„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dar Dumnezeu, prin Învierea Sa, a «condamnat» oamenii la nemurire. În schimbul loviturilor, el le-a dat săruturi, în schimbul batjocoririlor, binecuvântări, iar în schimbul morții Sale le-a dat viața veșnică. Ura oamenilor față de Dumnezeu n-a fost niciodată mai mare ca atunci când L-au răstignit, iar dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu s-a arătat niciodată mai deplin decât atunci când a înviat. Oamenii au voit să facă din Dumnezeu o ființă muritoare, dar, prin Învierea Sa, El i-a făcut pe oameni nemuritori. Dumnezeu Cel răstignit a înviat și a ucis moartea.

Nu mai există moarte. (...) Prin Învierea Sa, Dumnezeu-Omul a deschis oamenilor calea vieții veșnice. (...) Tot așa cum până la Învierea lui Hristos era firesc ca omul să fie muritor, în același fel, după Înviere, destinația firească a omului este viața veșnică."

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul si Dumnezeu-Omul

Ce ar fi existența omenească fără Învierea lui Hristos? O rătăci­re istovitoare și zadarnică într-un pustiu de dimensiuni pla­netare, în care toate căile duc la moarte: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrări­le care se fac sub soare și iată: totul este deșer­tăciune și vânare de vânt” (Ecl. 1, 14). Care ar fi rostul vieții omenești fără Învierea lui Hristos, atunci când știm prea bine că tot ce agonisim, tot ce realizăm, tot ce iubim în această lume ne va fi luat în momentul morții? „Înmulțiți numărul zilelor voastre (...) aidoma marilor stejari sub care s-au odih­nit strămoșii noștri și care vor da încă umbră urmașilor noștri; îngrămădiți în acest spațiu care pare imens ranguri înalte, bogății, desfă­tări: la ce vă va folosi această grămadă atunci când ultima răsuflare a morții, plăpândă și vlăguită, va spulbera dintr-odată toată aceas­tă glorie deșartă, precum un castel de cărți de joc, distracție ușuratică a copiilor?” (Bossuet, Predică despre moarte).

Fără Învierea lui Hristos, viața nu ar fi decât o etapă preliminară a morții, căci „omul începe să moară când începe să tră­iască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Dacă Hristos n-ar fi înviat, ne-am asemăna cu niște „condamnați la moarte, dintre care unii sunt spintecați sub privirile celorlalți, iar cei care rămân își văd propria lor soar­tă în cea a semenilor lor și, privindu-se unii pe alții cu durere și fără nădejde, își așteap­tă rândul” (Pascal, Cugetări).

Cu adevărat, această lume nu este împă­răția vieții, ci a morții, care este mai puterni­că decât viața și se aseamănă cu o otravă mai mult sau mai puțin lentă, care distruge în cele din urmă forțele vieții: „Ultimul act este în­totdeauna sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia”(Pascal, op. cit.). De aceea, „crești­nismul consideră că moartea nu este numai sfâr­șitul vieții, ci constituie realitatea esențială a acestei lumi”(Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viața lumii).

Cei care, numeroși în ziua de astăzi, nu cred în Învierea lui Hristos, dar pretind că cred în „viață” sunt în realitate robiți mor­ții, singura divinitate atotputernică și veș­nică a omului fără Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu e mort în inima omului, moar­tea devine dumnezeu. Iar atunci când Dumnezeu înviază în inima omului, El îi dăruiește viața veșnică: „Omul este cu ade­vărat născut nu atunci când iese din pântece­le mamei, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul Cel înviat din morți, căci atunci el se naște la viața veșnică, în timp ce mama dă naștere copilului pentru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Golgota, loc de moarte și de înviere, nu este numai o indicație geografică, ci se află și în inima omului, în care Dumnezeu a murit prin păcatul lui Adam și a înviat prin Hristos Cel răstignit. Tot așa, aceas­tă lume poate fi un loc de moarte atunci când omul Îl ucide pe Dumnezeu în ini­ma lui sau o cale de mântuire care duce la viața veșnică, dacă Hristos înviază în ini­ma omului: „Sub cupola joasă a cerului nos­tru posomorât și plin de fum, totul este sor­tit absurdului, dacă credem că moartea este moartea. (...) Ceea ce ne chinuie cel mai mult este tocmai conștiința condiției noastre muritoare, imposibilitatea în care ne aflăm de a evita moartea. Cei apropiați nouă dispar din lume (...) și la rândul nostru ne pregă­tim pentru marea plecare; ne este teamă, simțim îmbătrânirea trupului. Si dacă sufle­tul îmbătrânește și el? Åžtim că trupul va putrezi și că sicriul nostru va fi îngust și aco­perit cu o grămadă de pământ negru și rece. Dar avem credința. Åži iată că numai prin puterea credinței simțim că moartea încetea­ză să fie moartea, că ea devine o naștere la viața veșnică și că suferințele pământești nu sunt decât durerile nașterii” (Maica Maria Skobțova, Naștere și moarte).

Moartea omului muritor nu este altce­va decât moartea morții. Primind în inima lui voința și duhul dușmanului său, omul căzut în păcat a devenit propriul său duș­man. De aceea el trebuie să moară, pentru ca să poată învia omul nemuritor, dinain­tea căderii în păcat, făcut după chipul și ase­mănarea lui Dumnezeu. Ultimul strigăt al lui Hristos pe Cruce, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46), este ultimul act omenesc al lui Iisus, fară de care El nu ar fi fost în între­gime om. Este strigătul lui Adam după că­derea în păcat, când a rupt legătura cu Dumnezeu și a devenit făptură muritoare. Toți oamenii poartă în fundul inimii acest strigăt, toți oamenii resimt absența lăuntri­că a Tatălui lor ceresc, de aceea nici o fiin­ță omenească nu se poate și nu se va putea niciodată mulțumi cu viața sa muritoare și cu bunurile acestei lumi, tot atât de pieritoare ca și omul însuși: „Toți se tânguie, dom­nitorii și supușii lor, cei de rang înalt și cei din popor, bătrânii, tinerii, cei puternici, cei slabi, cărturarii, neștiutorii de carte, cei sănătoși, cei bolnavi, din toate țările, din toate vremurile, de toate vârstele și de toate stările sociale. O nefericire atât de îndelungată ar trebui să ne încredințeze de neputința noastră de a dobân­di binele prin propriile noastre puteri. Această sete nepotolită și această neputință ne fac să înțelegem că a existat altădată în om o ade­vărată fericire, din care nu i-a mai rămas de­cât o întipărire goală, pe care încearcă în za­dar s-o umple cu tot ce se află împrejurul lui. (...) Dar acest gol infinit nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit și veșnic, care nu este altceva decât Dumnezeu Însuși. Numai El este adevăratul bine al omului” (Pascal, op. cit.).

Învierea lui Hristos a restabilit legătu­ra între omul muritor și Tatăl ceresc, dătă­tor de viață veșnică: căci „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom. 11). Pentru ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi, trebuie ca duhul omului căzut în păcat să-i cedeze locul. Căci dacă voința omenească nu coincide cu voința lui Dumnezeu, ea este cu siguranță făcă­toare de rău și potrivnică omului, dat fi­ind că voința lui Dumnezeu este Binele absolut și că nu există alt bine în afară de acesta. Åži aici trebuie să urmăm exemplul lui Iisus: să supunem voința noastră – vo­ința lui Adam – voinței lui Dumnezeu, în orice împrejurare și fără nici o restricție: „nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Mt. 26, 39).

Facă-se voia Ta și nu a mea este o ru­găciune care cuprinde toate celelalte ru­găciuni pe care le putem adresa lui Dum­nezeu, căci aceasta înseamnă facă-se voia Binelui, a Adevărului și a Vieții, și nu voia răului, a minciunii și a morții. Voința lui Dumnezeu – deseori, dacă nu întotdeau­na, neînțeleasă de om – se manifestă prin toate evenimentele bune sau rele care ni se ivesc în cale de-a lungul vieții, și care nu au importanță în sine – căci bucuriile și necazurile omului muritor sunt tot atât de trecătoare ca și el –, ci trebuie întot­deauna transpuse pe plan duhovnicesc, ca fiind mesajele și învățăturile pe care ni le adresează Dumnezeu pentru a ne face să înțelegem că viața muritoare – singura pe care o putem cunoaște în această lume nu este viața adevărată, și deci nici moar­tea nu este cu adevărat moarte, ci învierea omului nemuritor, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Pentru noi, creștinii, viața pe pământ este o școală în care învățăm cum să aflăm nemurirea și viața veșnică. La ce ne-ar folosi această viață, dacă n-am putea dobândi prin ea viața veș­nică? Dar pentru ca omul să învieze cu Hris­tos, el trebuie mai întâi să moară cu Hristos și să trăiască viața lui Hristos ca pe propria lui viață. (...) Căci neprețuitul și preabunul Domn Iisus Hristos, Dumnezeul-Om înviat din morți, este singura existență sub soare prin care omul de pe acest pământ poate să biruie moartea, păcatul și diavolul, pentru a dobândi fericirea și nemurirea ca locuitor al Împărăției veșnice a Iubirii lui Hristos. Astfel încât, prin existența Lui omenească, Domnul nostru Cel înviat este totul întru toți și în toate lumile. (... ) El este toată Dragos­tea noastră, tot Adevărul nostru, toată Bu­curia noastră, tot Binele nostru, toată Viața noastră, El este Viața veșnică în toate veșni­ciile și infiniturile dumnezeiești. De aceea, să spunem iarăși, și cât mai des, și de nenumă­rate ori: Hristos a înviat!” (Sf. Iustin Popo­vici, op. cit.).