La praznicul Înălţării sfintei Cruci 2001, însoţit de numeroşi credincioşi şi clerici, Înalt Preasfinţitul Iosif inaugura prima mănăstire din Mitropolia noastră: Mănăstirea de la Malvialle[1], Franţa. Sub îndrumarea primilor ei stareţi, episcopii Siluan al Italiei (2001-2004, pe atunci episcop-vicar al Mitropoliei) şi Timotei al Spaniei şi Portugaliei (2004-2006, pe atunci ieromonah), au ostenit aici mulţi vieţuitori şi credincioşi, români şi francezi deopotrivă, pentru ca un vechi domeniu, abandonat în creierii munţilor[2], în adânc de codru des, să prindă viaţă duhovnicească.

Ca o cunună a tuturor nevoinţelor de până acum, hramul de duminică 14 septembrie 2008 a adunat încă o dată pe vieţuitori – noua obşte de monahíi împreună cu preotul slujitor – şi credincioşi în jurul Mitropolitului. Liniştea locului şi intimitatea bisericii au fost prilej de adâncă rugăciune şi meditaţie la iconomia Crucii. Îndătinata binecuvântare cu Crucea, care se face către cele patru margini ale pământului pentru a cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Dumnezeu, precum şi venerarea ei de către cei prezenţi ne-au purtat în atmosfera acelor zile minunate în care sfânta Cruce a fost descoperită la Ierusalim (325), iar mai târziu a revenit triumfal din robia persană (630)[3].

Dar dincolo de aceste două momente măreţe, istorice, Crucea – ne-a spus Înalt Preasfinţitul în cuvântul său de învăţătură – este mărturia că tot ceea ce Hristos ne-a învăţat şi ne-a poruncit să facem, a asumat şi a împlinit El Însuşi mai întâi. Iar a-I urma Lui înseamnă în modul cel mai simplu a iubi pe aproapele nostru, a iubi pe vrăjmaşii noştri. Aceasta este porunca Lui şi aceasta a făcut Domnul mergând până la moartea pe Cruce. Însă nu aici se sfârşeşte iubirea, ci Crucea vesteşte întotdeauna Învierea; altfel nu ar mai fi nădejde de biruinţă. Dar nici Înviere fără Cruce nu există, căci ar fi o iluzie de înviere, dacă păcatul din noi nu a murit încă pe Cruce. De aceea, noi toţi suntem chemaţi să luăm fiecare Crucea noastră, aşa cum ne-o pregăteşte Domnul spre curăţirea noastră, spre binele nostru, spre învierea noastră.      

Agapa care a urmat, a fost o ocazie de a ne cunoaşte mai profund, de a ne împărtăşi bucuriile, experienţele şi întrebările unii altora, dar mai ales episcopului. Înalt Preasfinţitul ne-a vorbit din nou, lămurindu-ne mai multe aspecte legate de credinţa noastră creştină – care este o credinţă în Cuvântul viu, întrupat şi împărtăşit nouă, spre deosebire de orice altă religie –, de sfânta Împărtăşanie şi lucrările sfinte săvârşite în Biserică, de rolul şi perspectiva Mănăstirii noastre în contextul în care nu există nici o parohie în zonă, de nevoia de a echilibra întotdeauna, fie în viaţa monahală, fie în cea de familie, închiderea noastră, pentru a ne concentra asupra lucrării lăuntrice, cu deschiderea către aproapele, pentru a împlini şi răspândi iubirea Domnului în lume...  

A fost 2001, a fost şi 2008, şapte ani-versări! A fost Mitropolitul Iosif prezent de la început şi până acum. Noi am rămas cu gândul la cei şapte ani de belşug şi la cei şapte ani de foamete[4] din care Patriarhul Iosif a salvat odinioară întregul Egipt; şi ne întrebăm: fost-au belşug, sau foamete, aceşti şapte ani? Şi următorii şapte, cum vor fi? Dar, însufleţiţi de bucuria praznicului şi de omonimia păstorilor rânduiţi atunci şi acum de Dumnezeu, nu putem decât să exclamăm cu apostolul: „Doamne, bine este să fim noi aici!”[5] şi să înălţăm litanii ca Domnul să păzească arhieria Mitropolitului nostru – care este şi Părintele nostru, al monahilor[6] – în pace, întru mulţi ani!   

Obştea de la Malvialle