Draga mea Iustina,

Mulţumesc pentru întrebarea care conţine în ea multe alte întrebări şi provocări.

Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului şi apoi să se rupă de ea?”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I gustebucuria şi în Biserică şi în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toţi oamenii dar nu toţi sunt dispuşi să-şi deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji şi preocupări pentru altfelde „bucurii” Dar, când cineva se află într-un moment existenţial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieţii, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conştiinţa acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezenţa. Această Prezenţă este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experienţă, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simţirea adâncă a minţii sale. Dar se poate rupe de ea pen­tru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea şi simţirea psihoso­matică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăieşte prelucrând cât poate el mai inteligent informaţiile şi experienţele considerate de el utile pentru viaţa lui care este supravieţuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului, se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorinţele şi cerinţele chipului lui Dumnezeu din noişi dorinţele şi cerinţele omului căzut în supravieţuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană ale­gând astfel să se angajeze într-o luptă cudorinţele şi cerinţele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cuele. Adică o luptă prin care omul îşi extrage dorinţa de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimaşe pentru a o converti, a o în­drepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul he­donist e cel care biruieşte.

Pentru ca omul să intre fiinţial în Bucuria sfântăgustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viaţa ca supravieţuire şi să intre în Viaţa care este Domnul. El ne-a oferit Viaţa Sa şi ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viaţa şi ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine şi numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învăţăm s-O trăim ca pe propria noastră viaţă. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învăţări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.

Revenind la persoana despre care vorbeşti, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, îşi va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învăţare şi creştere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gus­ta harul în afara Bisericii, dar nu putem creşte duhovniceşte, nu ne putem sfinţi, nu ne putem îndumnezei fără harul sfinţitor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bu­curie care este amintirea bucuriei adevă­rate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă îşi poa­te da seama de asta privindu-şi cu atenţie gândurile şi comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie şi comportamen­tele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulţit şi-i întunecă mintea, încă mai are şanse să se trezească la realitate şi să se în­toarcă la Viaţa care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndrepta­tă în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea şi va oferi minţii ca „materie de judecat” doar neputinţele şi chiar păcatele acestora.