Mai întâi este nevoie să reamintim ceea ce s-a petrecut înainte de plecarea Lui de­finitivă la Capernaum. După ce a ținut piept ispitirilor Satanei în pustie², biruindu-l pe acesta ca om, Iisus S-a întors în Galileea, în orașul său, Nazaret, pentru un motiv precis, arătat de Sfântul Matei: a auzit că Ioan „a fost întemnițat”. Ioan Botezătorul a fost arestat și aruncat în închisoare de către Irod Antipa³ deoarece îi reproșa că luase pe femeia fratelui său Filip, iar aceasta, Irodiada, îl ura. Înaintemergătorul și-a săvârșit misiunea (va fi ucis curând), Hristos o începe pe a Sa: prorociile se împlinesc (și mai cu seamă cea făcută de către Ioan Botezătorul).

De îndată întors în „patria” Sa, Își începe misiunea de evanghelizare. Primul lucru pe care îl săvârșește este să meargă la sinagogă într-o zi de sabat. Hristos va merge foarte des în sinagogi⁴, iar Apostolii Săi vor face și ei la fel, căci sinagoga, apărută pro­babil după distrugerea Templului lui Solomon și întoarcerea din exil, a rămas centrul vieții religioase evreiești chiar și după restaurarea Templului de către Zorobabel, și apoi după reconstruirea lui de către Irod. Existau sinagogi peste tot, ceea ce a permis poporului să participe la cult (pe când cultul la Templu nu includea decât o mică parte a populației). Sinagogile erau locuri de transmitere a Legii (Torah) și case de rugăciune. Iisus, ca orice evreu evlavios, mergea la sinagoga din Nazaret de fieca­re sabat, care era ziua cea mai solemnă. În acea zi slujba începea cu rugăciuni, apoi se citea din Torah (în mai multe secven­țe, cu mai multe lecturi), apoi se citea un pasaj din proroci (în general referitor la lectura din Torah), după care urma o pre­dică. Cititorii erau desemnați de către „mai-marele sinagogii”, la fel ca și predi­catorul, în funcție de competențele lor re­cunoscute. Dacă Iisus „se ridică pentru a citi” înseamnă că șeful sinagogii l-a de­semnat.

Slujitorul Îi întinde sulul lui Isaia: contrar lecturii din Torah, care era pro­gramată dinainte, cea din prorocii era lă­sată la inspirația cititorului. Domnul de­rulează cartea și alege să citească una dintre prorociile care Îl privesc („Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns⁵”) și care recapitulează misiu­nea Sa pământească („să binevestesc să­racilor; să propovăduiesc celor robiți slo­bozire și celor prinși în război libertate”) (Is. 61, 1 și 58, 6). Toate acestea ne dau indicații prețioase asupra lui Hristos în tinerețea Sa: El era cunoscut ca un băr­bat evlavios, cu viață integră și care cu­noștea bine Scriptura. Apoi se așază și comentează prorocia lui Isaia (aici Îl ve­dem pe Iisus „pe scaunul lui Moise”). Åži spune oamenilor din Nazaret, cu simpli­tate, această frază inimaginabilă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în ure­chile voastre” Apoi urmează rostind „cu­vintele harului” (Lc 4, 22). Oamenii sunt uluiți și își zic: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” Într-adevăr, îl cunosc bine pe fiul tâmplarului Iosif și al Mariei, l-au văzut crescând și devenind adult (are 30 de ani), dar se pare că nu avea nici un semn distinctiv care să le poată atrage atenția: era un evreu „de bine”, dar discret. Åži de­odată le arată: Eu sunt Mesia. Ei se îndo­iesc și ar vrea să-i spună: dovedește aceas­ta (discursul lui Hristos arată că nu dăduse încă nici un semn al puterii Sale dumnezeiești la Nazaret). Simțim că se arată în filigran acest gând: cine se crede Acesta?

Apoi lucrurile se înrăutățesc, pentru că le e greu să creadă că un om de rând, un om din popor, poate fi Mesia. Sfântul Luca dă o versiune a faptelor puțin dife­rită de cea a Sfântului Matei și care poate să ne ajute să înțelegem: după el, Hristos ar fi început mai întâi să predice în Galileea, și mai ales la Capernaum, săvârșind mi­nuni (Lc 4, 23), iar apoi S-ar fi întors în orașul Său, la Nazaret, unde ar fi avut loc această înfruntare cu concetățenii Săi. Văzând aceasta, Hristos anticipează criticile și spune oamenilor: „Cu adevărat Îmi veți spune această pildă: Doctore, vinde- că-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta”. Apoi prorocește asupra Lui Însuși: „nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Lc 4, 23-24) și dă câteva exemple din is­toria lui Israel, ceea ce trezește mânia evre­ilor. Atunci oamenii Îl alungă din sinago­gă și din oraș și vor să-L omoare⁶. Deja! Însă Iisus trece printre ei și se duce (cea­sul Său nu venise încă).

Este interesant de notat că, după Sfântul Matei, Iisus a avut curajul de a Se arăta mai întâi alor Săi, oamenilor din ce­tatea Sa (pe când I-ar fi fost mai ușor să Se arate mai întâi în altă parte) și aceștia L-au respins. A vrut să le facă cinste, iar ei au vrut să-L omoare. Aici avem un rezumat impresionant al întregii vieți publice a lui Hristos, care corespunde întocmai Prologului de la Sfântul Ioan („(...) în­tru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au pri­mit”, Ioan 1, 11). De la început până la sfârșit, misiunea de evanghelizare a Domnului se va petrece în suferință.

După ce a fost alungat din Nazaret, El, Care se va chema mai apoi Nazarinean⁷, Se va instala definitiv, cu mama Sa, Maria, și cu frații și surorile sale (In 2, 12), la Capernaum⁸, pe țărmul Mării Galileii, în capătul de nord-vest, într-o regiune de graniță. Evanghelistul precizează că este vorba despre „țara lui Zabulon si a lui Neftali": aceasta face referire la împărți­rea Å¢ării Canaanului, după cucerirea ei de către Iosua, între cele douăsprezece se­minții ale lui Israel⁹. Pământul lui Neftali (cel de-al doilea fiu al lui Iacov) era cel de pe malul apusean al Mării Galileii și se prelungea spre nord, de-a lungul Iordanului, până la granița cu Fenicia. Hristos Își va instala „cartierul general” al misiunii Sale în acest ținut, la Capernaum. Pământul lui Zabulon (al zecelea fiu al lui Iacov) era alăturat celui al lui Neftali, la nord și la est, dar nu atingea Mediterana (unde se găsea ținutul lui Aser).

De ce Sfântul Matei face această preci­zare? Pentru a putea cita prorocia lui Isaia: „pământul Zabulonului și ținutul lui Neftali... Galileea neamurilor... Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumi­nă mare și voi cei ce locuiați în latura um­brei morții lumină va străluci peste voi” (Is. 8, 23-9, 1). Lumina cea mare este Hristos: de aceea Matei zice: s-a săvârșit.

Poate părea surprinzător că Hristos a venit din Iudeea în Galileea, dat fiind că Iudeea, pământul lui Iuda (Hristos este „leul din seminția lui Iuda”, Ap 5, 5), este un pământ sfânt, cu Templul din Ierusalim, sălașul lui Dumnezeu printre oameni, cu atât mai mult cu cât acest ținut al Zabulonului și al lui Neftali este numit „Galileea neamurilor”¹⁰, adică un ținut păgân. Aici atingem chiar miezul tainei mântuirii Omului și a lumii. Desigur că Domnul a plinit toate „tainele” mântuirii noastre în Iudeea și la Ierusalim (Patima, moartea și Învierea, Înălțarea) pentru că este Împărat și Preot, însă misiunea Sa de evanghelizare, propovăduirea Veștii celei Bune a Împărăției lui Dumnezeu, s-a fă­cut mai cu seamă în Galileea, tocmai pen­tru că era un pământ cu popoare ameste­cate, deschis către lume și cu mulți păgâni (lucru legat de istoria ei). E limpede că Hristos a vrut să arate, încă de la începu­tul misiunii Sale, că a venit în lume pen­tru a mântui întreaga omenire, și nu nu­mai poporul lui Israel. De altfel, îndată după Învierea Sa, va trimite Apostolii să propovăduiască în lumea întreagă. Aceasta este una dintre cheile creștinismului, care va fi respinsă de Israelul istoric, de popo­rul ales.

Încă de la sosirea Sa la Capernaum, Domnul „începe a propovădui”, căci pen­tru aceasta a venit în lume. Iisus Hristos este Fiul cel Unul născut al Tatălui ceresc: El e Cel Ce ne arată pe Tatăl („Cine M-a văzut a văzut pe Tatăl”, In 14, 9) și Care exprimă cugetele Tatălui („Eu nu spun ni­mic de la Mine. Cuvintele pe care vi le spun vin de la Tatăl”, In 14, 10). El este Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, „Cuvântul care iese din gura tăcerii”.

Iar primele Sale cuvinte sunt semni­ficative: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cea cerească¹¹”. El spune în­tocmai ceea ce Duhul Sfânt îi spusese lui Ioan Botezătorul să propovăduiască în pustia Iudeii (Mt 3, 2), pentru a arăta tu­turor că El este Cel care fusese vestit de către Ioan. După cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, prin aceasta începe: apoi va arăta tainele Împărăției lui Dumnezeu timp de trei ani. Iar acest me­saj, care putea fi înțeles de evreii care se duseseră în număr mare la Ioan¹², El îl propovăduiește tot într-un pustiu, dar într-un pustiu duhovnicesc, lumea fără de Dumnezeu, Galileea neamurilor, aco­lo unde oamenii mor din necunoașterea lui Dumnezeu. De fapt, acest mesaj este destinat lumii întregi.

A se pocăi¹³ înseamnă, pe plan etimo­logic, a schimba direcția. Omul căzut, care a pierdut legătura cu Dumnezeu, alunecă pe o pantă amețitoare către prăpastie, iadul veșnic, adică starea creației cea mai apropiată de neființă. Dacă ar fi posibil să se coboare cineva mai jos de atât, ar înceta să existe. Hristos ne spune: urcați, faceți dru­mul invers. Luați cu curaj calea cea abruptă și anevoioasă a muntelui care duce la Dumnezeu; schimbați-vă inima, schimbați-vă viața; mărturisiți-vă păcatele și cereți iertare lui Dumnezeu. Tatăl Meu ceresc vă va ierta. Iar această Împărăție a lui Dumnezeu, acest Rai regăsit, re-deschis, este cu adevărat aproape, pentru că Hristos este de față, dinaintea lor și El Însuși este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Cel Ce vorbește: El ma­nifestă în persoana Sa împărăția lui Dumnezeu în om, prin cuvintele dumnezeiești pe care le rostește și prin minunile pe care le săvârșește. Sfântul Marcu adaugă două lucruri în gura lui Hristos: „.. .s-a împlinit vremea...” (Israel a zămislit pe Mesia: ome­nirea poate deci să asculte glasul însuși al lui Dumnezeu) și: „..pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (este criteriul esențial al mântuirii: credința în Hristos) [Mc 1, 15].

Apoi Domnul nu va înceta a străbate satele și cetățile, cu o ardoare impresionan­tă, pentru că Se grăbește să mântuiască pe Om, și a merge în sinagogi pentru a vesti acolo „Vestea cea Bună”, Evanghelia. Mesajul Său este cu adevărat prima mare nou­tate pentru Om de la alungarea sa din grădina Edenului, iar această noutate, această veste care va schimba totul, este fundamental „bună”, căci arată negrăita bunătate a lui Dumnezeu, nu numai iertarea Sa, ci mai mult încă, voia Sa de a Se uni cu Omul și de a-l îndumnezei. Acest lucru este mai presus de orice înțelegere.

Este semnificativ că primele cuvinte ale lui Hristos, la începutul misiunii Sale de evanghelizare, sunt „pocăiți-vă”, căci pocăința este singura poartă a mântuirii și a Împărăției lui Dumnezeu.

Note:

1. Acest lucru nu este de mirare, deoarece Evangheliile zise „ale copilăriei” [lui Hristos ] se găsesc aproape exclusiv la Sfântul Luca. De fapt, ar fi nevoie să fa­cem apel și la Sfântul Ioan pentru Nunta din Cana (In 2, 1-11), care s-a petrecut în timp ce Iisus locuia la Nazaret, deoa­rece era la „trei zile după” [întâlnirea lui Iisus cu viitorii Săi Apostoli la Ioan Botezătorul, în Iudeea].
2. A se vedea comentariul din Apostolia, nr. 72 (3/14).
3. Despre dinastia irodiană se pot afla mai multe din articolul despre „Iisus mergând pe apă” din Apostolia, nr. 64-65 (7-8/14), nota 3, și din cel despre „mărturisirea lui Simon-Petru”, nr. 75 (6/14), nota 20. În chip curios, arestarea lui Ioan nu este is­torisită de Sfântul Matei decât retrospec­tiv, în capitolul 14, cu prilejul pomenirii muceniciei sale.
4. Sinagogă vine din grecescul synagogein: a aduna, a strânge. Sinagoga a apă­rut după dispariția Templului lui Solomon (prin distrugerea lui de către babilonieni în 587 î.Hr.). După întoar­cerea din exil, ea a fost instituția care a permis iudaismului să rămână viu, fă­când poporul să participe activ la rugă­ciune. Era o clădire impresionantă, care semăna cu bazilicile romane, unde în­treaga comunitate evreiască dintr-un anumit loc se reunea pentru a se ruga și a asculta Scriptura, a discuta și a se forma. Nu exista cler: totul se baza pe bătrâni (presbiteri). Mobila principală era dupalul în care erau puse sulurile Scripturii. Exista o estradă și un pupi­tru pentru lectură, ca și un scaun pen­tru predicator și scaune pentru cei care ajutau la slujbă. Cea mai mare slujbă, cea a sabatului, se concentra asupra lec­turii Legii (Torah): mai multe lecturi se succedau pentru citirea „pericopei” zilei (seder),prevăzută de „canon”: apoi nu se făcea decât o lectură din proroci, după care urma predica. Existau sina­gogi peste tot în Israel și în întregul im­periu roman. Ele erau locul de formare a conștiinței religioase evreiești și con­stituiau o legătură între toți israeliții. De aceea au fost un loc privilegiat de evanghelizare pentru Hristos și pentru Apostoli. Biserica le datorează mult: în­suși conceptul, foarte apropiat, de ec- clesia[biserică], presbiterii (viitorii pre­oți creștini) și cultul (liturghia noastră a cuvântului – a catehumenilor – pro­vine din cultul sinagogal).
5. Cu patruzeci de zile înainte, la botezul Său, Duhul Sfânt se pogorâse asupra Lui „în chip trupesc [adică văzut, material] ca un porumbel” (Lc 3, 22). Cel care este „uns” de Duhul Sfânt este Mesia, Hristosul (în greacă; christosînseamnă uns, miruit, dat cu untdelemn). Aceasta este chiar plinirea prorociei făcute de Isaia cu opt veacuri mai devreme.
6. Există lângă Nazaret un deal abrupt care este, după tradiție, locul unde oamenii au vrut să-L ucidă pe Iisus: este muntele „Aruncării”.
7. Nazarean sau nazarinean: citat de 4 ori la Sfântul Marcu și de 2 ori la Sfântul Luca.
8. Capernaum: deformare grecească a evre­iescului „kfar Nahum”: cetatea lui Nahum, adică a mângâierii. Oraș de frontieră im­portant în nord-estul extrem al Mării Galileii, pe drumul care merge din Siria în Egipt și unde se găseau o garnizoană romană și un post de vamă. S-a găsit aici temelia sinagogii în care a propovăduit Iisus (sub temeliile sinagogii din secolul al II-lea).
9. Cucerirea „Å¢ării Canaanului”, pământul făgăduit de Dumnezeu lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, apoi lui Moise, a avut loc după ieșirea din Egipt, sub conduce­rea lui Iosua, la sfârșitul secolului al XIII-lea și o bună parte din secolul al XII-lea î. Hr. Teritoriul ei a fost împărțit geogra­fic între cele 12 seminții care reprezen­tau urmașii celor 12 fii ai lui Iacov-Israel. Seminția lui Levi nu a căpătat nimic de­oarece avea deja veniturile preoției (jert­fele și ofrandele în bani), însă Iosif a fost reprezentat de urmașii celor doi fii ai săi, Efraim și Manase: deci e respectat numă­rul simbolic de 12 seminții.
10. „Galileea neamurilor” are o origine is­torică. Ea făcea parte din Regatul de mia­zănoapte (Israel). Regimul său fiind in­stabil și fragil, a fost învinsă cea dintâi de către asirieni în secolul al VIII-lea î.Hr. Încă de la cea de-a doua victorie a asirienilor, în 732, Galileea a devenit o pro­vincie asiriană. După victoria definitivă a asirienilor (luarea Samariei în 722), Regatul Israelului a dispărut cu totul și a devenit o provincie asiriană. În jur de 30.000 de israeliți au fost deportați în Asiria, iar provincia Galileii a fost popu­lată cu coloni asirieni, ceea ce a dus la un amestec de popoare, de culturi și de re­ligii (de unde a pornit schisma samariteană, care s-a petrecut în timpul lui Ezdra, în jurul anului 400). Trebuie men­ționată și marea apropiere a Galileii de Fenicia, pământ prin excelență al idola­triei și magiei (aici s-au făcut multă vre­me jertfe omenești; „Baal”, pe care Hristos îl numește Satana, este un zeu fenician), și cu regatul Damascului („Aram”), care și el era păgân. De aici numele peiorativ de Galileea neamuri­lor, adică a păgânilor.
11. În textul grec și în cea mai mare parte a traducerilor se spune „împărăția Cerurilor”. Însă această traducere este la fel de inexactă ca și cea de „Tatăl nostru care ești în ceruri”. P. Jean Carmignac a arătat într-adevăr că este vorba despre un ebraism care fusese rău tradus de că­tre traducătorul grec al lui Matei. Împărăția vestită nu se găsește în stele, precum nici Dumnezeu Tatăl. După cum Tatăl nostru este ceresc, prin opoziție cu părinții pământești, tot așa și împărăția este cerească, spre deosebire de împără­țiile pământești. Această împărăție este și lăuntrică (Hristos a spus: „împărăția lui Dumnezeu este în voi” [textul grec: înlăuntrul vostru], Lc 17, 21). Această împărăție este domnia Tatălui în noi, prin Duhul Său cel Sfânt care ne îndumnezeiește (cf. Tatăl nostru: „vie împărăția Ta”).
12. Despre aceasta avem o mărturie: pe vii­torii Apostoli (Andrei, Petru, Iacov și Ioan etc.) erau galileeni ucenici ai lui Ioan. Conform tradiției, Petru își avea casa în Capernaum.
13. Pocăiți-vă: în greacă: metanoeite,de la metanoia,care înseamnă schimbarea duhu­lui (sau a minții), convertire, pocăință. Sfântul Ieronim a tradus acest termen în latină prin poenitentia (penitență).