„Oamenii ÅŸi neamurile, popoarele ÅŸi rasele, cu toÅ£ii fără deosebire se află înhămaÅ£i în jugul timpului ÅŸi spaÅ£iului. ÎncovoiaÅ£i zi ÅŸi noapte sub greutatea poverii (...), ei se târăsc, se clatină, (...) se prăbuÅŸesc ÅŸi pier. (...) Aceasta este făptura omenească, aceasta este lumea, când nu le simt prin Hristos, când nu le văd întru Hristos. Dar cu El totul se schimbă: ÅŸi eu, ÅŸi lumea din jurul meu. De îndată ce Îl întâlnim, curge în om un ÅŸuvoi cu totul nou, ceva ce n-am simÅ£it niciodată, nici n-am imaginat sau cunoscut. (... ) Atunci răsună în toate adâncurile lumii ÅŸi în străfundurile omului un glas binefăcător ÅŸi blând (...) care îi salvează pe cei căzuÅ£i, vindecă orice rană, alină orice suferinÅ£ă, uÅŸurează orice povară ÅŸi îndulceÅŸte orice amărăciune; astfel ne grăieÅŸte singurul Prieten al omului: «VeniÅ£i la mine, toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i, ÅŸi eu vă voi da odihnă» (Mt 11,28)."

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul si Dumnezeu-Omul

ToÅ£i prietenii pe care îi avem în această lume sunt prietenii făpturii noastre muritoare. Dar omul trupesc, care se veÅŸtejeÅŸ­te cu timpul ÅŸi cunoaÅŸte soarta unui osân­dit la moarte, nu este fiinÅ£a noastră reală. Trupul nostru vizibil nu este decât veÅŸ­mântul vremelnic ÅŸi pieritor al omului lă­untric, veÅŸnic ÅŸi nemuritor, căci a fost fă­cut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea să nu ne pierdem niciodată curajul, căci „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieÅŸte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uÅŸor ÅŸi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veÅŸ­nică covârÅŸitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veÅŸnice” (2 Cor. 4, 16-18). FiinÅ£a reală a omului nu este trupul lui muritor, ci Du­hul lui Dumnezeu Care îi dă fiinÅ£a ÅŸi via­Å£a, ÅŸi fără de care omul nu este nimic: „Nu ÅŸtiÅ£i, oare, că voi sunteÅ£i templu al lui Dum­nezeu ÅŸi că Duhul lui Dumnezeu locuieÅŸte în voi?” (1 Cor. 3, 16).

Acest cuvânt al Apostolului Pavel este bine cunoscut de toÅ£i creÅŸtinii, care l-au citit sau auzit în repetate rânduri. Dar chiar dacă suntem încredinÅ£aÅ£i că Duhul lui Dumnezeu locuieÅŸte în noi, acest cuvânt rămâne literă moartă atâta timp cât gândim, acÅ£ionăm ÅŸi trăim ca ÅŸi cum omul muritor ar fi fiinÅ£a noastră re­ală. Cel sau cea pe care îl/o numesc „eu” nu sunt eu, ci identificarea mea cu tru­pul meu de carne.

Dumnezeu ocupă, de cele mai multe ori, o poziÅ£ie periferică ÅŸi ÅŸubredă în min­tea ÅŸi viaÅ£a omului modern, a cărui exis­tenÅ£ă este în întregime centrată pe făptu­ra lui muritoare. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se îndepărtează în ace­laÅŸi timp de fiinÅ£a lui reală ÅŸi se identifică cu acel individ limitat în timp ÅŸi spaÅ£iu care merge la ÅŸcoală, alege o meserie, se căsătoreÅŸte, face copii, îmbătrâneÅŸte ÅŸi moare, în timp ce o nouă generaÅ£ie reia acelaÅŸi ciclu ÅŸi tot aÅŸa până la sfârÅŸitul vea­curilor... Albert Camus descrie în câteva rânduri absurditatea acestui mod de via­Å£ă maÅŸinal ÅŸi repetitiv, asemănător cu ac­tivitatea furnicilor: „Trezirea din somn, tramvaiul, patru ore de birou sau de uzină, masa de prânz, tramvaiul, patru ore de lu­cru, masa de seară, somnul ÅŸi luni marÅ£i mier­curi joi vineri ÅŸi sâmbătă aceeaÅŸi cadenÅ£ă (...) Trăim cu gândul la viitor: «mâine», «mai târziu», «când vei avea o situaÅ£ie», «vei înÅ£elege cu vârsta». Ce minunate năs­cociri! Căci, în ultimă instanÅ£ă, nu ne aÅŸteap­tă decât moartea (...)”. Omul „aparÅ£ine tim­pului, ÅŸi în spaima care-l cuprinde el îÅŸi recunoaÅŸte cel mai mare duÅŸman” (A. Camus, Mitul lui Sisif).

Dacă timpul este duÅŸmanul nostru cel mai mare, atunci omul pieritor este ÅŸi el duÅŸmanul nostru, fiind robit timpului ÅŸi sortit distrugerii finale. Fractura funda­mentală a conÅŸtiinÅ£ei omeneÅŸti provine tocmai din faptul că sufletul nostru nemu­ritor se revoltă împotriva făpturii pieritoare ÅŸi refuză să se identifice cu aceasta. Dacă omul muritor nu este adevărata mea fiin­Å£ă, atunci nici prietenii acestui om nu sunt adevăraÅ£ii mei prieteni. Singurul prieten al fiinÅ£ei noastre nemuritoare este Dumnezeu. Numai El cunoaÅŸte persoana noastră reală, care rămâne de cele mai mul­te ori neÅŸtiută de omul lumesc: „Prin mine însumi nu ÅŸtiu nimic. Hristos este toată cu­noaÅŸterea mea, toată înÅ£elegerea mea. (...) În ceea ce mă priveÅŸte, am pus la temelia vie­Å£ii mele RevelaÅ£ia cea de Sus ÅŸi nu diversele speculaÅ£ii venind de jos. Iar RevelaÅ£ia cea de Sus ne vorbeÅŸte despre om ca fiind făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie, Ipostaza, sta­rea omului îndumnezeit).

Tot aÅŸa cum omul muritor nu este omul real, lumea vizibilă, în care totul trece, se veÅŸtejeÅŸte ÅŸi moare, nu este lu­mea reală. Toate culturile tradiÅ£ionale au conceput omul ÅŸi lumea nu ca pe o realitate de sine stătătoare, creată prin propriile ei mijloace, ci ca fiind creaÅ£ia ÅŸi manifestarea unei puteri divine ÅŸi a unei forme de existenÅ£ă veÅŸnică ÅŸi ne­schimbătoare, în care îÅŸi află fiinÅ£a ÅŸi re­alitatea lucrurile trecătoare ÅŸi făpturile pieritoare: „ConÅŸtiinÅ£a unei lumi reale ÅŸi semnificative este indisolubil legată de des­coperirea dimensiunii sacre a existenÅ£ei. Prin experienÅ£a sacrului, spiritul omenesc a putut face diferenÅ£a între ceea ce se reve­lează ca fiind real, puternic, îmbelÅŸugat ÅŸi semnificativ, ÅŸi ceea ce este lipsit de aceste calităÅ£i, adică fluxul haotic ÅŸi primejdios al lucrurilor, apariÅ£iile ÅŸi dispariÅ£iile lor în­tâmplătoare ÅŸi lipsite de sens” (Mircea Eliade, Nostalgia originilor).

Această reîntoarcere la haos este tră­sătura distinctivă a epocii moderne, domi­nată de ÅŸtiinÅ£ele materiei care se situează la nivelul cel mai de jos ÅŸi mai rudimentar al realităÅ£ii ÅŸi care, impunându-ÅŸi suprema­Å£ia asupra celorlalte forme de cunoaÅŸtere, au desacralizat omul ÅŸi lumea ÅŸi au instau­rat un model antropologic potrivnic omu­lui, conform căruia trupul muritor este fi­inÅ£a noastră reală, iar existenÅ£a pământească, ce ne duce în mod inevita­bil la moarte, singura formă de viaÅ£ă posi­bilă. Dat fiind că ÅŸtiinÅ£ele materiei nu pot cunoaÅŸte decât lucrurile pieritoare ÅŸi tru­purile muritoare, adevărul lor suprem nu poate fi decât moartea. Cu alte cuvinte, modelul antropologic al omului lipsit de dimensiunea lui divină este cel al unui con­damnat la moarte care nu cunoaÅŸte moti­vul acestei sentinÅ£e nemiloase ÅŸi nedrepte: „În limitele celor trei dimensiuni ale vieÅ£ii noastre psihice, în limitele vieÅ£ii noastre pă­mânteÅŸti, nu există răspuns, nici adevăr, nici dreptate omenească sau divină. Niciun leac nu poate tămădui rana sângerândă a inimii. (...) Eu văd viaÅ£a ca pe un pumnal care mă străpunge, ca pe o otravă care mă arde; o văd aidoma cu soarta lui Iov, lăsat, pentru un anume timp, pradă diavolului” (Maica Maria SkobÅ£ova, NaÅŸtere ÅŸi moarte).

Lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, omul nu poate face nimic, nici pentru a se salva pe sine însuÅŸi, nici pentru a-i salva pe cei­lalÅ£i: „Că puterea este a lui Dumnezeu” (Ps. 61, 11). „Dar deÅŸertăciune sunt fiii oameni­lor, mincinoÅŸi sunt fiii oamenilor; în balanÅ£ă, toÅ£i împreună sunt deÅŸertăciune” (Ps. 61, 9).

Nicio lucrare omenească, nicio revo­luÅ£ie, nicio ÅŸtiinÅ£ă, nicio reformă econo­mică, socială, politică nu vor pot salva o lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Toate căile de salvare pe care ni le propun sistemele filozofice, politice, ÅŸtiinÅ£ifice etc. bazate pe principii materialiste ÅŸi ateiste sunt înÅŸelătoare ÅŸi inadaptate naturii ome­neÅŸti, căci „acolo unde nu este Dumnezeu, nici omul nu este”(P. Evdokimov - Vârstele vieÅ£ii duhovniceÅŸti).

Cultura modernă, aÅŸa-zis „umanistă” care a făcut din omul muritor un idol, este în realitate o cultură vrăjmaÅŸă omului, dat fiind că ea ne face să credem că moartea ÅŸi neantul sunt destinaÅ£ia finală a existenÅ£ei omeneÅŸti: „Iată un om care a trăit, a studi­at, a pătimit, s-a entuziasmat, a iubit, iar acum totul să fie sfârÅŸit, ca ÅŸi cum n-ar fi existat ni­ciodată?” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toÅ£i, care sunteÅ£i însetaÅ£i).

Adevăratul prieten al omului nu este omul, ci Dumnezeu, căci numai El poate da un sens existenÅ£ei noastre ÅŸi ne poate dărui, după moartea trupească, o altă via­Å£ă care nu va se va sfârÅŸi niciodată. Nenumăratele noastre griji, obligaÅ£ii ÅŸi ac­tivităÅ£i lumeÅŸti nu trebuie să ne facă să pierdem cu vederea că singurul scop real al existenÅ£ei noastre nu este omul muri­tor, ci Dumnezeu: „Să nu gândeÅŸti ÅŸi să nu făptuieÅŸti nimic fără ca Å£inta ta să fie întru Dumnezeu. Căci cel care călătoreÅŸte fără Å£in­tă se osteneÅŸte degeaba”(Marcu Ascetul - Despre legea duhovnicească).

ToÅ£i cei care cred că lucrurile lumeÅŸti – bogăÅ£ia, plăcerile, succesul, celebritatea, dragostea trupească etc. – le vor aduce fe­ricirea ÅŸi vor putea da un sens existenÅ£ei lor au luat o cale rătăcită ÅŸi îÅŸi irosesc în zadar puterile. Ei nu vor afla niciodată ceea ce caută, iar sufletul lor va rămâne veÅŸnic înfometat, căci „Căci numai Dumnezeu poate împlini toate dorinÅ£ele omului” (StareÅ£ul Tadei, Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt).

Prietenii omului muritor devin duÅŸ­manii lui dacă sporesc ÅŸi întăresc lanÅ£uri­le ce îl Å£in legat de această lume trecătoa­re, unde soarta lui este cea a unui condamnat la moarte. Dumnezeu este sin­gurul prieten al omului nemuritor, căci El „nu este Dumnezeul celor morÅ£i, ci al celor vii” (Mt 22, 32).

ÅžtiinÅ£a vieÅ£ii nu este biologia, ci credinÅ£a în Dumnezeu. El este viaÅ£a vieÅ£ii noastre, FiinÅ£a veÅŸnic vie înlăun- trul trupului nostru muritor, izvorul vieÅ£ii fără de moarte de care sufletul nostru este însetat, căci „este firesc ca sufletul, făcut după chipul lui Dumnezeu, să năzuiască la asemănarea cu Dumnezeu” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.): „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaÅ£ă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu ÅŸi ne­umblat ÅŸi fără de apă. AÅŸa în locul cel sfânt m-am arătat Å¢ie, ca să văd puterea Ta ÅŸi slava Ta. (...) Că ai fost ajutorul meu ÅŸi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura” (Ps. 63, 1-3, 7-8).