„Scopul vieÅ£ii trebuie cunoscut cu precizie. (...) Principiul este acesta: dat fiind că există o viaÅ£ă dincolo de mormânt, scopul vieÅ£ii prezente, al întregii vieÅ£i, fără nicio restricÅ£ie, trebuie să fie acolo si nu aici. (...) LuaÅ£i drept regulă de viaÅ£ă năzuinÅ£a neobosită către acest scop si veÅ£i vedea ce lumină se va răspândi peste existenÅ£a voastră vremelnică pe acest pământ si peste toate activităÅ£ile voastre. Primul lucru care se va dezvălui ochilor vostri este că toate lucrurile din lumea aceasta nu sunt decât mijloace de a dobândi cealaltă viaÅ£ă.

(... ) PriviÅ£i cerul si înaintaÅ£i în asa fel încât cu fiecare pas să vă apropiaÅ£i de el."

ExistenÅ£a omului care nu crede în Dumnezeu ÅŸi în viaÅ£a veÅŸnică nu are ÅŸi nu poate avea nicio altă des­tinaÅ£ie finală decât moartea. AÅŸa-zisul ra­Å£ionalism ateu nu poate duce altundeva decât la concluzia smintită că moartea este scopul suprem al vieÅ£ii!

Åžtiind că nu are altă cale decât cea care duce la moarte, conÅŸtiinÅ£a omului fără Dumnezeu „este deci prin însăsi natura ei o conÅŸtiinÅ£ă nefericită, fără nicio posibilita­te de depăsire a stării de nefericire”,consta­tă filozoful ateu Sartre (FiinÅ£a si neantul), căci nimeni nu cunoaÅŸte mai bine decât un ateu deznădejdea ÅŸi chinul celor necre­dincioÅŸi.

Atunci când îÅŸi pierde credinÅ£a în Dumnezeu, omul pierde în acelaÅŸi timp ÅŸi viaÅ£a în această lume ÅŸi nădejdea vieÅ£ii veÅŸnice. Åžtiind că va pierde totul, singura credinÅ£ă care îi rămâne este credinÅ£a în ne­ant, aÅŸa cum proclamă dadaiÅŸtii la începu­tul secolului XX, căci acolo unde Dumnezeu nu există, nimic nu poate exis­ta: „DADA nu simte nimic/ nu este nimic, nimic, nimic/ precum paradisele voastre: nimic/precum idolii vostri: nimic/ precum oamenii vostri politici: nimic /precum ero­ii vostri: nimic/ precum artistii vostri: ni­mic/ precum religiile voastre: nimic" (Francis Picabia, Manifest canibal Dada).

Proclamând neantul tuturor valorilor omeneÅŸti, acest manifest, numit pe drept cuvânt „canibal", anunÅ£ă dispariÅ£ia omu­lui însuÅŸi. Căci atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul de unul singur este incapabil de a-ÅŸi fundamenta propria fi­inÅ£ă, dat fiind că tot ce are ÅŸi ce este, tot ce făureÅŸte ÅŸi zideÅŸte, va fi nimicit mai devre­me sau mai târziu: „FiinÅ£a în sine îsipoate fundamenta neantul, dar nu fiinÅ£a” (J.-P. Sartre, op. cit.).Iar neantul fiinÅ£ei ome­neÅŸti nu poate produce altceva decât ne­ant: „Ce înseamnă o sută sau o mie de ani care se spulberă într-o singură clipă? (...) ÎngrămădiÅ£i în acest spaÅ£iu care pare imens onoruri, bogăÅ£ii, plăceri: la ce vă va folosi această grămadă atunci când ultima răsu­flare a morÅ£ii, plăpândă, fără vlagă, va spul­bera această slavă desartăprecum un castel de cărÅ£i de joc, distracÅ£ie fără noimă a copi­ilor? (... ) Dacă-mi arunc privirea înaintea mea, ce spaÅ£iu infinit unde nu exist! Si dacă privesc îndărăt, ce înspăimântătoare curge­re unde nu mai sunt! Si cât de mic e locul meu în acest abis nemărginit al timpului! Nu sunt nimic: un atât de neînsemnat inter­val nu mă deosebeste cu nimic de neant" (Bossuet, Predică despre moarte).

Åžtim cu toÅ£ii că suntem muritori ÅŸi că fiecare zi din viaÅ£ă ne apropie de moarte, dar trăim cea mai mare parte a timpului ca ÅŸi cum n-am ÅŸti: „Alergăm nepăsători către prăpastie, după ce am pus ceva în faÅ£a noastră ca să n-o vedem" (Pascal, Cugetări).

Principala menire a societăÅ£ilor de con­sum este de a produce ÅŸi de a diversifica la nesfârÅŸit obiectele ÅŸi dorinÅ£ele care ne leagă de această lume, pentru a ne face să uităm moartea ÅŸi singurul scop real al exis­tenÅ£ei noastre: viaÅ£a veÅŸnică. Confuzia în­tre persoana noastră muritoare ÅŸi fiinÅ£a noastră reală a eliminat din principiu pro­blema vieÅ£ii veÅŸnice din preocupările omu­lui modern, care nu mai este conÅŸtient de faptul că întreaga noastră existenÅ£ă depin­de de răspunsul la această întrebare: su­fletul este muritor sau nemuritor? „Nemurirea sufletului este un lucru atât de important pentru noi, în care suntem impli­caÅ£i atât de profund, încât trebuie să fii lip­sit de orice sensibilitate pentru a rămâne in­diferent la această chestiune. Toate acÅ£iunile ÅŸi toate ideile noastre vor lua căi atât de diferite, după cum avem sau nu nă­dejdea bunurilor veÅŸnice, încât e cu neputin­Å£ă să acÅ£ionăm cu chibzuinÅ£ă ÅŸi discernă­mânt fără a Å£ine seamă de această chestiune, care trebuie să fie principala noastră preo­cupare. AÅŸa încât prima noastră cerinÅ£ă ÅŸi prima noastră îndatorire este de a clarifica această idee de care depinde întregul nostru comportament” (Pascal, op. cit.).

Când Hristos afirmă: „Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a”(In 14, 6), El ne face să înÅ£elegem că toate căile acestei lumi sunt fără ieÅŸire, că toate adevărurile acestei lumi sunt înÅŸelătoare ÅŸi că existenÅ£a noas­tră în această lume nu este adevărata via­Å£ă: „CreÅŸtinismul consideră că moartea nu este numai sfârÅŸitul, ci cu adevărat realita­tea esenÅ£ială a acestei lumi” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viaÅ£a lumii).

Cei care îÅŸi consacră întreaga existen­Å£ă vieÅ£ii pământeÅŸti sunt în realitate robiÅ£i morÅ£ii ÅŸi nefericirii: „Nu este necesar să ai un duh foarte luminat pentru a înÅ£elege că nu există aici nicio satisfacÅ£ie adevărată ÅŸi durabilă, că toate plăcerile nu sunt decât de­ÅŸertăciune, că suferinÅ£ele noastre sunt nesfâr­ÅŸite ÅŸi că în cele din urmă moartea, care ne ameninÅ£ă în fiecare clipă, ne va aduce în mod inevitabil în situaÅ£ia înspăimântătoare de a fi nimiciÅ£i sau îndureraÅ£i. Nimic nu este mai real ÅŸi mai cumplit decât aceasta, (...) iată sfârÅŸitul la care va ajunge cea mai fericită viaÅ£ă din lume” (Pascal, ibid.). Dat fiind că toate bunurile pă­mânteÅŸti ÅŸi plăceri­le lumeÅŸti sunt amă­gitoare ÅŸi pieritoare, „singurul lucru bun din această lume este nădejdea în viaÅ£a de apoi”. Prin urmare, „nu suntem fericiÅ£i decât în măsura în care ne apropiem de ea”: „aÅŸa cum nu va mai fi suferinÅ£ă pen­tru cei care cred cu tărie în nemurire, tot aÅŸa, nu există fericire pentru cei care nu au această credinÅ£ă” (Pascal, ibid.).

Nimic din cele ce există în această lume nu ne poate aduce fericirea desăvârÅŸită ÅŸi neschimbătoare la care năzuieÅŸte sufletul omenesc: „Dumnezeu este singurul care poate împlini tot ce doreÅŸte omul” (StareÅ£ul Tadei). Dar răul nu vine din lume, ci din cugetul omului legat de lucrurile lumeÅŸti, atunci când acestea devin scopul unic al existenÅ£ei. Orice lucru care ne desparte sau ne îndepărtează de Dumnezeu devine dăunător. Dar toate lucrurile din această lume sunt bune ÅŸi folositoare dacă ele sunt un mijloc de a menÅ£ine legătura între cu­getul omenesc ÅŸi Duhul lui Dumnezeu, între cele pământeÅŸti ÅŸi cele cereÅŸti, aÅŸa cum o cerem în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aÅŸa ÅŸi pe pământ”.

Când o privim cu ochi duhovniceÅŸti, lumea devine o carte sfântă care ne co­munică, dacă ÅŸtim să o citim, cuvântul ÅŸi Duhul lui Dumnezeu: „Prin mijlocirea lu­crurilor naturale putem primi învăÅ£ături foarte clare asupra tuturor lucrurilor du­hovniceÅŸti” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului).

Ceea ce trebuie să schimbăm nu este lumea, ci privirea noastră asupra lumii: „Toate lucrurile pe care le aveÅ£i în faÅ£a ochi­lor trebuie să le reinterpretaÅ£i într-o perspec­tivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să se înrădăcineze atât de adânc în cugetul vostru încât, atunci când priviÅ£i acel lucru, ochiul să-l vadă sub aspectul lui material, iar cugetul să contemple în el un adevăr duhovnicesc. (...) Când veÅ£i proceda astfel, orice lucru ÅŸi orice activitate vă vor duce cu gândul la Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

PrezenÅ£a lui Dumnezeu în cugetul ÅŸi în inima omului este tot atât de necesară pentru viaÅ£a sufletului ca oxigenul pentru viaÅ£a trupului: „De Dumnezeu trebuie să ne amintim mai des decât respirăm” (Sf. Grigorie de Nazianz).

FiinÅ£a noastră reală nu este omul mu­ritor, ci Duhul lui Dumnezeu care locu­ieÅŸte în noi ÅŸi ne dă viaÅ£a ÅŸi fiinÅ£a: „Dum­nezeu, Care ne-a adus de la nefiinÅ£ă la fiinÅ£ă, este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut” (Sf. Ioan Damaschin, Dog­matica).

Hristos a refăcut unitatea între cele două naturi ale omului, cea pământească ÅŸi cea cerească, cea muritoare ÅŸi cea veÅŸ­nică, pentru ca „pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou ÅŸi să întemeieze pacea, ÅŸi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniÅ£i într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăÅŸia. (...) Că prin El avem ÅŸi unii ÅŸi alÅ£ii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efes 2, 15-18). Moartea pe cruce ÅŸi Învierea lui Hristos au biruit moartea ÅŸi au făcut din ea izvor de viaÅ£ă veÅŸnică pen­tru cei ce cred în El ÅŸi urmează calea Lui: „Eu sunt învierea ÅŸi viaÅ£a; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Si oricine trăieÅŸ­te ÅŸi crede în Mine nu va muri în veac” (In 11, 25-26).