(Sâmbăta dinainte de Rusalii - In 5,24-30)

Biserica lui Hristos s-a rugat întot­deauna pentru cei adormiţi¹. Îna­inte de a aborda problema teolo­gică a morţii şi conţinutul acestei Evanghelii, să spunem câteva cuvinte des­pre tradiţiile liturgice.

Toate fiinţele ome­neşti sunt deci, deocam­dată⁶, supuse „primei mor­ţi”, care este o moarte trupească, disocierea aces­tei „alcătuiri”⁷ minunate care este Omul, despărţi­rea dintre trup şi suflet: când inima omului se opreşte din a mai bate, iar sufletul îl părăseşte (pen­tru a-şi lua zborul către Dumnezeu), trupul moa­re şi se descompune, iar sufletul⁸ purcede la o călătorie în ceruri. Călătoria sufletului după moarte poate fi uşoară şi rapidă pentru cei drepţi – care intră lesne în Împărăţia lui Dumnezeu –, grea şi mai mult sau mai puţin lungă pen­tru cei care au păcătuit mult, şi cu nepu­tinţă pentru cei care nu vor să se pocăiască şi nu au nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Aceştia din urmă cad în iadul cel veşnic, unde trăiesc în tovărăşia demo­nilor, în „focul cel îngheţat”⁹, în întuneric şi singurătate¹⁰. Acest iad este veşnic, nu prin hotărârea lui Dumnezeu, ci pentru că Omul este liber în veşnicie, iar Dumnezeu respectă libertatea noastră (nu poate nici să Se pocăiască în locul nostru, nici să „vrea” pentru noi, însă plânge pentru noi şi aş­teaptă cu nădejde pocăinţa noastră).

Dintotdeauna, Biserica a sacralizat moartea pentru a veni în ajutor sufletelor celor adormiţi (şi celor vii, care îi plâng), instituind o slujbă de înmormântare (în Apus, în sânul unei liturghii euharistice), înscriind numele celor adormiţi pe pomel­nice la Liturghie şi creând slujbe speciale pentru ei (mesa de Requiem în Apus, parastasul în Răsărit). Moartea şi Învierea lui Hristos au preschimbat o nefericire ab­solută în unealtă a mântuirii.

Unii consideră că sufletele celor ador­miţi nu se pot schimba de la sine şi că nu­mai rugăciunile celor vii (Biserica pămân­tească) le pot ajuta, sprijinindu-se pe teologia „vămilor”¹¹ pe care o găsim la câţi­va din Părinţii răsăriteni, însă argumente­le evanghelice pe care aceştia le aduc pot fi interpretate şi în sens invers, iar alţi Părinţi ai Bisericii au afirmat, dimpotrivă, pe baza experienţei lor personale, că su­fletele celor adormiţi pot evolua şi se pot schimba prin pocăinţă. Avem doi mari mar­tori ai acestei tradiţii, Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV-lea şi Sfântul Siluan de la Muntele Athos în secolul XX. Sfântul Efrem, în remarcabilul său comentariu la Evanghelia concordantă, spune că singu­rul lucru care-i mai rămâne lui Dumnezeu pentru a-i mântui pe cei care nu se pocă­iesc este ca ei să suporte consecinţele ale­gerilor lor, căci nădăjduieşte ca aceste su­ferinţe îngrozitoare să-i aducă – poate – să se schimbe (dacă vor!)¹². Cât despre Sfântul Siluan de la Muntele Athos, el a trăit într-un chip extraordinar ceea ce Sfântul Efrem spusese cu 1600 de ani mai înainte: a fost cufundat timp de aproape cincisprezece ani în iadul cel veşnic – care nu este un loc, ci o stare spirituală – unde Hristos i-a arătat că era El Însuşi prezent, nădăjduind ca inima celor osândiţi să se schimbe, iar cheia pentru a ieşi de acolo este ca niciodată să nu deznădăjduieşti de Dumnezeu¹³. Sfântul Siluan a putut astfel să iasă din iadul cel veşnic şi a dat mărturie de această experienţă ieşită din comun di­naintea lumii întregi. Episcopul Ioan de Saint-Denis, înscriindu-se în această linie patristică şi sprijinindu-se pe o experien­ţă duhovnicească ieşită din comun, a dat o  învăţătură remarcabilă despre aceste lu­cruri la Institutul Saint Denis de Paris în­tre 1945 şi 1970¹⁴. Trebuie adăugat că în istoria omenească au existat, şi există încă, legături între cei adormiţi şi cei vii şi că aceştia din urmă au împărtăşit unele reve­laţii pe care le-au primit, iar acestea nu co­respund deloc cu teoria vămilor¹⁵.

Numeroase pilde din Evanghelie dau mărturie despre această realitate a lumii ne­văzute, şi mai ales cea a Fiului risipitor şi cea a bogatului celui rău şi a săracului Lazăr¹⁶. Pilda Ospăţului ceresc după Sfântul Matei şi a datornicului nemilos sunt la fel de zidi­toare, deoarece arată că schimbarea se poa­te petrece şi în sens invers¹⁷. Dar nu putem să le analizăm aici (cf. notele 16 şi 17).

Să abordăm acum conţinutul acestei Evanghelii (care este şi cea de la slujba de înmormântare în ritul bizantin). Scena se petrece la Ierusalim, imediat după vindeca­rea Slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda (probabil către mijlocul misiunii pămân­teşti a lui Hristos): Domnul este mustrat de evrei pentru că a săvârşit această minune în zi de sabat, iar El răspunde printr-un cuvânt destul de lung despre legătura Sa cu Tatăl Ceresc, în care abordează, mai ales, proble­ma morţii şi a învierii oamenilor.

Ar trebui început cu versetul 21: „Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieş­te”. Tatăl este Cel Care înviază morţii, dar face aceasta prin Fiul Său, Căruia I-a dat această putere. După cum face adesea Sfântul Grigorie Teologul, am putea adăuga: Fiul face aceasta în Duhul Sfânt (Duhul Sfânt este Cel Care dă viaţă şi Cel Care redă via­ţa). Iisus adaugă: „Tatăl nu judecă pe nimeni (judecată în sens juridic, adică puterea de viaţă şi de moarte [a se vedea mai jos]), ci toată judecata a dat-o Fiului”. Ce minunată revelaţie treimică! Hristos explică acest lu­cru puţin mai târziu.

„Cel ce ascultă cuvântul Meu [care este revelaţia cugetelor Tatălui] şi crede în Cel ce M-a trimis [adică Tatăl, izvorul a toate; Hristos este smerit, nu a spus „cel care cre­de în Mine”] are viaţă veşnică şi la judeca­tă nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”. Acest lucru poate părea straniu, pen­tru că Hristos a făcut El Însuşi prorocia Judecăţii celei de pe urmă, care va fi univer­sală (Mt 25, 31-46). Dar noi suntem cei care numim aceasta „judecata” de pe urmă, şi nu El Însuşi. Hristos a vestit că toate fiinţele omeneşti vor trebui să apară dinaintea Lui, împreună (pentru că omenirea, fiind de ace­eaşi fire, va trebui să dea socoteală lui Dumnezeu) şi că El va despărţi oile de ca­pre. Oile nu vor fi „judecate”, ci îndreptăţi­te (de Dumnezeu), deci alese. Numai ca­prele vor fi judecate, adică osândite. Cei care au credinţă în Tatăl [şi în trimisul Său, Iisus Hristos] vor trece de la moarte la viaţă, adi­că de la viaţa pământească pieritoare la via­ţa veşnică, întru care este împărtăşirea cu veşnicia dumnezeiască.

„Morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” vesteşte limpede învierea cea de obşte. „Vine ceasul” [vesteşte sfârşitul vremurilor, pentru că El a venit în lume şi plinirea destinului omenirii este de acum cu putinţă: aceasta va fi „în curând”] „şi acum este”: [deoarece a înviat deja mai mulţi morţi cu cuvântul Său, cel puţin pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain¹⁸], „cei ce vor auzi (cuvântul) vor învia” [trebuie să înţe­legem „a auzi” într-un sens plenar: cei care îl vor fi primit în inima lor, şi nu numai în urechile lor]. „Căci, precum Tatăl are viaţă în Sine” [Tatăl este izvorul a toate, „izvorul cel fără de izvor”: este izvorul vieţii], „aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” [este ace­eaşi expresie ca şi pentru Tatăl, dar nu are acelaşi înţeles: Fiul a primit aceasta de la Tatăl Său (ca şi tot ceea ce are) şi El este viaţa („Eu sunt calea, adevărul şi viaţa...”): ca Fiu, El revelează şi manifestă viaţa, al cărei izvor este Tatăl. Sfântul Grigorie Teologul ar adăuga: pe când Duhul dă viaţa.

„Şi I-a dat putere să facă judecată, pen­tru că este Fiul Omului”: pentru că Fiul a fost ascultător în toate, pentru că S-a întru­pat, primind această ardoare nespusă de a Se face una dintre făpturile Sale – adică ţă­rână –, pentru că Se va face ascultător până la moarte, Tatăl I-a dat puterea de a judeca. Nu a făcut aceasta din „favoritism”. Iar cei care-I vor auzi glasul „vor ieşi (din mormin­te)”. După cum era glasul lui Dumnezeu, Cuvântul, care a trecut toate de la nefiinţă la fiinţă, la începuturi („Dumnezeu a zis”), tot aşa El va ridica pe morţi din morminte: este o nouă zidire. „Cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii”: aici trebuie să luăm termenul „viaţă” în acelaşi înţeles ca mai sus (în versetul 24): nu este vorba des­pre viaţa omenească pământească şi muri­toare, ci de viaţa adevărată, dumnezeiască, veşnică. Aceasta înseamnă că vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu şi vor fi îndumne­zeiţi. „Şi cei ce au făcut cele rele spre în­vierea osândirii”: această frază a lui Hristos este foarte bogată din punct de vedere teo­logic, pentru că e multă confuzie cu privi­re la termenii de „a judeca”¹⁹ şi „judecată”. Judecată înseamnă aici – ca aproape întot­deauna în gura lui Hristos – osândă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Numai Dumnezeu este judecător, pentru că are pu­tere de viaţă şi de moarte. Când Hristos spu­ne „nu judecaţi”, vrea să spună „nu osân­diţi”: nu este în puterea voastră, este un lucru care aparţine numai lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu cunoaşte tainele inimii fiecăruia, şi El singur are puterea de a da via­ţă şi de a o lua. Însă putem judeca, adică să avem o opinie justă asupra unei persoane, a unui grup sau a unui eveniment, putem avea discernământ. Sfântul Apostol Pavel spune: „omul duhovnicesc toate le judecă” (1 Cor 2, 15), adică poate avea o idee exac­tă asupra oricărui lucru. Dificultatea este că în franceză (şi în română, n.tr.) termenul de a judeca are ambele sensuri (a avea o opi­nie, dar şi a se face judecător care are pute­rea de a osândi), ceea ce duce adesea la o confuzie duhovnicească. Noţiunile de bine şi de rău nu trebuie luate aici într-o accep­ţiune morală, ci într-un înţeles duhovnicesc şi evanghelic. Este vorba de punerea în lu­crare a poruncilor, adică de a se asemăna lui Dumnezeu sau a nu se asemăna Lui.

Ultimul lucru pe care îl spune Hristos (în cadrul acestei pericope, pentru că dis­cursul este mai lung) este o nouă mărtu­risire de credinţă în Tatăl Său: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic [Fiul este pe de­plin asemenea Tatălui Său ceresc, izvorul Său]; precum aud, judec [aceasta este o frază grea, pentru că poate fi interpretată în două feluri diferite. Dar urmarea o lim­pezeşte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune desluşit: Hristos vrea să arate aici că jude­cata este perfect identică între Fiu şi Tatăl („Eu judec la fel cum ar judeca Tatăl Meu”, spune Sfântul Ioan²⁰, adică: „după cum aud de la Tatăl Meu”)]. Dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”: judecata Mea este dreaptă nu faţă de Mine, ci pen­tru că Mă asemăn „Părintelui drept” (In 17, 25), Tatălui Meu ceresc.

Pentru a înţelege caracterul profund nou şi nemaiîntâlnit al acestui cuvânt, trebuie să amintim că felul evreilor de a vedea moar­tea era vag şi imprecis şi că, dacă învierea din morţi fusese vestită în Lege şi în Proroci, ea nu fusese limpezită şi o parte dintre evrei nu credeau în ea (saducheii, mai ales, care constituiau casta preoţească şi erau mai-marii Sinedriului). Ceea ce rabbi Ieshouah din Nazaret vestea fraţilor Săi evrei şi întregii omeniri era un lucru minunat: moartea avea să fie învinsă! Era pentru prima dată de la căderea lui Adam şi a Evei când oamenii au­zeau aceasta. Marea nădejde a Omului so­sise, în sfârşit. Dar oamenii „de bine”, preo­ţii, teologii (cărturarii) şi asceţii (fariseii), nu aveau să primească această veste şi aveau să-L osândească la Moarte. Însă Hristos a înviat! Aleluia!

Note:

1. Bisericile reformate afirmă public că nu se roa­gă pentru cei morţi. Într-o zi, pe când partici­pam la o întrunire de pregătire a unei slujbe ecu­menice pentru cei morţi în al Doilea Război Mondial, un pastor protestant a spus, cu un aer superior: „Noi nu ne rugăm pentru morţi!”. Dinaintea tăcerii înfricoşate a confraţilor mei, am răspuns: „Domnule pastor, sunt 2000 de ani de când Biserica se roagă pentru cei morţi... ”
2. Ciclul liturgic săptămânal: lunea se pomenesc îngerii, marţea Sfântul Ioan Botezătorul, mier­curea Maica Domnului, joia Sfinţii Apostoli şi Sfântul Nicolae, vinerea Crucea, iar sâmbăta cei adormiţi şi toţi sfinţii.
3. În afara acestei sâmbete din ajunul Rusaliilor, astfel de zile sunt: sâmbăta dinainte de Lăsata Secului [a 3-a duminică a perioadei dinainte de Post], sâmbetele din a doua, a treia şi a pa­tra săptămână din Post, marţea din a doua săp­tămână de după Paşti, 29 august [Tăierea ca­pului Sfântului Ioan Botezătorul], sâmbăta dinainte de Sfântul Dumitru [26 octombrie]. Trebuie să mai adăugăm că există numeroase perioade în care nu se săvârşesc slujbe de po­menire pentru cei adormiţi (de la 20 decem­brie la 6 ianuarie, de la Florii la prima dumini­că după Paşti [a Tomii] şi, în principiu, duminica nu se fac slujbe pentru cei adormiţi, pentru că este ziua Învierii lui Hristos. Dar în practică suntem obligaţi să facem aceasta, de­oarece mare parte a parohiilor nu slujesc în timpul săptămânii.
4. Instituită de Sfântul Odilon de Cluny în jurul anului 1030 şi pusă în mod special în legătură cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor - lucru remar­cabil, deoarece toţi cei adormiţi sunt chemaţi să devină sfinţi.
5. Anafora la Sfântul Vasile cel Mare.
6. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, cei care vor fi în viaţă pe pământ la venirea lui Hristos în slavă nu vor cunoaşte prima moar­te (1 Tes 4, 15-17). Dar aceştia vor fi o excep­ţie în neamul omenesc.
7. „Şi trupul lui îl dezleagă în cele din care a fost alcătuit”: rugăciunea de dezlegare pentru un adormit atunci când este pus în sicriu (cf. Molitfelnicul bizantin).
8. Numeroşi teologi şi Părinţi spun că sufletul este nemuritor: aceasta este o expresie ambi­guă şi inadecvată, căci singur Dumnezeu este nemuritor din fire (Duhul Sfânt e numit „fără de moarte” în Trisaghion). Însă sufletul este nepieritor, ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru. Dovada este că, în iadul cel veşnic, sufletul şi trupul cunosc „cea de-a doua moarte”.
9. „Focul îngheţat”: focul iadului este acelaşi ca al îndumnezeirii, focul iubirii dumnezeieşti, dar este îngheţat pentru că nu este primit (deci este întors). Iadul este refuzul absolut al iubi­rii lui Dumnezeu. Este starea cea mai apropi­ată de nefiinţă.
10. Marele exorcist de la Roma, Dom Gabriele Amorth, a scris mai multe cărţi remarcabile despre „psihologia” demonilor şi despre iad. La o întrebare pe care i-a pus-o unui demon, acesta i-a răspuns: „N-ai înţeles nimic: acolo jos eşti singur, nu vezi chipul nimănui”, nu exis­tă faţă către faţă, toţi stau cu spatele unii către alţii.
11. Această teorie complexă, dezvoltată mai ales în mediile alexandrine, este bine sintetizată în Dogmatica lui Trembelas, vol. III, p. 391-410 (Desclee de Brouwer, 1968) şi în Lame apres la mort (Sufletul după moarte) a Pr. Seraphim Rose, p. 53-67 (Lavardac, f.d.).
12. Comentariu la Diatessaron, S.C. nr. 121: Despre păcatul de neiertat (p. 184-185).
13. Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938). În ju­rul anului 1906, Domnul i-a dat acest răspuns extraordinar: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Sfântul Siluan, insuflat de Duhul Sfânt, a adus şi va aduce la mântuire milioane de oameni, vii şi adormiţi.
14. Episcopul Ioan de Saint-Denis (1905-1970) a ţinut mai ales o conferinţă despre Soarta sufle­tului după moarte (La Destinee de lame apres la mort), care a fost publicată ulterior în Presence Orthodoxe, nr. 27, 1974, p. 13-25.
15. Trebuie menţionată, între altele, o broşură sur­prinzătoare: Destinee de lame apres la mort: paroles de Christophore ă l’humble Theophilia – Soarta sufletului după moarte: cuvintele lui Cristofor către smerita Teofilia,Cahiers St Irenee, 1963, 15 p.
16. Fiul risipitor este o imagine a omului căzut, de­venit prizonier al demonilor; însă pocăinţa îi îngăduie să se întoarcă la tatăl său (cf. Apostolia, nr. 34-35 din ianuarie-februarie 2011). Bogatul cel rău aflat în iad îl vede pe Avraam ţinându-l pe Lazăr în sânul lui, simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu, şi stă de vorbă cu ei, însă îşi păs­trează mentalitatea de bogat, fără a se pocăi: aceasta este prăpastia de netrecut care despar­te iadul de rai. Cu toate acestea, nimic nu-l îm­piedica să-i ceară iertare lui Lazăr... (cf. Apostolia, nr. 43 din octombrie 2011).
17. În pilda Ospăţului ceresc după Sfântul Matei, omul care a intrat la cină nefiind îmbrăcat cu ha­ina de nuntă a fost iertat în mod necondiţionat, dar nu s-a schimbat, nu s-a îmbrăcat cu Hristos, şi de aceea Tatăl cel ceresc pune să fie aruncat în iad (cf. Apostolia, nr. 18 din septembrie 2009). Cât despre datornicul cel nemilos, şi acesta fu­sese iertat fără să i se ceară nimic în schimb, dar nu a vrut să se asemene lui Dumnezeu iertân- du-l pe aproapele său, iar Tatăl ceresc pune să fie aruncat şi el în iad (Mt 18, 23-35).
18. Sfântul Ioan Gură de Aur are în vedere învie­rea lui Lazăr, dar se pare că aceasta nu avusese încă loc (cronologia este foarte dificilă la Sfântul Ioan), v. Omilia a 39-a despre Sfântul Ioan, Ed. J. de Penthos, Artege, 2012, p. 211. Toată aceas­tă omilie este remarcabilă.
19. A judeca: în greacă krinein (a despărţi, a distin­ge, a tăia, a adjudeca, a judeca) şi substantivul derivat krisis. Acest lucru este foarte interesant, pentru că aminteşte de prorocia Judecăţii celei de pe urmă (Împăratul desparte oile de capre). În timp ce judecata ca opinie este doxa în grea­că (cuvânt care înseamnă şi slavă), cu verbul doxadzein. Latina prezintă aceeaşi ambiguitate ca şi franceza: nu are decât un singur termen pen­tru cele două semnificaţii.
20. Ibid. p. 208.