La pelerinajul de anul trecut, în cuvântul meu de bun venit, mă oprisem asupra unei pilde pe care ne-a istorisit-o Sfântul Ioan Casian, în care acesta ne spune despre Avva Ioan, egumen al unei chinovii mari, că „vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie și voios, l-au înconjurat frații rugându-l să le lase în loc de moștenire un cuvânt scurt și de mântuire, prin care vor putea să se suie la săvârșirea cea întru Hristos. Iar el, suspinând, a zis: «niciodată n-am făcut voia mea, nici am învățat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut»” (Convorbiri 14, 9). Ziceam atunci, referindu-mă la acest exemplu lăsat nouă de Sf. Ioan Casian, în special cu privire la prima parte a învățăturii părintelui: „niciodată n-am făcut voia mea”, că dacă vrem să ne mântuim, să nu ne împlinim cu orice preț voia, ci să căutăm să cunoaștem și să facem voia lui Dumnezeu și să ne predăm pe noi înșine Lui, cu multă credință. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut-o înaintea noastră, dându-Se pe Sine pildă de început, a ascultat de Părintele Ceresc, iar atunci când vorbea cu iudeii care mereu Îl ispiteau, le spunea: „… nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In 5, 30).

Asupra celei de-a doua părți a învățăturii amintite: „niciodată (n-am)învățat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut”, aș vrea să mă opresc în cele ce urmează. N-am făcut-o anul trecut pentru că mi-ar fi lungit prea mult cuvântul, însă acum aș încerca o abordare, pentru că mi se pare la fel de importantă și această a doua parte a îndrumării părintelui duhovnicesc, pe care o repet: „niciodată (n-am)învățat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut”.

Haideți și de data aceasta să aruncăm o privire la modelul nostru Iisus Hristos, Care nu cere niciodată de la noi ceva ce El Însuși n-a împlinit mai întâi. Bunăoară, ne spune: „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau profeții; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt 5, 17), dându-Se pe Sine pildă de ascultare și împlinire a voii lui Dumnezeu, exprimată prin Lege sau Profeți. Sau atunci când Se botează în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul, când acesta Îi spune lui Hristos că n-are nevoie să fie botezat, că invers s-ar fi cuvenit, să fie el însuși botezat, Domnul îi răspunde cu smerenie: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să-mplinim toată dreptatea” (Mt 3, 15), iar prin această expresie, „toată dreptatea”, trebuie să înțelegem acceptarea întregii voințe a lui Dumnezeu și astfel purtarea jugului împărăției lui Dumnezeu. Hristos, Mântuitorul nostru, S-a botezat în apele Iordanului, cu acel botez al pocăinței inițiat de Sfântul Ioan Botezătorul, deși n-avea nevoie s-o facă, căci era fără de păcat, tocmai pentru a ne învăța și pe noi să o facem, să avem la îndemână calea curățirii prin pocăință și primirea iertării prin cererea ei. Dacă Hristos a împlinit toată dreptatea, desigur, a făcut-o pentru noi, ne-a deschis Împărăția lui Dumnezeu, a cărei esență este tocmai faptul că acolo în Ea, în Cer, se împlinește toată voința lui Dumnezeu.

Domnul ne descoperă apoi că toate poruncile dumnezeiești pot fi sintetizate în două: a iubirii lui Dumnezeu din toată inima, sufletul și cugetul nostru și mai apoi a iubirii aproapelui ca pe noi înșine, că „de aceste două porunci atârnă toată legea și prorocii” (Mt 22, 40), or El tocmai această lege a iubirii o împlinește desăvârșit.

De aceea ne îndeamnă: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi” (In 15, 12-13) și ne spune că tocmai „După aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea iubire unii către alții” (In 13, 35). Așadar, Dumnezeu ne poruncește, dar El Însuși împlinește porunca mai întâi, ne învață prin exemplul Său, precum un părinte iubitor pe copilul lui: „Ascultă-mă, fiule și bagă de seamă și mai pe urmă vei înțelege cuvintele mele” (Ecl. 31, 25), sau în alt context: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt 11, 29). Åži aceste cuvinte ni le adresează tocmai pentru că era așa: blând și smerit cu inima și de aceea ne învață și pe noi să fim asemenea Lui: „Fiule, cu blândețe săvârșește lucrurile tale (…)” (Ecl. 3, 17) sau, în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, găsim scris că: „(…) după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu” (Rom. 2, 5), așadar fii: „blând și smerit cu inima”. Sfântul Ioan Casian, ca următor a lui Hristos, ne-a lăsat din belșug învățătura sa, ca pe propria sa experiență și tocmai de aceea, fiind verificată în adevăr, ea are valoare atât de mare, chiar și peste veacuri, că doar „adevărul Domnului rămâne în veac” (Ps 116, 2), ne spune psalmistul David. Desigur, tendința lumii în care trăim, care este în mod evident pe cât de trecătoare, pe atât de amăgitoare, și îndepărtarea treptată de Dumnezeu și de învățătura Bisericii au pervertit multora gândirea cea bună și sănătoasă. De aceea este nevoie mereu de o aducere aminte, de trezirea conștiinței și de punerea noastră din nou pe calea mântuirii, pe care ar trebui să ne-o dorim mai mult decât orice altceva.

În viața noastră de zi cu zi adesea probăm contrariul practicii părintelui duhovnicesc, care nu-și permitea să învețe pe alții ceea ce el însuși nu făcea mai întâi. Frecvent avem tendința de a ne impune punctul de vedere și de a insista ca voia noastră să fie împlinită întocmai, socotindu-ne și arătându-ne celorlalți ca fiind plini de înțelepciune. Suntem grabnici a-i învăța pe alții, neavând o experiență reală din viața noastră, și de aici și deșertăciunea demersului nostru plin de fățărnicie. Din cauza neglijenței și a delăsării duhovnicești, pierdem din vedere scopul îndrumării noastre – care n-ar trebui să fie altul decât ajutorul dezinteresat al fratelui nostru aflat în derută – în favoarea afirmării noastre, ca urmare a orientării lumii concurențiale în care trăim. Omul smerit, călit în duhul Evangheliei, va avea mereu tendința de a rămâne în umbră, spre deosebire de omul cel trufaș și mândru, gata să dea sfaturi și să îndrume pe ceilalți. De aceea se cuvine mereu să privim la Hristos, adevăratul nostru învățător, care cu multă delicatețe și smerenie învăța poporul Său, de cele mai multe ori prin pilde și exemplul Său personal.

Așa să ne smerim pe noi înșine și-atunci, dacă se va ivi prilejul de a-i învăța pe alții, să ne întrebăm mai întâi dacă noi înșine am împlinit sau am trăit cele pe care le împărtășim celorlalți. „Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl” (Col. 3, 17), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, astfel acoperindu-ne cu smerenie lucrarea noastră.

Sfântul Ioan Casian ne dă și o altă lămurire: „Din două pricini poate fi fără roadă învățătura despre cele duhovnicești. Căci sau cel ce învață pe altul, recomandând ascultătorilor ce n-a făcut el, se străduiește să-i lămurească cu ajutorul cuvintelor deșarte, sau ascultătorii, răi și plini de vicii, nu primesc în sufletele lor împietrite învățătura mântuitoare și sfântă a omului duhovnicesc” (Convorbiri 14, 18).

Să luăm aminte și noi la această învățătură, de a nu-i îndemna pe alții la ceva ce noi înșine n-am trăit, ci mai mult, după cuvintele aceluiași sfânt părinte Ioan Casian, să-i urmăm îndemnul: „Grăbește-te (…) să-ți însușești mai întâi umilința statornică a minții, care te conduce nu la știința care împăunează, ci la cea care te face un iluminat prin trăirea dragostei de oameni” (Convorbiri 14, 10).