Sărbătorile „zămislirii” unor mari per­sonaje biblice sunt, după cum le numeș­te marele liturgist Baumstark, „sărbători de idee”, adică praznice instituite de Biserică pentru a mărturisi o taină, mai degrabă decât pentru a comemora un eve­niment istoric stricto sensu.Cel mai bun exemplu este cel al Zămislirii după trup a lui Hristos: Biserica universală a stabilit data acestei sărbători la Buna Vestire (25 martie) pentru a mărturisi că această ză­mislire a avut drept izvor pe singur Dumnezeu³. Însă numai Tatăl ceresc și Duhul Sfânt cunosc ziua și momentul pre­cis.

Cu toate aceste rezerve, sărbătoarea Zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul este îndreptățită, mai întâi datorită măreției Înaintemergătorului (fapt atestat de Hristos Însuși), și apoi pentru că Evanghelia îi consacră un lung paragraf. Acest lucru a motivat probabil instituirea praznicului în Răsărit⁴. Nu este de mira­re că pericopa respectivă se găsește în Evanghelia de la Sfântul Luca, pentru că acesta a consemnat cele mai importante evenimente din ceea ce numim „Evangheliile copilăriei” [lui Iisus Hristos]⁵.

Pentru a înțelege acest pasaj, trebuie început cu versetul 26, care nu este cuprins în pericopă. Sfântul Luca istorisește aici Buna Vestire⁶. Versetul începe cu „În luna a șasea”: care lună a șasea? Este vorba des­pre sarcina Elisabetei. Ioan Botezătorul a fost ales de Dumnezeu – de Dumneze­iasca Treime – pentru a fi Înaintemergătorul lui Mesia – Hristos –, lucru vestit cu opt veacuri mai înainte de către Proro- cul Isaia (mai ales în capitolele 40 și 49), precum și de Maleahi în secolul al V-lea î. Hr („Iată, Eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele", Ml 3, 1)⁷. Zămislirea lui are loc cu șase luni mai devreme decât cea a lui Hristos. Numă­rul 6 are o semnificație simbolică: este numărul Omului și al căderii. Omul, zămis­lit în cea de-a șasea zi, nu a voit, din neas­cultare, să se unească cu Dumnezeu în cea de-a șaptea zi (a „odihnei dumnezeiești", sabbatul). Ioan Botezătorul vestește pe Cel Care va trece omenirea de la ziua a șasea la cea de-a șaptea, pe Hristos⁸.

Evenimentele se petrec „în zilele lui Irod, regele Iudeii": este vorba de sinistrul Irod⁹ (numit „cel Mare" de către istoricul Flavius Josephus), un mic rege corupt și crud aflat în slujba ocupanților romani, dar care a pus să fie reconstruit Templul de la Ierusalim¹⁰ cu măreție, pentru ca po­porul evreu să-i ierte răutățile și crimele.

Această poveste începe cu un cuplu de oameni drepți, Zaharia și Elisabeta. Zaharia¹¹ este un „sacrificator", adică pre­ot, deci din neamul lui Levi. În Israel exis­ta un cler numeros (mai mult de 7000 de preoți) care locuiau pe tot cuprinsul teri­toriului; acest cler era împărțit, de la David, în 24 de „cete" care săvârșeau slujba în Templu (jertfele și cultul) timp de o săp­tămână, pe rând. Evanghelia ne precizează că Elisabeta¹², soția lui Zaharia, era din se­minția lui Aaron, cel din neamul lui Levi, mare preot prin excelență. Ei sunt, s-ar pu­tea spune, un „cuplu preoțesc". Sunt evrei evlavioși, „umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului", „drepți înaintea lui Dumnezeu". Locuiesc în Iudeea, dar nu știm exact unde. În schimb, Evanghelia ne spune că Elisabeta și Maria sunt rude, probabil destul de apropiate, de vreme ce Maria merge să o viziteze pe „vara" sa îndată după Buna Vestire.

Însă, la fel ca Avraam și Sara sau ca Ioachim și Ana (aceștia din urmă fiind aproa­pe contemporani cu ei și tot iudei), acești drepți sunt în vârstă și nu pot avea copii¹². Sterilitatea era o ocară în Israel, căci orice cuplu evreu nădăjduia să poată fi părtaș la zămislirea lui Mesia, și de aceea se rugau pentru a fi izbăviți de nerodirea pântecelui (cf. răspunsul Arhanghelului Gavriil către Zaharia: „rugăciunea ta a fost ascultată").

„Ceata lui Avia” căreia îi aparținea Zaharia (a 8-a ceată) este chemată pentru a asigura slujirea în Templu: el se duce, așadar, la Ierusalim, unde este desemnat de sorți pentru a intra în Templu și a tă­mâia dinaintea lui Dumnezeu. Se trăgea la sorți pentru că preoții erau numeroși (aproximativ 300 într-o „ceată”), iar aces­ta era un mod de a lăsa pe seama lui Dumnezeu să hotărască cui îi revenea cin­stea de a pătrunde în locașul sfânt pentru a tămâia. Aici este vorba nu despre espla­nada Templului¹³, ci despre însuși altarul, care era o clădire înaltă de 45 de metri: el cuprindea un vestibul (un nartex) din care se intra în „Sfânta” printr-o poartă mag­nifică, ale cărei uși monumentale erau îm­podobite cu vițe de aur; în capătul înde­părtat al acestei săli sacre se găsea „catapeteasma Templului”¹⁴ care ascun­dea „Sfânta Sfintelor”, unde numai mare­le preot intra o dată pe an pentru a aduce jertfa curățirii (Yom Kippur). Dinaintea acestei catapetesme se afla candelabrul de aur cu 7 brațe (menorah),o masă de aur (pentru „pâinile punerii înainte”) și alta­rul tămâierii (numit și „cădelnița de aur”). Numai preoții puteau intra în Sfânta, îm­brăcați în veșmintele liturgice. Chiar și la tămâiere, care era slujba cea mai solem­nă, săvârșită dimineața și seara, preotul tras la sorți trebuia să fie singur în Sfânta (ceea ce se va întâmpla cu Zaharia). După această slujbă, preoții, adunați pe trepte­le pridvorului, binecuvântau poporul (mai exact, pe bărbații evrei în stare de purita­te rituală, singurii care aveau dreptul de a pătrunde în Curtea israilitenilor) prin ri­dicarea mâinilor.

Zaharia intră deci în Sfânta pentru să­vârșirea slujbei (nu știm dacă acest lucru se petrecea dimineața sau seara). În timp ce tămâia rostind rugăciunile potrivite, al­cătuite din versete de Psalmi, îngerul Gavriil i se arată „de-a dreapta altarului tămâierii”. Sfântul Luca folosește terme­nul generic de înger¹⁵, dar Gavriil este un serafim (din prima ceată îngerească). Zaharia este tulburat¹⁶. Îngerul îl linișteș­te, ceea ce arată că vine cu adevărat de la Dumnezeu¹⁷, și îi spune că „rugăciunea lui a fost ascultată” și că „femeia sa îi va naște un fiu și-l va numi Ioan”. Apoi face o prorocie extraordinară –chiar unică – asupra acestui copil: „va fi mare înaintea Domnului”, adică „mare în ochii lui Dumnezeu”¹⁸; nu va bea vin¹⁹ (va fi un as­cet), și încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt, ceea ce corespun­de pe deplin prorociei lui Isaia (Is. 49, 1-3); „pe mulți din fiii lui Israel îi va în­toarce la Domnul Dumnezeul lor” (Ioan Botezătorul va fi ascultat de mulțime de iudei: un număr mare dintre aceștia se vor „converti” și vor regăsi, datorită lui, duhul iudaismului); „va merge înaintea lui Dumnezeu cu duhul și puterea lui Ilie”²⁰, aceasta însemnând că duhul prorociei era în Ioan, așa cum era și în Ilie, cu aceeași putere. De altfel, numeroși evrei vor cre­de că el este Ilie revenit pe pământ.

Zaharia este uimit și cere un semn: „După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zile­le ei”. Atunci îngerul îl ceartă pe un ton so­lemn: îi spune numele său (Gavriil) și ran­gul său ierarhic: „cel ce stă înaintea lui Dumnezeu” (serafimii sunt cei mai apro­piați de tronul lui Dumnezeu; ei își acope­ră fața pentru a nu fi arși, mistuiți de focul necreat al Dumnezeirii). De asemenea, îi dezvăluie conținutul misiunii sale: Dumnezeu m-a trimis ca să-ți „binevestesc” acestea (în greacă, „a aduce vestea cea bună”, Evanghelia).Åži de îndată îngerul îl lovește cu muțenie, pentru că Zaharia nu a crezut în cuvintele lui. Este interesant de remarcat că îngerii mesageri ai lui Dumnezeu, mijlocitori între Dumnezeu și făpturile văzute, sunt ascultători și nu se abat de la ceea ce au de transmis, dar, în îm­plinirea misiunii lor, persoana lor nu este negată. Gabriel îi spune lui Zaharia: „pen­tru că n-ai crezut în cuvintele mele”, și nu „în cuvintele lui Dumnezeu pe care am fost trimis să ți le aduc”²¹. Se poate face o com­parație între comportamentul lui Zaharia și cel al Mariei. Maria nu se va îndoi și nu va cere semn, ci va întreba: „cum...?”, lucru legitim, pentru că era fecioară și voia să-și păstreze fecioria pentru Dumnezeu. Iar îngerul îi va răspunde îndată, explicând cum avea să se facă aceasta.

Tot poporul este uimit: de fapt, este vorba de evreii din „Curtea israilitenilor”, care se găsea dinaintea altarului din afară, cel al jertfelor de animale. Faptul că Zaharia a zăbovit mult mai mult timp în Sfânta decât prevedea „tipicul” și că a ie­șit de acolo mut îi face să înțeleagă că pre­otul a avut o „vedenie”, dar fără a putea limpezi despre ce era vorba. La sfârșitul săptămânii sale de slujire, Zaharia se în­toarce acasă. Atunci se unește cu femeia sa și ea zămislește: prorocia se împlineș­te. Dar Elisabeta tăinuiește aceasta, pen­tru că se rușina să fie însărcinată la vârsta ei: nu e mereu ușor sa fii proroc... Însă e conștientă că a primit „un har de la Domnul" care a „ridicat dintre oameni ocara sa": s-a făcut părtașă venirii lui Mesia zămislind pe cel care avea să-L vestească nemijlocit și să-L boteze.

Cu șase luni mai târziu, chiar după Buna Vestire, va avea loc „întâlnirea": Maria vine din Nazaret în Iudeea pentru a-și vizita „vara" și a împărtăși cu ea bucu­ria nespusă de a-L purta în pântece pe Mesia: aceasta va fi și prima întâlnire din­tre Hristos și Înaintemergătorul Său, în sânul maicilor lor. Ioan va sălta în pânte­cele maicii sale la întâmpinarea Mariei, iar Elisabeta se va umple de Duhul Sfânt²² și va fi slobozită de orice ocară. Cât despre Zaharia, el nu-și va regăsi glasul decât la opt zile după nașterea lui Ioan, când va scrie pe o tăbliță de ceară numele prun­cului: „Ioan este numele său"²³, nume ales de Dumnezeu. Acesta este Ioan cel des­pre care Hristos va spune: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul"²⁴ (Mt 11, 11).

Note:

1. În materie de „zămislire" a unei ființe omenești, Apusul nu sărbătorește decât zămislirea Fecioarei Maria (8 decembrie [9 decembrie în Apus]) și pe cea a lui Iisus Hristos (după firea Sa ome­nească, bineînțeles), stabilită anume în ziua Bunei Vestiri (25 martie) [vezi nota 3].
2. Vorbind într-o zi cu un medic creștin ortodox despre problema delicată a avorturilor spon­tane (naturale), mi-a spus că există nenumăra­te asemenea avorturi de care femeile nici nu-și dau seama, căci „natura elimină de la sine ceea ce nu este viabil".
3. Acesta este motivul pentru care sărbătoarea Bunei Vestiri, a cărei dată istorică nu o cunoaș­tem și care a fost mai întâi sărbătorită la date diferite după tipicurile Bisericilor locale, a fost până la urmă stabilită la 25 martie, cu 9 luni înaintea Nașterii lui Hristos (Crăciunul).
4. Se cuvine totuși să observăm că acest argument nu este valabil în mod absolut. De pildă, „Întâlnirea" [Mariei cu Elisabeta] nu este sărbă­torită în Răsărit și doar foarte puțin în Apus, cu schimbări de date care o umbresc; la fel se întâm­plă și cu episodul „Iisus copil printre cărturari’. Or, și aceste două evenimente sunt descrise pe larg în Evanghelie. Uneori există incoerențe în viața liturgică a Bisericii: „heortologia” (știința sărbătorilor) nu este o știință exactă.
5. Este adevărat că anumite elemente se regăsesc și la Sfântul Matei, mai ales cele legate de Sfântul Iosif (îndoiala lui Iosif, închinarea Magilor, fuga în Egipt, întoarcerea la Nazaret), însă cele mai importante detalii cu privire la copilăria lui Iisus Hristos nu sunt descrise decât de Sfântul Luca, despre care Tradiția spune că era apropiat de Maica Domnului, a cărei primă icoană ar fi pictat-o. Tradiția Bisericii nedes­părțite consideră că Apostolul auzise aceste lu­cruri chiar din gura Mariei.
6. Pentru Buna Vestire, se poate vedea Apostolia nr. 60, din martie 2013.
7. Citat de Hristos cu privire la Ioan Botezătorul în Mt 11, 16.
8. Legătura dintre cea de-a șasea și cea de-a șaptea zi este simbolică. Este înscrisă în planul dintru început al lui Dumnezeu: căderea Omului va schimba nu planul inițial, căci ceea ce Dumnezeu a hotărât se împlinește întotdeauna, ci înțelesul lui simbolic: în cea de-a șaptea zi (Sâmbăta Mare), Hristos, Care a primit moartea în ziua a șasea (Vinerea Mare), Se pogoară la iad „cu su­fletul”, pentru a slobozi de acolo pe cei ținuți în robia demonilor. El înviază duminica, această zi fiind la evrei și la romani „prima” zi a săptă­mânii, și care va deveni la creștini „a opta zi”. Simbolistica s-a schimbat pentru că omul a pă­cătuit, lucru pe care Dumnezeu nu putea să-l aibă în vedere datorită iubirii Sale, dar intenția dumnezeiască rămâne aceeași, adică unirea cu zidirea Sa: aceasta este veșnică.
9. Irod, care nu era evreu, ci idumeu (coborâtor din idumei), a fost numit „regele evreilor” de către romani în anul 40 î.Hr: va domni efectiv asupra întregului Israel sub protecție romană începând cu anul 37 î.Hr. El este cel care a voit să-L omoare pe Iisus la nașterea Sa și care va pune să fie măcelăriți copiii din Betleem. A nu fi confundat cu fiul său, Irod Antipa, tetrarhul Galileii, care va pune să se taie capul lui Ioan Botezătorul și Îl va „judeca” pe Hristos.
10. Bibliștii îl numesc „al doilea Templu”, după obiceiul evreiesc. Primul Templu a fost ridicat de Solomon la începutul secolului al X-lea î.Hr. pe Muntele Moria, locul cel mai înalt din Ierusalim, unde Avraam primise să jertfească lui Dumnezeu pe fiul său, Isaac, și unde un în­ger se arătase regelui David. Acest templu a fost distrus de babilonieni la începutul seco­lului al VI-lea. A fost reconstruit, în parte și foarte modest, de către Zorobabel la sfârșitul secolului al VI-lea, după întoarcerea din exil. Irod a întreprins, începând cu anul 19 î.Hr, o reconstruire totală a Templului, care va fi mai mare și mai somptuos decât cel al lui Solomon. În vremea lui Zaharia, altarul era deja ridicat (sfințirea Templului a avut loc în anul 10 î.Hr.). Când Hristos avea să predice în Templu, aces­ta nu era încă terminat în întregime. Va fi dis­trus de armatele lui Titus în 70 d.Hr.
11. Zaharia înseamnă „Domnul Își aduce aminte”. Elisabeta înseamnă „Dumnezeul meu este pli­nătate”.
12. Printre numeroasele semnificații ale acestui fapt, se pot menționa mai cu seamă două: aces­te cupluri reprezintă, în ciuda sfințeniei lor, lu­mea cea veche, căzută, care este stearpă, dar din care va izvorî lumea înnoită, Hristos; de asemenea, ele dau mărturie că „nimic nu este cu neputință la Dumnezeu” (Lc 1, 37).
13. Nu trebuie confundată esplanada Templului cu Templul însuși. Esplanada era imensă (de 5 ori cât Acropolele de la Atena). În locul cel mai înalt se găsea „altarul” [sanctuarul], Templul propriu-zis, care era o clădire foarte înaltă (45 metri).
14. În Epistola către Evrei, această catapeteasmă este numită „catapeteasma a doua” (Evr 9, 3), ceea ce înseamnă că exista și „catapeteasma în­tâia”, între intrare și Sfânta, chiar în spatele por­ții, dar această idee nu este susținută de bibliști. Această catapeteasmă („catapeteasma a doua”) se va sfâșia la moartea lui Hristos.
15. În Liturghie, serafimii sunt numiți „Arhangheli” (etimologic, mai-marii îngerilor), un termen generic care nu trebuie confundat cu „arhan­ghelii” din cea de-a 8-a ceată îngerească [față de tronul lui Dumnezeu]. Mihail și Rafail sunt alți doi serafimi pomeniți în Biblie și sărbăto­riți liturgic.
16. Sfântul Efrem spune „îngrozit” (Comentariu la Diatessaron). Putem să-l comparăm cu Maria, căreia Gavriil i se va arăta la puțină vreme după aceea: ea nu va fi tulburată de apariția însăși, pentru că vorbea cu îngerii în fiecare zi cât se aflase în Templu, ci va fi tulburată de conținu­tul mesajului.
17. Acesta este unul dintre criteriile de căpătâi în deosebirea duhurilor: îngerii care vin de la Dumnezeu știu că arătarea lor le stârnește oa­menilor teamă și se grăbesc să-l liniștească pe cel înaintea căruia se înfățișează, așa cum face Dumnezeu Însuși (când Hristos se apropie de ucenicii Săi noaptea, mergând pe apă, iar aceș­tia se tem crezând că văd o nălucă, le spune imediat: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!”, Mt 14, 27). Numai demonii vin cu înfricoșa­re, pentru că acest lucru le îngăduie să aibă pu­tere asupra oamenilor și deci să-i domine.
18. Origen, Despre Sfântul Luca,omilia a 4-a.
19. Există o apropiere interesantă între cele două elemente ale acestei părți a prorociei: nu va bea vin, dar se va umple de Duhul Sfânt, adi­că va cunoaște beția Duhului (cf. cuvântul Sfântului Apostol Petru către popor în ziua Cincizecimii: „Acești bărbați nu sunt beți, ci plini de Duhul Sfânt”, FA 2, 15-18).
20. Ilie (secolul IX î.Hr.) a fost primul dintre ma­rii proroci „istorici” ridicați de Dumnezeu după schisma din Israel și reprezintă duhul profetic prin excelență. Va apărea în ziua Schimbării la Față la stânga lui Hristos, în timp ce Moise, aflat la dreapta Domnului, reprezenta legea (Tora). Se poate spune că, dacă Ilie marchea­ză începutul acestui duh al prorociei, Ioan este pecetea lui, împlinirea, pentru că după el vine Mesia, iar prorociile sunt astfel împlinite. Întoarcerea lui Ilie „înaintea zilei Domnului” este ultima prorocie a lui Maleahi, care închi­de cartea acestuia și deci întreg Vechiul Testament (Ml 4, 5-6), de unde confuzia din­tre Ioan Botezătorul și Ilie făcută de mulți, prin­tre care și Irod Antipa (Mt 14, 1).
21. Există ceva similar la Buna Vestire. Maria îi spune lui Gavriil „fie mie după cuvântul tău”, și nu „după cuvântul lui Dumnezeu pe care ai fost trimis să mi-l aduci”.
22. Sfântul Ambrozie (Despre Sfântul Luca) crede că aceasta este dovada plinirii prorociei lui Gavriil: faptul că Ioan saltă de bucurie în sâ­nul maicii sale simțind apropierea lui Hristos este semnul că Duhul Sfânt S-a pogorât asu­pra lui. Este interesant de remarcat că, în mo­mentul acela, Ioan se găsește de șase luni în pântecele Elisabetei (cf. nota 8 despre simbo­listica numărului 6).
23. Ioan (în ebraică, Yohânân) înseamnă „Domnul dă har”. Botezătorul se arată a fi întocmai numelui său.
24. Acest cuvânt al lui Hristos poate părea surprin­zător dacă ne gândim la Fecioara Maria, dar trebuie să înțelegem sensul lui precis. Maica Domnului nu este numai cea mai mare între făpturile omenești, ci este mai mult decât atât: este cea mai mare între toatefăpturile lui Dumnezeu („mai cinstită decât Heruvimii și mai preaslăvită fără de asemănare decât Serafimii.”). Å¢inând seama de acest fapt, se poate afirma, într-adevăr, că Ioan este cel mai mare dintre pruncii născuți din femeie.