiul este acesta: dat fiind că există o viață dincolo de mormânt, scopul vieții prezente, al întregii vieți, fără nicio restricție, trebuie să fie acolo si nu aici. (...) Luați drept regulă de viață năzuința neobosită către acest scop si veți vedea ce lumină se va răspândi peste existența voastră vremelnică pe acest pământ si peste toate activitățile voastre. Primul lucru care se va dezvălui ochilor vostri este că toate lucrurile din lumea aceasta nu sunt decât mijloace de a dobândi cealaltă viață.

(... ) Priviți cerul si înaintați în asa fel încât cu fiecare pas să vă apropiați de el."

Existența omului care nu crede în Dumnezeu și în viața veșnică nu are și nu poate avea nicio altă des­tinație finală decât moartea. Așa-zisul ra­ționalism ateu nu poate duce altundeva decât la concluzia smintită că moartea este scopul suprem al vieții!

Åžtiind că nu are altă cale decât cea care duce la moarte, conștiința omului fără Dumnezeu „este deci prin însăsi natura ei o conștiință nefericită, fără nicio posibilita­te de depăsire a stării de nefericire”,consta­tă filozoful ateu Sartre (Ființa si neantul), căci nimeni nu cunoaște mai bine decât un ateu deznădejdea și chinul celor necre­dincioși.

Atunci când își pierde credința în Dumnezeu, omul pierde în același timp și viața în această lume și nădejdea vieții veșnice. Åžtiind că va pierde totul, singura credință care îi rămâne este credința în ne­ant, așa cum proclamă dadaiștii la începu­tul secolului XX, căci acolo unde Dumnezeu nu există, nimic nu poate exis­ta: „DADA nu simte nimic/ nu este nimic, nimic, nimic/ precum paradisele voastre: nimic/precum idolii vostri: nimic/ precum oamenii vostri politici: nimic /precum ero­ii vostri: nimic/ precum artistii vostri: ni­mic/ precum religiile voastre: nimic" (Francis Picabia, Manifest canibal Dada).

Proclamând neantul tuturor valorilor omenești, acest manifest, numit pe drept cuvânt „canibal", anunță dispariția omu­lui însuși. Căci atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul de unul singur este incapabil de a-și fundamenta propria fi­ință, dat fiind că tot ce are și ce este, tot ce făurește și zidește, va fi nimicit mai devre­me sau mai târziu: „Ființa în sine îsipoate fundamenta neantul, dar nu ființa” (J.-P. Sartre, op. cit.).Iar neantul ființei ome­nești nu poate produce altceva decât ne­ant: „Ce înseamnă o sută sau o mie de ani care se spulberă într-o singură clipă? (...) Îngrămădiți în acest spațiu care pare imens onoruri, bogății, plăceri: la ce vă va folosi această grămadă atunci când ultima răsu­flare a morții, plăpândă, fără vlagă, va spul­bera această slavă desartăprecum un castel de cărți de joc, distracție fără noimă a copi­ilor? (... ) Dacă-mi arunc privirea înaintea mea, ce spațiu infinit unde nu exist! Si dacă privesc îndărăt, ce înspăimântătoare curge­re unde nu mai sunt! Si cât de mic e locul meu în acest abis nemărginit al timpului! Nu sunt nimic: un atât de neînsemnat inter­val nu mă deosebeste cu nimic de neant" (Bossuet, Predică despre moarte).

Åžtim cu toții că suntem muritori și că fiecare zi din viață ne apropie de moarte, dar trăim cea mai mare parte a timpului ca și cum n-am ști: „Alergăm nepăsători către prăpastie, după ce am pus ceva în fața noastră ca să n-o vedem" (Pascal, Cugetări).

Principala menire a societăților de con­sum este de a produce și de a diversifica la nesfârșit obiectele și dorințele care ne leagă de această lume, pentru a ne face să uităm moartea și singurul scop real al exis­tenței noastre: viața veșnică. Confuzia în­tre persoana noastră muritoare și ființa noastră reală a eliminat din principiu pro­blema vieții veșnice din preocupările omu­lui modern, care nu mai este conștient de faptul că întreaga noastră existență depin­de de răspunsul la această întrebare: su­fletul este muritor sau nemuritor? „Nemurirea sufletului este un lucru atât de important pentru noi, în care suntem impli­cați atât de profund, încât trebuie să fii lip­sit de orice sensibilitate pentru a rămâne in­diferent la această chestiune. Toate acțiunile și toate ideile noastre vor lua căi atât de diferite, după cum avem sau nu nă­dejdea bunurilor veșnice, încât e cu neputin­ță să acționăm cu chibzuință și discernă­mânt fără a ține seamă de această chestiune, care trebuie să fie principala noastră preo­cupare. Așa încât prima noastră cerință și prima noastră îndatorire este de a clarifica această idee de care depinde întregul nostru comportament” (Pascal, op. cit.).

Când Hristos afirmă: „Eu sunt calea, adevărul și viața”(In 14, 6), El ne face să înțelegem că toate căile acestei lumi sunt fără ieșire, că toate adevărurile acestei lumi sunt înșelătoare și că existența noas­tră în această lume nu este adevărata via­ță: „Creștinismul consideră că moartea nu este numai sfârșitul, ci cu adevărat realita­tea esențială a acestei lumi” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viața lumii).

Cei care își consacră întreaga existen­ță vieții pământești sunt în realitate robiți morții și nefericirii: „Nu este necesar să ai un duh foarte luminat pentru a înțelege că nu există aici nicio satisfacție adevărată și durabilă, că toate plăcerile nu sunt decât de­șertăciune, că suferințele noastre sunt nesfâr­șite și că în cele din urmă moartea, care ne amenință în fiecare clipă, ne va aduce în mod inevitabil în situația înspăimântătoare de a fi nimiciți sau îndurerați. Nimic nu este mai real și mai cumplit decât aceasta, (...) iată sfârșitul la care va ajunge cea mai fericită viață din lume” (Pascal, ibid.). Dat fiind că toate bunurile pă­mântești și plăceri­le lumești sunt amă­gitoare și pieritoare, „singurul lucru bun din această lume este nădejdea în viața de apoi”. Prin urmare, „nu suntem fericiți decât în măsura în care ne apropiem de ea”: „așa cum nu va mai fi suferință pen­tru cei care cred cu tărie în nemurire, tot așa, nu există fericire pentru cei care nu au această credință” (Pascal, ibid.).

Nimic din cele ce există în această lume nu ne poate aduce fericirea desăvârșită și neschimbătoare la care năzuiește sufletul omenesc: „Dumnezeu este singurul care poate împlini tot ce dorește omul” (Starețul Tadei). Dar răul nu vine din lume, ci din cugetul omului legat de lucrurile lumești, atunci când acestea devin scopul unic al existenței. Orice lucru care ne desparte sau ne îndepărtează de Dumnezeu devine dăunător. Dar toate lucrurile din această lume sunt bune și folositoare dacă ele sunt un mijloc de a menține legătura între cu­getul omenesc și Duhul lui Dumnezeu, între cele pământești și cele cerești, așa cum o cerem în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”.

Când o privim cu ochi duhovnicești, lumea devine o carte sfântă care ne co­munică, dacă știm să o citim, cuvântul și Duhul lui Dumnezeu: „Prin mijlocirea lu­crurilor naturale putem primi învățături foarte clare asupra tuturor lucrurilor du­hovnicești” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului).

Ceea ce trebuie să schimbăm nu este lumea, ci privirea noastră asupra lumii: „Toate lucrurile pe care le aveți în fața ochi­lor trebuie să le reinterpretați într-o perspec­tivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să se înrădăcineze atât de adânc în cugetul vostru încât, atunci când priviți acel lucru, ochiul să-l vadă sub aspectul lui material, iar cugetul să contemple în el un adevăr duhovnicesc. (...) Când veți proceda astfel, orice lucru și orice activitate vă vor duce cu gândul la Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

Prezența lui Dumnezeu în cugetul și în inima omului este tot atât de necesară pentru viața sufletului ca oxigenul pentru viața trupului: „De Dumnezeu trebuie să ne amintim mai des decât respirăm” (Sf. Grigorie de Nazianz).

Ființa noastră reală nu este omul mu­ritor, ci Duhul lui Dumnezeu care locu­iește în noi și ne dă viața și ființa: „Dum­nezeu, Care ne-a adus de la neființă la ființă, este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut” (Sf. Ioan Damaschin, Dog­matica).

Hristos a refăcut unitatea între cele două naturi ale omului, cea pământească și cea cerească, cea muritoare și cea veș­nică, pentru ca „pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea, și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia. (...) Că prin El avem și unii și alții apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efes 2, 15-18). Moartea pe cruce și Învierea lui Hristos au biruit moartea și au făcut din ea izvor de viață veșnică pen­tru cei ce cred în El și urmează calea Lui: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Si oricine trăieș­te și crede în Mine nu va muri în veac” (In 11, 25-26).