ViaÅ£a modernă, cu agitaÅ£ia, gri­jile, ispitele ei, cu ritmul ei tre­pidant ÅŸi goana după bani ÅŸi după bunuri lumeÅŸti, ne în­depărtează tot mai mult atât de propria noastră fiinÅ£ă, cât ÅŸi de Dumnezeu. Omul din zilele noastre îÅŸi consacră cea mai mare parte a timpului, a energiei ÅŸi a existenÅ£ei satisfacerii nevoilor ÅŸi poftelor omului de carne, lăsând în părăsire fiinÅ£a lui lăuntri­că. Bunăstarea materială a lumii moderne a adus cu sine delăsarea ÅŸi neîngrijirea omu­lui lăuntric, propagând la scară mondială o mizerie spirituală proporÅ£ională cu bel­ÅŸugul material al societăÅ£ilor noastre: mi­lioane de suflete slăbănoage, rătăcite, înfo­metate, însetate, care nu-ÅŸi află niciunde hrana, căci hrana sufletului nu vine din lume ÅŸi numai Dumnezeu ne-o poate da: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaÅ£a firească ÅŸi înaintează spre lux, cu atât creÅŸte ÅŸi neliniÅŸtea din ei, ÅŸi cu cât se îndepăr­tează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă ne­liniÅŸtiÅ£i chiar ÅŸi împrejurul lumii (...) pentru că pe toată planeta noastră nu încape multa lor neliniÅŸte” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I).

CantităÅ£ile incalculabile ÅŸi mereu în creÅŸ­tere de bunuri materiale pe care le produc ÅŸi le consumă societăÅ£ile moderne aduc chiar ele dovada că, în ciuda belÅŸugului ÅŸi bunăs­tării materiale, sufletul omenesc este în per­manenÅ£ă nesatisfăcut ÅŸi înfometat, neaflân- du-ÅŸi mulÅ£umirea ÅŸi hrana în nici unul dintre bunurile acestei lumi: „ViaÅ£a ni s-a dat spre a ne sluji, ÅŸi nu pentru ca noi să-i slujim.

Făcându-ÅŸi din viaÅ£ă un idol, mai devreme sau mai târziu omul încetează a mai înÅ£elege pen­tru ce trăieÅŸte, ajungând astfel la o stare de tul­burare plină de deznădejde. Si va continua să târască după el povara deznădejdii ca un cal, ÅŸi până la urmă va cădea pe neaÅŸteptate în cursa unei încremeniri stihiale. Omul trebuie să cu­noască Å£elul vieÅ£ii ca să poată fi liber” (StareÅ£ul Nectarie de la Optina).

Dacă toate lucrurile acestei lumi trec ÅŸi dispar, înlocuite de alte lucruri tot atât de vremelnice ÅŸi pieritoare, dacă toate momen­tele ÅŸi evenimentele fericite sau triste ale existenÅ£ei noastre se scurg fără întrerupe­re, ca ÅŸi cum am privi pe fereastra unui tren în miÅŸcare, este tocmai pentru faptul că via­Å£a noastră pe acest pământ este o călătorie a cărei destinaÅ£ie finală nu este din această lume: „Scopul vieÅ£ii trebuie cunoscut cu pre­cizie. (...) Principiul este acesta: dat fiind că există viaÅ£ă dincolo de mormânt, scopul vie­Å£ii prezente, al întregii vieÅ£i, fără nicio restric­Å£ie, trebuie să fie acolo, ÅŸi nu aici (...). FaceÅ£i-vă o  regulă de viaÅ£ă din a tinde către acest scop cu toate puterile ÅŸi veÅ£i vedea ce lumină se va răspândi în existenÅ£a ÅŸi în acÅ£iunile voastre. Primul lucru care vă va fi dezvăluit este fap­tul că toate lucrurile din această lume nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la cealaltă via­Å£ă” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de în­drumare duhovnicească).

Dezordinea ÅŸi agitaÅ£ia febrilă care bân­tuie în lumea de astăzi nu sunt decât oglin­da dezordinii ÅŸi agitaÅ£iei sufletului omenesc care a rupt legătura cu Dumnezeu ÅŸi cu fi­inÅ£a sa reală. Omul care s-a desprins de Dumnezeu este absorbit precum o frunză moartă de vârtejul existenÅ£ei lumeÅŸti, care se roteÅŸte fără rost ÅŸi fără scop în jurul vidului pe care absenÅ£a lui Dumnezeu l-a lăsat în centrul vieÅ£ii sale – „acest hău necruÅ£ător, dura­ta care macină, distruge, sfâÅŸie, destramă totul” (Eugen Ionescu – Căutarea intermitentă). Ceea ce omul fără Dumnezeu numeÅŸte „viaÅ£ă” nu este decât ameÅ£eala produsă de acest vârtej nebunesc care ne dă iluzia vieÅ£ii, în timp ce ne duce în mod inevitabil la moarte: „De ce am fost atât de laÅŸ încât să mă las ameÅ£it?... Ar fi trebuit să-mi consacru întreaga exis­tenÅ£ă căutării DivinităÅ£ii” (Eugen Ionescu, op. cit.).

Autorul citat mai sus a abordat în toate operele sale teatrale, cunoscute în lumea întrea­gă, o singură temă majoră: existenÅ£a absurdă ÅŸi tragică a omului care, desprinzându-se de Dumnezeu, nu mai are niciun scop în viaÅ£ă, nicio cale, niciun ajutor, nicio nădejde ÅŸi nicio scăpare în faÅ£a morÅ£ii. Strigătul regelui din piesa lui Ionescu Regele moare este strigătul în­tregii omeniri: „Nu, nu vreau să mor. Vă rog frumos, nu mă lăsaÅ£i să mor”. Numai Dumnezeu poate răspunde acestui strigăt de deznădejde care străbate toată istoria omenirii, de la Adam până în zilele noastre. De aceea, „religia este necesitatea primordială a omului. Fără de care nu ne aÅŸteaptă decât catastrofa, deznădejdea, moartea” (Eugen Ionescu, Antidoturi).

Când omul rupe legătura cu Dumnezeu ÅŸi pierde calea care duce la El, se produce cu adevărat înlăuntrul lui o catastrofă duhovnicească infinit mai gravă ÅŸi mai distrugătoare decât catastrofele naturale. Căci acest cataclism lăuntric, care a atins în zilele noastre pro­porÅ£ii mondiale, distruge milioane de suflete omeneÅŸti pe cuprinsul planetei. A ne pierde credinÅ£a este mult mai grav ÅŸi mai tragic decât a ne pierde viaÅ£a. Căci pierzând via­Å£a nu pierdem decât existenÅ£a noastră mu­ritoare, pe când, pierzând credinÅ£a, pier­dem viaÅ£a veÅŸnică: „Că cine va voi să-ÅŸi scape sufletul îl va pierde; iar cine îÅŸi va pier­de sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câÅŸtiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Mt 25-26).