Viața modernă, cu agitația, gri­jile, ispitele ei, cu ritmul ei tre­pidant și goana după bani și după bunuri lumești, ne în­depărtează tot mai mult atât de propria noastră ființă, cât și de Dumnezeu. Omul din zilele noastre își consacră cea mai mare parte a timpului, a energiei și a existenței satisfacerii nevoilor și poftelor omului de carne, lăsând în părăsire ființa lui lăuntri­că. Bunăstarea materială a lumii moderne a adus cu sine delăsarea și neîngrijirea omu­lui lăuntric, propagând la scară mondială o mizerie spirituală proporțională cu bel­șugul material al societăților noastre: mi­lioane de suflete slăbănoage, rătăcite, înfo­metate, însetate, care nu-și află niciunde hrana, căci hrana sufletului nu vine din lume și numai Dumnezeu ne-o poate da: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei, și cu cât se îndepăr­tează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă ne­liniștiți chiar și împrejurul lumii (...) pentru că pe toată planeta noastră nu încape multa lor neliniște” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I).

Cantitățile incalculabile și mereu în creș­tere de bunuri materiale pe care le produc și le consumă societățile moderne aduc chiar ele dovada că, în ciuda belșugului și bunăs­tării materiale, sufletul omenesc este în per­manență nesatisfăcut și înfometat, neaflân- du-și mulțumirea și hrana în nici unul dintre bunurile acestei lumi: „Viața ni s-a dat spre a ne sluji, și nu pentru ca noi să-i slujim.

Făcându-și din viață un idol, mai devreme sau mai târziu omul încetează a mai înțelege pen­tru ce trăiește, ajungând astfel la o stare de tul­burare plină de deznădejde. Si va continua să târască după el povara deznădejdii ca un cal, și până la urmă va cădea pe neașteptate în cursa unei încremeniri stihiale. Omul trebuie să cu­noască țelul vieții ca să poată fi liber” (Starețul Nectarie de la Optina).

Dacă toate lucrurile acestei lumi trec și dispar, înlocuite de alte lucruri tot atât de vremelnice și pieritoare, dacă toate momen­tele și evenimentele fericite sau triste ale existenței noastre se scurg fără întrerupe­re, ca și cum am privi pe fereastra unui tren în mișcare, este tocmai pentru faptul că via­ța noastră pe acest pământ este o călătorie a cărei destinație finală nu este din această lume: „Scopul vieții trebuie cunoscut cu pre­cizie. (...) Principiul este acesta: dat fiind că există viață dincolo de mormânt, scopul vie­ții prezente, al întregii vieți, fără nicio restric­ție, trebuie să fie acolo, și nu aici (...). Faceți-vă o  regulă de viață din a tinde către acest scop cu toate puterile și veți vedea ce lumină se va răspândi în existența și în acțiunile voastre. Primul lucru care vă va fi dezvăluit este fap­tul că toate lucrurile din această lume nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la cealaltă via­ță” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de în­drumare duhovnicească).

Dezordinea și agitația febrilă care bân­tuie în lumea de astăzi nu sunt decât oglin­da dezordinii și agitației sufletului omenesc care a rupt legătura cu Dumnezeu și cu fi­ința sa reală. Omul care s-a desprins de Dumnezeu este absorbit precum o frunză moartă de vârtejul existenței lumești, care se rotește fără rost și fără scop în jurul vidului pe care absența lui Dumnezeu l-a lăsat în centrul vieții sale – „acest hău necruțător, dura­ta care macină, distruge, sfâșie, destramă totul” (Eugen Ionescu – Căutarea intermitentă). Ceea ce omul fără Dumnezeu numește „viață” nu este decât amețeala produsă de acest vârtej nebunesc care ne dă iluzia vieții, în timp ce ne duce în mod inevitabil la moarte: „De ce am fost atât de laș încât să mă las amețit?... Ar fi trebuit să-mi consacru întreaga exis­tență căutării Divinității” (Eugen Ionescu, op. cit.).

Autorul citat mai sus a abordat în toate operele sale teatrale, cunoscute în lumea întrea­gă, o singură temă majoră: existența absurdă și tragică a omului care, desprinzându-se de Dumnezeu, nu mai are niciun scop în viață, nicio cale, niciun ajutor, nicio nădejde și nicio scăpare în fața morții. Strigătul regelui din piesa lui Ionescu Regele moare este strigătul în­tregii omeniri: „Nu, nu vreau să mor. Vă rog frumos, nu mă lăsați să mor”. Numai Dumnezeu poate răspunde acestui strigăt de deznădejde care străbate toată istoria omenirii, de la Adam până în zilele noastre. De aceea, „religia este necesitatea primordială a omului. Fără de care nu ne așteaptă decât catastrofa, deznădejdea, moartea” (Eugen Ionescu, Antidoturi).

Când omul rupe legătura cu Dumnezeu și pierde calea care duce la El, se produce cu adevărat înlăuntrul lui o catastrofă duhovnicească infinit mai gravă și mai distrugătoare decât catastrofele naturale. Căci acest cataclism lăuntric, care a atins în zilele noastre pro­porții mondiale, distruge milioane de suflete omenești pe cuprinsul planetei. A ne pierde credința este mult mai grav și mai tragic decât a ne pierde viața. Căci pierzând via­ța nu pierdem decât existența noastră mu­ritoare, pe când, pierzând credința, pier­dem viața veșnică: „Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pier­de sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Mt 25-26).