Sărbătorile „zămislirii” unor mari per­sonaje biblice sunt, după cum le numeş­te marele liturgist Baumstark, „sărbători de idee”, adică praznice instituite de Biserică pentru a mărturisi o taină, mai degrabă decât pentru a comemora un eve­niment istoric stricto sensu.Cel mai bun exemplu este cel al Zămislirii după trup a lui Hristos: Biserica universală a stabilit data acestei sărbători la Buna Vestire (25 martie) pentru a mărturisi că această ză­mislire a avut drept izvor pe singur Dumnezeu³. Însă numai Tatăl ceresc şi Duhul Sfânt cunosc ziua şi momentul pre­cis.

Cu toate aceste rezerve, sărbătoarea Zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul este îndreptăţită, mai întâi datorită măreţiei Înaintemergătorului (fapt atestat de Hristos Însuşi), şi apoi pentru că Evanghelia îi consacră un lung paragraf. Acest lucru a motivat probabil instituirea praznicului în Răsărit⁴. Nu este de mira­re că pericopa respectivă se găseşte în Evanghelia de la Sfântul Luca, pentru că acesta a consemnat cele mai importante evenimente din ceea ce numim „Evangheliile copilăriei” [lui Iisus Hristos]⁵.

Pentru a înţelege acest pasaj, trebuie început cu versetul 26, care nu este cuprins în pericopă. Sfântul Luca istoriseşte aici Buna Vestire⁶. Versetul începe cu „În luna a şasea”: care lună a şasea? Este vorba des­pre sarcina Elisabetei. Ioan Botezătorul a fost ales de Dumnezeu – de Dumneze­iasca Treime – pentru a fi Înaintemergătorul lui Mesia – Hristos –, lucru vestit cu opt veacuri mai înainte de către Proro- cul Isaia (mai ales în capitolele 40 şi 49), precum şi de Maleahi în secolul al V-lea î. Hr („Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele", Ml 3, 1)⁷. Zămislirea lui are loc cu şase luni mai devreme decât cea a lui Hristos. Numă­rul 6 are o semnificaţie simbolică: este numărul Omului şi al căderii. Omul, zămis­lit în cea de-a şasea zi, nu a voit, din neas­cultare, să se unească cu Dumnezeu în cea de-a şaptea zi (a „odihnei dumnezeieşti", sabbatul). Ioan Botezătorul vesteşte pe Cel Care va trece omenirea de la ziua a şasea la cea de-a şaptea, pe Hristos⁸.

Evenimentele se petrec „în zilele lui Irod, regele Iudeii": este vorba de sinistrul Irod⁹ (numit „cel Mare" de către istoricul Flavius Josephus), un mic rege corupt şi crud aflat în slujba ocupanţilor romani, dar care a pus să fie reconstruit Templul de la Ierusalim¹⁰ cu măreţie, pentru ca po­porul evreu să-i ierte răutăţile şi crimele.

Această poveste începe cu un cuplu de oameni drepţi, Zaharia şi Elisabeta. Zaharia¹¹ este un „sacrificator", adică pre­ot, deci din neamul lui Levi. În Israel exis­ta un cler numeros (mai mult de 7000 de preoţi) care locuiau pe tot cuprinsul teri­toriului; acest cler era împărţit, de la David, în 24 de „cete" care săvârşeau slujba în Templu (jertfele şi cultul) timp de o săp­tămână, pe rând. Evanghelia ne precizează că Elisabeta¹², soţia lui Zaharia, era din se­minţia lui Aaron, cel din neamul lui Levi, mare preot prin excelenţă. Ei sunt, s-ar pu­tea spune, un „cuplu preoţesc". Sunt evrei evlavioşi, „umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului", „drepţi înaintea lui Dumnezeu". Locuiesc în Iudeea, dar nu ştim exact unde. În schimb, Evanghelia ne spune că Elisabeta şi Maria sunt rude, probabil destul de apropiate, de vreme ce Maria merge să o viziteze pe „vara" sa îndată după Buna Vestire.

Însă, la fel ca Avraam şi Sara sau ca Ioachim şi Ana (aceştia din urmă fiind aproa­pe contemporani cu ei şi tot iudei), aceşti drepţi sunt în vârstă şi nu pot avea copii¹². Sterilitatea era o ocară în Israel, căci orice cuplu evreu nădăjduia să poată fi părtaş la zămislirea lui Mesia, şi de aceea se rugau pentru a fi izbăviţi de nerodirea pântecelui (cf. răspunsul Arhanghelului Gavriil către Zaharia: „rugăciunea ta a fost ascultată").

„Ceata lui Avia” căreia îi aparţinea Zaharia (a 8-a ceată) este chemată pentru a asigura slujirea în Templu: el se duce, aşadar, la Ierusalim, unde este desemnat de sorţi pentru a intra în Templu şi a tă­mâia dinaintea lui Dumnezeu. Se trăgea la sorţi pentru că preoţii erau numeroşi (aproximativ 300 într-o „ceată”), iar aces­ta era un mod de a lăsa pe seama lui Dumnezeu să hotărască cui îi revenea cin­stea de a pătrunde în locaşul sfânt pentru a tămâia. Aici este vorba nu despre espla­nada Templului¹³, ci despre însuşi altarul, care era o clădire înaltă de 45 de metri: el cuprindea un vestibul (un nartex) din care se intra în „Sfânta” printr-o poartă mag­nifică, ale cărei uşi monumentale erau îm­podobite cu viţe de aur; în capătul înde­părtat al acestei săli sacre se găsea „catapeteasma Templului”¹⁴ care ascun­dea „Sfânta Sfintelor”, unde numai mare­le preot intra o dată pe an pentru a aduce jertfa curăţirii (Yom Kippur). Dinaintea acestei catapetesme se afla candelabrul de aur cu 7 braţe (menorah),o masă de aur (pentru „pâinile punerii înainte”) şi alta­rul tămâierii (numit şi „cădelniţa de aur”). Numai preoţii puteau intra în Sfânta, îm­brăcaţi în veşmintele liturgice. Chiar şi la tămâiere, care era slujba cea mai solem­nă, săvârşită dimineaţa şi seara, preotul tras la sorţi trebuia să fie singur în Sfânta (ceea ce se va întâmpla cu Zaharia). După această slujbă, preoţii, adunaţi pe trepte­le pridvorului, binecuvântau poporul (mai exact, pe bărbaţii evrei în stare de purita­te rituală, singurii care aveau dreptul de a pătrunde în Curtea israilitenilor) prin ri­dicarea mâinilor.

Zaharia intră deci în Sfânta pentru să­vârşirea slujbei (nu ştim dacă acest lucru se petrecea dimineaţa sau seara). În timp ce tămâia rostind rugăciunile potrivite, al­cătuite din versete de Psalmi, îngerul Gavriil i se arată „de-a dreapta altarului tămâierii”. Sfântul Luca foloseşte terme­nul generic de înger¹⁵, dar Gavriil este un serafim (din prima ceată îngerească). Zaharia este tulburat¹⁶. Îngerul îl linişteş­te, ceea ce arată că vine cu adevărat de la Dumnezeu¹⁷, şi îi spune că „rugăciunea lui a fost ascultată” şi că „femeia sa îi va naşte un fiu şi-l va numi Ioan”. Apoi face o prorocie extraordinară –chiar unică – asupra acestui copil: „va fi mare înaintea Domnului”, adică „mare în ochii lui Dumnezeu”¹⁸; nu va bea vin¹⁹ (va fi un as­cet), şi încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt, ceea ce corespun­de pe deplin prorociei lui Isaia (Is. 49, 1-3); „pe mulţi din fiii lui Israel îi va în­toarce la Domnul Dumnezeul lor” (Ioan Botezătorul va fi ascultat de mulţime de iudei: un număr mare dintre aceştia se vor „converti” şi vor regăsi, datorită lui, duhul iudaismului); „va merge înaintea lui Dumnezeu cu duhul şi puterea lui Ilie”²⁰, aceasta însemnând că duhul prorociei era în Ioan, aşa cum era şi în Ilie, cu aceeaşi putere. De altfel, numeroşi evrei vor cre­de că el este Ilie revenit pe pământ.

Zaharia este uimit şi cere un semn: „După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zile­le ei”. Atunci îngerul îl ceartă pe un ton so­lemn: îi spune numele său (Gavriil) şi ran­gul său ierarhic: „cel ce stă înaintea lui Dumnezeu” (serafimii sunt cei mai apro­piaţi de tronul lui Dumnezeu; ei îşi acope­ră faţa pentru a nu fi arşi, mistuiţi de focul necreat al Dumnezeirii). De asemenea, îi dezvăluie conţinutul misiunii sale: Dumnezeu m-a trimis ca să-ţi „binevestesc” acestea (în greacă, „a aduce vestea cea bună”, Evanghelia).Şi de îndată îngerul îl loveşte cu muţenie, pentru că Zaharia nu a crezut în cuvintele lui. Este interesant de remarcat că îngerii mesageri ai lui Dumnezeu, mijlocitori între Dumnezeu şi făpturile văzute, sunt ascultători şi nu se abat de la ceea ce au de transmis, dar, în îm­plinirea misiunii lor, persoana lor nu este negată. Gabriel îi spune lui Zaharia: „pen­tru că n-ai crezut în cuvintele mele”, şi nu „în cuvintele lui Dumnezeu pe care am fost trimis să ţi le aduc”²¹. Se poate face o com­paraţie între comportamentul lui Zaharia şi cel al Mariei. Maria nu se va îndoi şi nu va cere semn, ci va întreba: „cum...?”, lucru legitim, pentru că era fecioară şi voia să-şi păstreze fecioria pentru Dumnezeu. Iar îngerul îi va răspunde îndată, explicând cum avea să se facă aceasta.

Tot poporul este uimit: de fapt, este vorba de evreii din „Curtea israilitenilor”, care se găsea dinaintea altarului din afară, cel al jertfelor de animale. Faptul că Zaharia a zăbovit mult mai mult timp în Sfânta decât prevedea „tipicul” şi că a ie­şit de acolo mut îi face să înţeleagă că pre­otul a avut o „vedenie”, dar fără a putea limpezi despre ce era vorba. La sfârşitul săptămânii sale de slujire, Zaharia se în­toarce acasă. Atunci se uneşte cu femeia sa şi ea zămisleşte: prorocia se împlineş­te. Dar Elisabeta tăinuieşte aceasta, pen­tru că se ruşina să fie însărcinată la vârsta ei: nu e mereu uşor sa fii proroc... Însă e conştientă că a primit „un har de la Domnul" care a „ridicat dintre oameni ocara sa": s-a făcut părtaşă venirii lui Mesia zămislind pe cel care avea să-L vestească nemijlocit şi să-L boteze.

Cu şase luni mai târziu, chiar după Buna Vestire, va avea loc „întâlnirea": Maria vine din Nazaret în Iudeea pentru a-şi vizita „vara" şi a împărtăşi cu ea bucu­ria nespusă de a-L purta în pântece pe Mesia: aceasta va fi şi prima întâlnire din­tre Hristos şi Înaintemergătorul Său, în sânul maicilor lor. Ioan va sălta în pânte­cele maicii sale la întâmpinarea Mariei, iar Elisabeta se va umple de Duhul Sfânt²² şi va fi slobozită de orice ocară. Cât despre Zaharia, el nu-şi va regăsi glasul decât la opt zile după naşterea lui Ioan, când va scrie pe o tăbliţă de ceară numele prun­cului: „Ioan este numele său"²³, nume ales de Dumnezeu. Acesta este Ioan cel des­pre care Hristos va spune: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul"²⁴ (Mt 11, 11).

Note:

1. În materie de „zămislire" a unei fiinţe omeneşti, Apusul nu sărbătoreşte decât zămislirea Fecioarei Maria (8 decembrie [9 decembrie în Apus]) şi pe cea a lui Iisus Hristos (după firea Sa ome­nească, bineînţeles), stabilită anume în ziua Bunei Vestiri (25 martie) [vezi nota 3].
2. Vorbind într-o zi cu un medic creştin ortodox despre problema delicată a avorturilor spon­tane (naturale), mi-a spus că există nenumăra­te asemenea avorturi de care femeile nici nu-şi dau seama, căci „natura elimină de la sine ceea ce nu este viabil".
3. Acesta este motivul pentru care sărbătoarea Bunei Vestiri, a cărei dată istorică nu o cunoaş­tem şi care a fost mai întâi sărbătorită la date diferite după tipicurile Bisericilor locale, a fost până la urmă stabilită la 25 martie, cu 9 luni înaintea Naşterii lui Hristos (Crăciunul).
4. Se cuvine totuşi să observăm că acest argument nu este valabil în mod absolut. De pildă, „Întâlnirea" [Mariei cu Elisabeta] nu este sărbă­torită în Răsărit şi doar foarte puţin în Apus, cu schimbări de date care o umbresc; la fel se întâm­plă şi cu episodul „Iisus copil printre cărturari’. Or, şi aceste două evenimente sunt descrise pe larg în Evanghelie. Uneori există incoerenţe în viaţa liturgică a Bisericii: „heortologia” (ştiinţa sărbătorilor) nu este o ştiinţă exactă.
5. Este adevărat că anumite elemente se regăsesc şi la Sfântul Matei, mai ales cele legate de Sfântul Iosif (îndoiala lui Iosif, închinarea Magilor, fuga în Egipt, întoarcerea la Nazaret), însă cele mai importante detalii cu privire la copilăria lui Iisus Hristos nu sunt descrise decât de Sfântul Luca, despre care Tradiţia spune că era apropiat de Maica Domnului, a cărei primă icoană ar fi pictat-o. Tradiţia Bisericii nedes­părţite consideră că Apostolul auzise aceste lu­cruri chiar din gura Mariei.
6. Pentru Buna Vestire, se poate vedea Apostolia nr. 60, din martie 2013.
7. Citat de Hristos cu privire la Ioan Botezătorul în Mt 11, 16.
8. Legătura dintre cea de-a şasea şi cea de-a şaptea zi este simbolică. Este înscrisă în planul dintru început al lui Dumnezeu: căderea Omului va schimba nu planul iniţial, căci ceea ce Dumnezeu a hotărât se împlineşte întotdeauna, ci înţelesul lui simbolic: în cea de-a şaptea zi (Sâmbăta Mare), Hristos, Care a primit moartea în ziua a şasea (Vinerea Mare), Se pogoară la iad „cu su­fletul”, pentru a slobozi de acolo pe cei ţinuţi în robia demonilor. El înviază duminica, această zi fiind la evrei şi la romani „prima” zi a săptă­mânii, şi care va deveni la creştini „a opta zi”. Simbolistica s-a schimbat pentru că omul a pă­cătuit, lucru pe care Dumnezeu nu putea să-l aibă în vedere datorită iubirii Sale, dar intenţia dumnezeiască rămâne aceeaşi, adică unirea cu zidirea Sa: aceasta este veşnică.
9. Irod, care nu era evreu, ci idumeu (coborâtor din idumei), a fost numit „regele evreilor” de către romani în anul 40 î.Hr: va domni efectiv asupra întregului Israel sub protecţie romană începând cu anul 37 î.Hr. El este cel care a voit să-L omoare pe Iisus la naşterea Sa şi care va pune să fie măcelăriţi copiii din Betleem. A nu fi confundat cu fiul său, Irod Antipa, tetrarhul Galileii, care va pune să se taie capul lui Ioan Botezătorul şi Îl va „judeca” pe Hristos.
10. Bibliştii îl numesc „al doilea Templu”, după obiceiul evreiesc. Primul Templu a fost ridicat de Solomon la începutul secolului al X-lea î.Hr. pe Muntele Moria, locul cel mai înalt din Ierusalim, unde Avraam primise să jertfească lui Dumnezeu pe fiul său, Isaac, şi unde un în­ger se arătase regelui David. Acest templu a fost distrus de babilonieni la începutul seco­lului al VI-lea. A fost reconstruit, în parte şi foarte modest, de către Zorobabel la sfârşitul secolului al VI-lea, după întoarcerea din exil. Irod a întreprins, începând cu anul 19 î.Hr, o reconstruire totală a Templului, care va fi mai mare şi mai somptuos decât cel al lui Solomon. În vremea lui Zaharia, altarul era deja ridicat (sfinţirea Templului a avut loc în anul 10 î.Hr.). Când Hristos avea să predice în Templu, aces­ta nu era încă terminat în întregime. Va fi dis­trus de armatele lui Titus în 70 d.Hr.
11. Zaharia înseamnă „Domnul Îşi aduce aminte”. Elisabeta înseamnă „Dumnezeul meu este pli­nătate”.
12. Printre numeroasele semnificaţii ale acestui fapt, se pot menţiona mai cu seamă două: aces­te cupluri reprezintă, în ciuda sfinţeniei lor, lu­mea cea veche, căzută, care este stearpă, dar din care va izvorî lumea înnoită, Hristos; de asemenea, ele dau mărturie că „nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu” (Lc 1, 37).
13. Nu trebuie confundată esplanada Templului cu Templul însuşi. Esplanada era imensă (de 5 ori cât Acropolele de la Atena). În locul cel mai înalt se găsea „altarul” [sanctuarul], Templul propriu-zis, care era o clădire foarte înaltă (45 metri).
14. În Epistola către Evrei, această catapeteasmă este numită „catapeteasma a doua” (Evr 9, 3), ceea ce înseamnă că exista şi „catapeteasma în­tâia”, între intrare şi Sfânta, chiar în spatele por­ţii, dar această idee nu este susţinută de biblişti. Această catapeteasmă („catapeteasma a doua”) se va sfâşia la moartea lui Hristos.
15. În Liturghie, serafimii sunt numiţi „Arhangheli” (etimologic, mai-marii îngerilor), un termen generic care nu trebuie confundat cu „arhan­ghelii” din cea de-a 8-a ceată îngerească [faţă de tronul lui Dumnezeu]. Mihail şi Rafail sunt alţi doi serafimi pomeniţi în Biblie şi sărbăto­riţi liturgic.
16. Sfântul Efrem spune „îngrozit” (Comentariu la Diatessaron). Putem să-l comparăm cu Maria, căreia Gavriil i se va arăta la puţină vreme după aceea: ea nu va fi tulburată de apariţia însăşi, pentru că vorbea cu îngerii în fiecare zi cât se aflase în Templu, ci va fi tulburată de conţinu­tul mesajului.
17. Acesta este unul dintre criteriile de căpătâi în deosebirea duhurilor: îngerii care vin de la Dumnezeu ştiu că arătarea lor le stârneşte oa­menilor teamă şi se grăbesc să-l liniştească pe cel înaintea căruia se înfăţişează, aşa cum face Dumnezeu Însuşi (când Hristos se apropie de ucenicii Săi noaptea, mergând pe apă, iar aceş­tia se tem crezând că văd o nălucă, le spune imediat: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”, Mt 14, 27). Numai demonii vin cu înfricoşa­re, pentru că acest lucru le îngăduie să aibă pu­tere asupra oamenilor şi deci să-i domine.
18. Origen, Despre Sfântul Luca,omilia a 4-a.
19. Există o apropiere interesantă între cele două elemente ale acestei părţi a prorociei: nu va bea vin, dar se va umple de Duhul Sfânt, adi­că va cunoaşte beţia Duhului (cf. cuvântul Sfântului Apostol Petru către popor în ziua Cincizecimii: „Aceşti bărbaţi nu sunt beţi, ci plini de Duhul Sfânt”, FA 2, 15-18).
20. Ilie (secolul IX î.Hr.) a fost primul dintre ma­rii proroci „istorici” ridicaţi de Dumnezeu după schisma din Israel şi reprezintă duhul profetic prin excelenţă. Va apărea în ziua Schimbării la Faţă la stânga lui Hristos, în timp ce Moise, aflat la dreapta Domnului, reprezenta legea (Tora). Se poate spune că, dacă Ilie marchea­ză începutul acestui duh al prorociei, Ioan este pecetea lui, împlinirea, pentru că după el vine Mesia, iar prorociile sunt astfel împlinite. Întoarcerea lui Ilie „înaintea zilei Domnului” este ultima prorocie a lui Maleahi, care închi­de cartea acestuia şi deci întreg Vechiul Testament (Ml 4, 5-6), de unde confuzia din­tre Ioan Botezătorul şi Ilie făcută de mulţi, prin­tre care şi Irod Antipa (Mt 14, 1).
21. Există ceva similar la Buna Vestire. Maria îi spune lui Gavriil „fie mie după cuvântul tău”, şi nu „după cuvântul lui Dumnezeu pe care ai fost trimis să mi-l aduci”.
22. Sfântul Ambrozie (Despre Sfântul Luca) crede că aceasta este dovada plinirii prorociei lui Gavriil: faptul că Ioan saltă de bucurie în sâ­nul maicii sale simţind apropierea lui Hristos este semnul că Duhul Sfânt S-a pogorât asu­pra lui. Este interesant de remarcat că, în mo­mentul acela, Ioan se găseşte de şase luni în pântecele Elisabetei (cf. nota 8 despre simbo­listica numărului 6).
23. Ioan (în ebraică, Yohânân) înseamnă „Domnul dă har”. Botezătorul se arată a fi întocmai numelui său.
24. Acest cuvânt al lui Hristos poate părea surprin­zător dacă ne gândim la Fecioara Maria, dar trebuie să înţelegem sensul lui precis. Maica Domnului nu este numai cea mai mare între făpturile omeneşti, ci este mai mult decât atât: este cea mai mare între toatefăpturile lui Dumnezeu („mai cinstită decât Heruvimii şi mai preaslăvită fără de asemănare decât Serafimii.”). Ţinând seama de acest fapt, se poate afirma, într-adevăr, că Ioan este cel mai mare dintre pruncii născuţi din femeie.