E de folos întotdeauna, pentru a înÅ£elege sensul unei pilde, să vedem în ce împrejurări a istorisit-o Domnul, ÅŸi cui S-a adresat.

Ne aflăm la sfârÅŸitul misiunii Sale pământeÅŸti în Galileea când Domnul ÎÅŸi începe «urcarea către Ierusalim», pen­tru a săvârÅŸi mântuirea lumii (conform versetului următor). Hristos s-a întors la Capernaum după Schimbarea la FaÅ£ă ÅŸi are o conversaÅ£ie îndelungă cu uceni­cii Săi, în legătură mai precis cu momen­tul în care Hristos vorbeÅŸte despre mus­trarea fratelui (Mt 18, 1-20). Cu acest prilej, Petru întreabă pe învăÅ£ător: „Doamne, de câte ori va greÅŸi faÅ£ă de mine fratele meu ÅŸi-i voi ierta lui? Oare până de ÅŸapte ori? Iisus i-a spus: Nu zic Å£ie până de ÅŸapte ori, ci până de ÅŸapte­zeci de ori câte ÅŸapte.”¹. Pentru a-Åži în­tări spusele, Domnul povesteÅŸte atunci pilda Datornicului nemilostiv.

După cum face îndeobÅŸte, Hristos ia ca punct de plecare ÎmpărăÅ£ia cerurilor (care este desăvârÅŸirea vieÅ£ii omeneÅŸti ÅŸi modelul perfect al relaÅ£iei între Om ÅŸi Dumnezeu) ÅŸi Cel care împărăÅ£eÅŸte în ea, Tatăl cel ceresc². Împăratul „a voit să se socotească cu slugile sale”. Este o indicaÅ£ie preÅ£ioasă pe care adesea o au­zim din gura lui Hristos: Omul are de dat socoteală lui Dumnezeu. A primit de la Dumnezeu chipul Său ÅŸi harul de a putea să I se asemene Lui (dacă vrea ÅŸi dacă lucrează întru aceasta). A da so­coteală înseamnă a apărea dinaintea Celui care este izvorul a toate ÅŸi care a dat toate, ÅŸi care este deci singurul jude­cător a toate: este o verificare duhovni­cească ÅŸi o judecată, care au drept Å£el de a ne face responsabili ÅŸi de a ne face să trecem la vârsta de om matur. Evanghelia vorbeÅŸte de mai multe ori despre jude­cata de pe urmă, fie individuală (la moar­tea fiecărei persoane) fie universală (la sfârÅŸitul timpurilor). Fiecare persoană care moare apare dinaintea „Dreptului Judecător”³, Hristos, care a primit de la Tatăl Său puterea de a judeca (In 5, 22), ÅŸi va auzi această întrebare: ce ai făcut cu harul Meu? Ai strâns dimpreună cu Mine sau ai risipit? Ce roade aduci lui Dumnezeu? Te-ai făcut vrednic să te ase­meni lui Dumnezeu sau ai dat înapoi în­tru neasemănare? Toate aceste întrebări pot fi cuprinse într-una singură: „Mă iubeÅŸti?”. Aceasta ne arată ÅŸi că există o legătură directă între ÎmpărăÅ£ia Cerurilor ÅŸi iertare: ÎmpărăÅ£ia nu este deschisă Omului decât pentru că Dumnezeu ne ÅŸterge datoriile, pentru că ne iartă.

Un om, care simbolizează un tip de suflet, este adus de îngeri (slugile) dina­intea Judecătorului suprem. Acest om este dator 10 000 de talanÅ£i⁴, ceea ce înseamnă o sumă enormă, nemaiauzită. Aceasta înseamnă că a păcătuit mult din- taintea lui Dumnezeu: a primit mult ÅŸi nu dă nimic Împăratului; nu ÅŸi-a sporit această bogăÅ£ie⁵, nu a lucrat dimpreună cu Împăratul. Åži nu are cu ce plăti: este „insolvabil”. Când ai cheltuit harul, ai să­răcit fără putinÅ£ă de întoarcere, te-ai în­depărtat de modelul dumnezeiesc. Ce ar putea omul să dea în schimb? Această bogăÅ£ie pierdută nu era exterioară: nu poate fi târguită. Hristos ÎnsuÅŸi a zis: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26). Atunci ÎnvăÅ£ătorul rosteÅŸte o judecată de temut: „să fie vân­dut el ÅŸi femeia ÅŸi copii ÅŸi pe toate câte le are, ca să se plătească datoria”.

Pentru a înÅ£elege acest cuvânt, tre­buie să ne amintim care erau moravuri­le din vremea aceea. Este vorba de a fi vândut ca rob, ÅŸi uneori se putea întâm­pla chiar ca familia întreagă să fie vân­dută, căci un tată era proprietarul soÅ£iei ÅŸi al copiilor lui: toată familia era deci vândută spre robie iar bunurile materi­ale erau confiscate. Datoria se achita din contravaloarea persoanelor, care erau si­lite să muncească din greu. Acest lucru trebuie transpus în plan duhovnicesc: omul care a păcătuit mult ÅŸi care nu a fă­cut nimic spre apărarea lui este dat Satanei, pentru că este rob al Satanei. Prin suferinÅ£a cea nespusă din iad îÅŸi va plăti datoria. Aceasta numeÅŸte Sfântul Efrem⁶ iertarea datoriilor „prin foc”, care este contrarul iertării fără plată: atunci când omul stăruieÅŸte în păcat, Dumnezeu nu are alt mijloc decât să-l lase în voia lui, adică de fapt în voia Satanei, nădăj­duind că astfel va putea să intre în sine, să se pocăiască ÅŸi să se schimbe.⁶

Aici, dincolo de aspectul legal ÅŸi so­cial, „soÅ£ia” reprezintă ceea ce omul are mai scump, mai intim, iar „copiii” repre­zintă operele sale, roadele sale. Acestea trebuie apropiate de cuvintele lui Hristos cu privire la alegerea duhovnicească pe care fiecare creÅŸtin e chemat să o facă, după ce a primit chemarea lui Dumnezeu: cel care a preferat lucrurile lumeÅŸti (pă­mântul, vitele [lucrul], căsătoria [soÅ£ia],..) ÅŸi nu chemarea lui Dumnezeu, nu este vrednic de Hristos⁷, care spune desluÅŸit: „Cel care iubeÅŸte pe tatăl sau pe mama sa.. .pe fiul sau pe fiica sa [la Sfântul Luca: pe femeia sa] mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de mine” (Mt 10, 37 et Lc 14, 26).

Dinaintea acestei judecăÅ£i de temut, omul are o purtare remarcabilă: se în­chină dinaintea Stăpânului ÅŸi Îl roagă⁸ promiÅ£ând să întoarcă datoria, ceea ce e acelaÅŸi lucru cu mărturisirea păcatului ÅŸi cu pocăinÅ£a. Atunci Împăratul „milostivindu-se de el” îi iartă datoria: uriaÅŸul său păcat este iertat, fără a i se cere ni­mic în schimb⁸.

De îndată ce a ieÅŸit din palatul îm­părătesc, omul întâlneÅŸte pe unul care slujea împre­ună cu el ÅŸi care îi datorează 100 de dinari, adică o sumă foarte mică⁴, ÅŸi îi cere, strângându-l de gât, să-i plă­tească pe loc.

Celălalt îl roagă, la fel cum făcuse omul cu Împăratul ÅŸi în aceiaÅŸi termeni, dar acela nu vrea să audă nimic ÅŸi îl aruncă în închisoare. Cei care stau de faÅ£ă se în­tristează văzând aceasta ÅŸi se duc să spu­nă Împăratului.

Atunci are loc o a doua judecată, care este mult mai înfricoÅŸătoare, „definitivă” (chip al JudecăÅ£ii celei din urmă). Stăpânul îi reproÅŸează cu multă asprime lipsa de milă pentru aproapele lui. De fapt, îi spune: oare nu ar trebui să se porÅ£i ÅŸi tu cu fratele tău aÅŸa cum Dumnezeu se poartă cu tine? „IertânduÅ£i pe deplin datoria” fără să-Å£i cer nimic, Å£i-am dat prilej să te asemeni lui Dum­nezeu, să te porÅ£i ca ÅŸi Dumnezeu cu aproapele tău. Dar ai nesocotit acest nou har pe care Å£i l-am dăruit, ai ratat ÅŸi aceas­tă a doua ÅŸansă. Atunci este „dat pe mâna chinuitorilor”, ceea ce este un chip al Ia­dului, după cum am spus mai sus, „până ce ÅŸi-a plătit toată datoria”: aici regăsim întreaga teologie a Sfântul Efrem despre dezlegarea datoriilor „prin foc”⁶. Darul dumnezeiesc al iertării e condiÅ£ionat de iertarea omului: faptul că omul nu s-a schimbat înseamnă că nu a „dobândit⁹”, nu ÅŸi-a însuÅŸit iertarea dumnezeiască. Aici vedem o foarte puternică analogie cu pilda OspăÅ£ului ceresc, în care un om a putut intra în cămara de nuntă, dar nu s-a îmbră­cat cu haină de nuntă: nu s-a schimbat, nu s-a îmbrăcat cu Hristos; atunci este aruncat „în întunericul cel din afară”, în iad (Mt 22, 12-13). Nu putem intra în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu fără să ne asemănăm cu Dumnezeu: acest lucru este cu neputinÅ£ă.

Trebuie să adăugăm ceva care are o mare importanÅ£ă pe plan duhovnicesc, cu privire la diferenÅ£a între datoria celor doi oameni, care este uriaÅŸă (10 000 talanÅ£i/100 dinari) ÅŸi care are o valoare universală. Datoria celui dintâi este enor­mă pentru că este o datorie faÅ£ă de Dumnezeu, în timp ce datoria celui de-al doi­lea este mică, pentru că este faÅ£ă de un om, aproapele lui. Acest lucru trebuie pus în paralel cu pilda paiului ÅŸi a bârnei. Când un pai este în ochiul meu, nu mai văd nimic: este ca o bârnă, o bucată de lemn. Dar ceea ce este în ochiul aproa­pelui meu este cu adevărat un pai, ceva mic. Cu uÅŸurinÅ£ă pot să i-l scot, dar nu pot să scot eu însumi ceea ce se află în ochiul meu. DiferenÅ£a nu este de ordin material, ci duhovnicesc. 10 000 de talanÅ£i, este păcatul meu faÅ£ă de Dumnezeu. 100 de dinari, este păcatul aproapelui meu faÅ£ă de mine, care nu sunt decât făp­tură ÅŸi un om păcătos. Åži eu datorez 100 de dinari multora. Adevăratul păcat al Omului este împotriva lui Dumnezeu: este de a refuza iubirea Lui.

De fapt, această pildă este o frumoasă ilustrare a celei de-a cincea cereri pe care o facem la Tatăl Nostru:„ÅŸi ne lasă/iartă datoriile/greÅŸalele noastre, aÅŸa cum ÅŸi noi lăsăm/iertăm datornicilor/greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri”. Trebuie să observăm că este singura frază a acestei „Rugăciuni a rugăciunilor” pe care o comentează Hristos imediat după aceea (Mt 6, 14-15). Dacă nu există reciprocitate, „Tatăl cel drept”¹⁰ nu ne va ierta nici El.

Note:

1. 70x7 = de 490 de ori. Este mult, dar trebuie să observăm că Hristos nu a zis „mereu”, nici « veÅŸnic», ceea ce înseamnă că există o limită, o judecată, legată de libertatea omenească, pentru că omul păcătos poate refuza ierdarea care i se dăruieÅŸte (ÅŸi ipso factopocăinÅ£a). Aceasta se leagă de ceea ce spusese Domnul chiar puÅ£in mai înain­te, vorbind despre mustrarea frăÅ£ească, ÅŸi care se termină printr-o judecată (mai în­tâi să se mustre vinovatul singur, apoi cu 2 sau 3 martori, ÅŸi în sfârÅŸit faÅ£ă cu toată Biserica: dacă iarăÅŸi refuză, să fie dat afară din Biserică - Mt 18, 17).
2. Avem aici o descriere limpede a cadrului, pe Pământ ÅŸi în Cer. Această pildă se adresează celor care cunosc pe Dumnezeu [aici, „evreii” ÅŸi, prin extindere, noi creÅŸtinii]: este un Împărat, Tatăl ceresc, ÅŸi slugile, noi. Pildele nu privesc pe oame­nii din afară, – din lume –, pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu.
3. 2 Tim 4, 8 („Domnul, dreptul judecător.”)
4. Talantul era în acelaÅŸi timp o monedă de schimb (ca euro în zilele noastre) ÅŸi o măsură de metal preÅ£ios. Era cea mai puternică monedă de schimb grecească ÅŸi va­lora 6000 de drahme (sau dinari, echivalentul roman al drahmei). O drahmă (sau dinar) corespundea cu salariul de o zi al unui muncitor. Talantul de argint repre­zenta 26 până la 34 kg de argint curat (dar în vremea lui Hristos, nu mai era decât monedă de schimb). Dinarul valora reprezenta 3,85 g de argint. Comparând aces­te valori cu veniturile anuale ale regelui Irod, care se ridicau la 900 de talanÅ£i, ne dăm seama că 10 000 de talanÅ£i corespund mai degrabă cu bugetul unui stat. Altă comparaÅ£ie: în pilda talanÅ£ilor, Stăpânul dă respectiv slugilor sale 5, 2 ÅŸi 1 talant, ceea ce deja înseamnă mult.
5. Cf. pilda talanÅ£ilor (Mt 25, 14-30): cel care dă înapoi talantul stăpânului, fără să producă nimic, este socotit: „rău ÅŸi leneÅŸ” ÅŸi aruncat în întunericul cel mai dinafară, iadul. A se vedea Apostolia n° 79 (10-2014).
6. Sf. Efrem Sirul (+ 373) face o distincÅ£ie interesantă între păcatele care vor fi ierta­te „gratuit” ÅŸi cele care nu vor putea fi iertate decât prin foc („plata prin gheena”): „când va plăti în gheena, Domnul îl va răsplăti în ÎmpărăÅ£ie”. Comentariu la Diatessaron, (S.C. n° 121): Despre păcatul care nu poate fi iertat (p. 184-185). Nu este singurul Părinte al Bisericii care se exprimă astfel.
7. A se vedea pilda OspăÅ£ului ceresc: înÅŸiruirea grijilor acestei lumi se găseÅŸte la Sf. Luca (Luca 14, 18-20). În versiunea Sf. Matei, Împăratul îÅŸi trimite slugile (îngerii) să nimicească cetatea, adică lucrurile ÅŸi oamenii, ÅŸi spune: „cei poftiÅ£i n-au fost vredni­ci” (Mt 22, 2-14). A se vedea Apostolia n° 18(9/09) pentru Mt ÅŸi n° 80(11, 14) pen­tru Luca.
8. Iertarea este gratuită, dar nu este un bun care se cuvine de la sine omului ÅŸi nici nu este automată: omul trebuie să-ÅŸi mărturisească păcatul [să-l recunoască], să se pocăiască [să-ÅŸi schimbe inima] ÅŸi să ceară iertare lui Dumnezeu.
9. În sensul în care înÅ£elege acest lucru Sf. Seraphim din Sarov: „Å£elul vieÅ£ii creÅŸtine este dobândirea Duhului Sfânt”.
10. „Părinte drepte”: Ioan 17, 25.