„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dar Dumnezeu, prin Învierea Sa, a «condamnat» oamenii la nemurire. În schimbul loviturilor, el le-a dat săruturi, în schimbul batjocoririlor, binecuvântări, iar în schimbul morţii Sale le-a dat viaţa veşnică. Ura oamenilor faţă de Dumnezeu n-a fost niciodată mai mare ca atunci când L-au răstignit, iar dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu s-a arătat niciodată mai deplin decât atunci când a înviat. Oamenii au voit să facă din Dumnezeu o fiinţă muritoare, dar, prin Învierea Sa, El i-a făcut pe oameni nemuritori. Dumnezeu Cel răstignit a înviat şi a ucis moartea.

Nu mai există moarte. (...) Prin Învierea Sa, Dumnezeu-Omul a deschis oamenilor calea vieţii veşnice. (...) Tot aşa cum până la Învierea lui Hristos era firesc ca omul să fie muritor, în acelaşi fel, după Înviere, destinaţia firească a omului este viaţa veşnică."

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul si Dumnezeu-Omul

Ce ar fi existenţa omenească fără Învierea lui Hristos? O rătăci­re istovitoare şi zadarnică într-un pustiu de dimensiuni pla­netare, în care toate căile duc la moarte: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrări­le care se fac sub soare şi iată: totul este deşer­tăciune şi vânare de vânt” (Ecl. 1, 14). Care ar fi rostul vieţii omeneşti fără Învierea lui Hristos, atunci când ştim prea bine că tot ce agonisim, tot ce realizăm, tot ce iubim în această lume ne va fi luat în momentul morţii? „Înmulţiţi numărul zilelor voastre (...) aidoma marilor stejari sub care s-au odih­nit strămoşii noştri şi care vor da încă umbră urmaşilor noştri; îngrămădiţi în acest spaţiu care pare imens ranguri înalte, bogăţii, desfă­tări: la ce vă va folosi această grămadă atunci când ultima răsuflare a morţii, plăpândă şi vlăguită, va spulbera dintr-odată toată aceas­tă glorie deşartă, precum un castel de cărţi de joc, distracţie uşuratică a copiilor?” (Bossuet, Predică despre moarte).

Fără Învierea lui Hristos, viaţa nu ar fi decât o etapă preliminară a morţii, căci „omul începe să moară când începe să tră­iască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Dacă Hristos n-ar fi înviat, ne-am asemăna cu nişte „condamnaţi la moarte, dintre care unii sunt spintecaţi sub privirile celorlalţi, iar cei care rămân îşi văd propria lor soar­tă în cea a semenilor lor şi, privindu-se unii pe alţii cu durere şi fără nădejde, îşi aşteap­tă rândul” (Pascal, Cugetări).

Cu adevărat, această lume nu este împă­răţia vieţii, ci a morţii, care este mai puterni­că decât viaţa şi se aseamănă cu o otravă mai mult sau mai puţin lentă, care distruge în cele din urmă forţele vieţii: „Ultimul act este în­totdeauna sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia”(Pascal, op. cit.). De aceea, „creşti­nismul consideră că moartea nu este numai sfâr­şitul vieţii, ci constituie realitatea esenţială a acestei lumi”(Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viaţa lumii).

Cei care, numeroşi în ziua de astăzi, nu cred în Învierea lui Hristos, dar pretind că cred în „viaţă” sunt în realitate robiţi mor­ţii, singura divinitate atotputernică şi veş­nică a omului fără Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu e mort în inima omului, moar­tea devine dumnezeu. Iar atunci când Dumnezeu înviază în inima omului, El îi dăruieşte viaţa veşnică: „Omul este cu ade­vărat născut nu atunci când iese din pântece­le mamei, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul Cel înviat din morţi, căci atunci el se naşte la viaţa veşnică, în timp ce mama dă naştere copilului pentru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Golgota, loc de moarte şi de înviere, nu este numai o indicaţie geografică, ci se află şi în inima omului, în care Dumnezeu a murit prin păcatul lui Adam şi a înviat prin Hristos Cel răstignit. Tot aşa, aceas­tă lume poate fi un loc de moarte atunci când omul Îl ucide pe Dumnezeu în ini­ma lui sau o cale de mântuire care duce la viaţa veşnică, dacă Hristos înviază în ini­ma omului: „Sub cupola joasă a cerului nos­tru posomorât şi plin de fum, totul este sor­tit absurdului, dacă credem că moartea este moartea. (...) Ceea ce ne chinuie cel mai mult este tocmai conştiinţa condiţiei noastre muritoare, imposibilitatea în care ne aflăm de a evita moartea. Cei apropiaţi nouă dispar din lume (...) şi la rândul nostru ne pregă­tim pentru marea plecare; ne este teamă, simţim îmbătrânirea trupului. Si dacă sufle­tul îmbătrâneşte şi el? Ştim că trupul va putrezi şi că sicriul nostru va fi îngust şi aco­perit cu o grămadă de pământ negru şi rece. Dar avem credinţa. Şi iată că numai prin puterea credinţei simţim că moartea încetea­ză să fie moartea, că ea devine o naştere la viaţa veşnică şi că suferinţele pământeşti nu sunt decât durerile naşterii” (Maica Maria Skobţova, Naştere şi moarte).

Moartea omului muritor nu este altce­va decât moartea morţii. Primind în inima lui voinţa şi duhul duşmanului său, omul căzut în păcat a devenit propriul său duş­man. De aceea el trebuie să moară, pentru ca să poată învia omul nemuritor, dinain­tea căderii în păcat, făcut după chipul şi ase­mănarea lui Dumnezeu. Ultimul strigăt al lui Hristos pe Cruce, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46), este ultimul act omenesc al lui Iisus, fară de care El nu ar fi fost în între­gime om. Este strigătul lui Adam după că­derea în păcat, când a rupt legătura cu Dumnezeu şi a devenit făptură muritoare. Toţi oamenii poartă în fundul inimii acest strigăt, toţi oamenii resimt absenţa lăuntri­că a Tatălui lor ceresc, de aceea nici o fiin­ţă omenească nu se poate şi nu se va putea niciodată mulţumi cu viaţa sa muritoare şi cu bunurile acestei lumi, tot atât de pieritoare ca şi omul însuşi: „Toţi se tânguie, dom­nitorii şi supuşii lor, cei de rang înalt şi cei din popor, bătrânii, tinerii, cei puternici, cei slabi, cărturarii, neştiutorii de carte, cei sănătoşi, cei bolnavi, din toate ţările, din toate vremurile, de toate vârstele şi de toate stările sociale. O nefericire atât de îndelungată ar trebui să ne încredinţeze de neputinţa noastră de a dobân­di binele prin propriile noastre puteri. Această sete nepotolită şi această neputinţă ne fac să înţelegem că a existat altădată în om o ade­vărată fericire, din care nu i-a mai rămas de­cât o întipărire goală, pe care încearcă în za­dar s-o umple cu tot ce se află împrejurul lui. (...) Dar acest gol infinit nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit şi veşnic, care nu este altceva decât Dumnezeu Însuşi. Numai El este adevăratul bine al omului” (Pascal, op. cit.).

Învierea lui Hristos a restabilit legătu­ra între omul muritor şi Tatăl ceresc, dătă­tor de viaţă veşnică: căci „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Rom. 11). Pentru ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi, trebuie ca duhul omului căzut în păcat să-i cedeze locul. Căci dacă voinţa omenească nu coincide cu voinţa lui Dumnezeu, ea este cu siguranţă făcă­toare de rău şi potrivnică omului, dat fi­ind că voinţa lui Dumnezeu este Binele absolut şi că nu există alt bine în afară de acesta. Şi aici trebuie să urmăm exemplul lui Iisus: să supunem voinţa noastră – vo­inţa lui Adam – voinţei lui Dumnezeu, în orice împrejurare şi fără nici o restricţie: „nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Mt. 26, 39).

Facă-se voia Ta şi nu a mea este o ru­găciune care cuprinde toate celelalte ru­găciuni pe care le putem adresa lui Dum­nezeu, căci aceasta înseamnă facă-se voia Binelui, a Adevărului şi a Vieţii, şi nu voia răului, a minciunii şi a morţii. Voinţa lui Dumnezeu – deseori, dacă nu întotdeau­na, neînţeleasă de om – se manifestă prin toate evenimentele bune sau rele care ni se ivesc în cale de-a lungul vieţii, şi care nu au importanţă în sine – căci bucuriile şi necazurile omului muritor sunt tot atât de trecătoare ca şi el –, ci trebuie întot­deauna transpuse pe plan duhovnicesc, ca fiind mesajele şi învăţăturile pe care ni le adresează Dumnezeu pentru a ne face să înţelegem că viaţa muritoare – singura pe care o putem cunoaşte în această lume nu este viaţa adevărată, şi deci nici moar­tea nu este cu adevărat moarte, ci învierea omului nemuritor, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Pentru noi, creştinii, viaţa pe pământ este o şcoală în care învăţăm cum să aflăm nemurirea şi viaţa veşnică. La ce ne-ar folosi această viaţă, dacă n-am putea dobândi prin ea viaţa veş­nică? Dar pentru ca omul să învieze cu Hris­tos, el trebuie mai întâi să moară cu Hristos şi să trăiască viaţa lui Hristos ca pe propria lui viaţă. (...) Căci nepreţuitul şi preabunul Domn Iisus Hristos, Dumnezeul-Om înviat din morţi, este singura existenţă sub soare prin care omul de pe acest pământ poate să biruie moartea, păcatul şi diavolul, pentru a dobândi fericirea şi nemurirea ca locuitor al Împărăţiei veşnice a Iubirii lui Hristos. Astfel încât, prin existenţa Lui omenească, Domnul nostru Cel înviat este totul întru toţi şi în toate lumile. (... ) El este toată Dragos­tea noastră, tot Adevărul nostru, toată Bu­curia noastră, tot Binele nostru, toată Viaţa noastră, El este Viaţa veşnică în toate veşni­ciile şi infiniturile dumnezeieşti. De aceea, să spunem iarăşi, şi cât mai des, şi de nenumă­rate ori: Hristos a înviat!” (Sf. Iustin Popo­vici, op. cit.).