Mai întâi este nevoie să reamintim ceea ce s-a petrecut înainte de plecarea Lui de­finitivă la Capernaum. După ce a ţinut piept ispitirilor Satanei în pustie², biruindu-l pe acesta ca om, Iisus S-a întors în Galileea, în oraşul său, Nazaret, pentru un motiv precis, arătat de Sfântul Matei: a auzit că Ioan „a fost întemniţat”. Ioan Botezătorul a fost arestat şi aruncat în închisoare de către Irod Antipa³ deoarece îi reproşa că luase pe femeia fratelui său Filip, iar aceasta, Irodiada, îl ura. Înaintemergătorul şi-a săvârşit misiunea (va fi ucis curând), Hristos o începe pe a Sa: prorociile se împlinesc (şi mai cu seamă cea făcută de către Ioan Botezătorul).

De îndată întors în „patria” Sa, Îşi începe misiunea de evanghelizare. Primul lucru pe care îl săvârşeşte este să meargă la sinagogă într-o zi de sabat. Hristos va merge foarte des în sinagogi⁴, iar Apostolii Săi vor face şi ei la fel, căci sinagoga, apărută pro­babil după distrugerea Templului lui Solomon şi întoarcerea din exil, a rămas centrul vieţii religioase evreieşti chiar şi după restaurarea Templului de către Zorobabel, şi apoi după reconstruirea lui de către Irod. Existau sinagogi peste tot, ceea ce a permis poporului să participe la cult (pe când cultul la Templu nu includea decât o mică parte a populaţiei). Sinagogile erau locuri de transmitere a Legii (Torah) şi case de rugăciune. Iisus, ca orice evreu evlavios, mergea la sinagoga din Nazaret de fieca­re sabat, care era ziua cea mai solemnă. În acea zi slujba începea cu rugăciuni, apoi se citea din Torah (în mai multe secven­ţe, cu mai multe lecturi), apoi se citea un pasaj din proroci (în general referitor la lectura din Torah), după care urma o pre­dică. Cititorii erau desemnaţi de către „mai-marele sinagogii”, la fel ca şi predi­catorul, în funcţie de competenţele lor re­cunoscute. Dacă Iisus „se ridică pentru a citi” înseamnă că şeful sinagogii l-a de­semnat.

Slujitorul Îi întinde sulul lui Isaia: contrar lecturii din Torah, care era pro­gramată dinainte, cea din prorocii era lă­sată la inspiraţia cititorului. Domnul de­rulează cartea şi alege să citească una dintre prorociile care Îl privesc („Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns⁵”) şi care recapitulează misiu­nea Sa pământească („să binevestesc să­racilor; să propovăduiesc celor robiţi slo­bozire şi celor prinşi în război libertate”) (Is. 61, 1 şi 58, 6). Toate acestea ne dau indicaţii preţioase asupra lui Hristos în tinereţea Sa: El era cunoscut ca un băr­bat evlavios, cu viaţă integră şi care cu­noştea bine Scriptura. Apoi se aşază şi comentează prorocia lui Isaia (aici Îl ve­dem pe Iisus „pe scaunul lui Moise”). Şi spune oamenilor din Nazaret, cu simpli­tate, această frază inimaginabilă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în ure­chile voastre” Apoi urmează rostind „cu­vintele harului” (Lc 4, 22). Oamenii sunt uluiţi şi îşi zic: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” Într-adevăr, îl cunosc bine pe fiul tâmplarului Iosif şi al Mariei, l-au văzut crescând şi devenind adult (are 30 de ani), dar se pare că nu avea nici un semn distinctiv care să le poată atrage atenţia: era un evreu „de bine”, dar discret. Şi de­odată le arată: Eu sunt Mesia. Ei se îndo­iesc şi ar vrea să-i spună: dovedeşte aceas­ta (discursul lui Hristos arată că nu dăduse încă nici un semn al puterii Sale dumnezeieşti la Nazaret). Simţim că se arată în filigran acest gând: cine se crede Acesta?

Apoi lucrurile se înrăutăţesc, pentru că le e greu să creadă că un om de rând, un om din popor, poate fi Mesia. Sfântul Luca dă o versiune a faptelor puţin dife­rită de cea a Sfântului Matei şi care poate să ne ajute să înţelegem: după el, Hristos ar fi început mai întâi să predice în Galileea, şi mai ales la Capernaum, săvârşind mi­nuni (Lc 4, 23), iar apoi S-ar fi întors în oraşul Său, la Nazaret, unde ar fi avut loc această înfruntare cu concetăţenii Săi. Văzând aceasta, Hristos anticipează criticile şi spune oamenilor: „Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vinde- că-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta”. Apoi proroceşte asupra Lui Însuşi: „nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Lc 4, 23-24) şi dă câteva exemple din is­toria lui Israel, ceea ce trezeşte mânia evre­ilor. Atunci oamenii Îl alungă din sinago­gă şi din oraş şi vor să-L omoare⁶. Deja! Însă Iisus trece printre ei şi se duce (cea­sul Său nu venise încă).

Este interesant de notat că, după Sfântul Matei, Iisus a avut curajul de a Se arăta mai întâi alor Săi, oamenilor din ce­tatea Sa (pe când I-ar fi fost mai uşor să Se arate mai întâi în altă parte) şi aceştia L-au respins. A vrut să le facă cinste, iar ei au vrut să-L omoare. Aici avem un rezumat impresionant al întregii vieţi publice a lui Hristos, care corespunde întocmai Prologului de la Sfântul Ioan („(...) în­tru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au pri­mit”, Ioan 1, 11). De la început până la sfârşit, misiunea de evanghelizare a Domnului se va petrece în suferinţă.

După ce a fost alungat din Nazaret, El, Care se va chema mai apoi Nazarinean⁷, Se va instala definitiv, cu mama Sa, Maria, şi cu fraţii şi surorile sale (In 2, 12), la Capernaum⁸, pe ţărmul Mării Galileii, în capătul de nord-vest, într-o regiune de graniţă. Evanghelistul precizează că este vorba despre „ţara lui Zabulon si a lui Neftali": aceasta face referire la împărţi­rea Ţării Canaanului, după cucerirea ei de către Iosua, între cele douăsprezece se­minţii ale lui Israel⁹. Pământul lui Neftali (cel de-al doilea fiu al lui Iacov) era cel de pe malul apusean al Mării Galileii şi se prelungea spre nord, de-a lungul Iordanului, până la graniţa cu Fenicia. Hristos Îşi va instala „cartierul general” al misiunii Sale în acest ţinut, la Capernaum. Pământul lui Zabulon (al zecelea fiu al lui Iacov) era alăturat celui al lui Neftali, la nord şi la est, dar nu atingea Mediterana (unde se găsea ţinutul lui Aser).

De ce Sfântul Matei face această preci­zare? Pentru a putea cita prorocia lui Isaia: „pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali... Galileea neamurilor... Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumi­nă mare şi voi cei ce locuiaţi în latura um­brei morţii lumină va străluci peste voi” (Is. 8, 23-9, 1). Lumina cea mare este Hristos: de aceea Matei zice: s-a săvârşit.

Poate părea surprinzător că Hristos a venit din Iudeea în Galileea, dat fiind că Iudeea, pământul lui Iuda (Hristos este „leul din seminţia lui Iuda”, Ap 5, 5), este un pământ sfânt, cu Templul din Ierusalim, sălaşul lui Dumnezeu printre oameni, cu atât mai mult cu cât acest ţinut al Zabulonului şi al lui Neftali este numit „Galileea neamurilor”¹⁰, adică un ţinut păgân. Aici atingem chiar miezul tainei mântuirii Omului şi a lumii. Desigur că Domnul a plinit toate „tainele” mântuirii noastre în Iudeea şi la Ierusalim (Patima, moartea şi Învierea, Înălţarea) pentru că este Împărat şi Preot, însă misiunea Sa de evanghelizare, propovăduirea Veştii celei Bune a Împărăţiei lui Dumnezeu, s-a fă­cut mai cu seamă în Galileea, tocmai pen­tru că era un pământ cu popoare ameste­cate, deschis către lume şi cu mulţi păgâni (lucru legat de istoria ei). E limpede că Hristos a vrut să arate, încă de la începu­tul misiunii Sale, că a venit în lume pen­tru a mântui întreaga omenire, şi nu nu­mai poporul lui Israel. De altfel, îndată după Învierea Sa, va trimite Apostolii să propovăduiască în lumea întreagă. Aceasta este una dintre cheile creştinismului, care va fi respinsă de Israelul istoric, de popo­rul ales.

Încă de la sosirea Sa la Capernaum, Domnul „începe a propovădui”, căci pen­tru aceasta a venit în lume. Iisus Hristos este Fiul cel Unul născut al Tatălui ceresc: El e Cel Ce ne arată pe Tatăl („Cine M-a văzut a văzut pe Tatăl”, In 14, 9) şi Care exprimă cugetele Tatălui („Eu nu spun ni­mic de la Mine. Cuvintele pe care vi le spun vin de la Tatăl”, In 14, 10). El este Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, „Cuvântul care iese din gura tăcerii”.

Iar primele Sale cuvinte sunt semni­ficative: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cea cerească¹¹”. El spune în­tocmai ceea ce Duhul Sfânt îi spusese lui Ioan Botezătorul să propovăduiască în pustia Iudeii (Mt 3, 2), pentru a arăta tu­turor că El este Cel care fusese vestit de către Ioan. După cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, prin aceasta începe: apoi va arăta tainele Împărăţiei lui Dumnezeu timp de trei ani. Iar acest me­saj, care putea fi înţeles de evreii care se duseseră în număr mare la Ioan¹², El îl propovăduieşte tot într-un pustiu, dar într-un pustiu duhovnicesc, lumea fără de Dumnezeu, Galileea neamurilor, aco­lo unde oamenii mor din necunoaşterea lui Dumnezeu. De fapt, acest mesaj este destinat lumii întregi.

A se pocăi¹³ înseamnă, pe plan etimo­logic, a schimba direcţia. Omul căzut, care a pierdut legătura cu Dumnezeu, alunecă pe o pantă ameţitoare către prăpastie, iadul veşnic, adică starea creaţiei cea mai apropiată de nefiinţă. Dacă ar fi posibil să se coboare cineva mai jos de atât, ar înceta să existe. Hristos ne spune: urcaţi, faceţi dru­mul invers. Luaţi cu curaj calea cea abruptă şi anevoioasă a muntelui care duce la Dumnezeu; schimbaţi-vă inima, schimbaţi-vă viaţa; mărturisiţi-vă păcatele şi cereţi iertare lui Dumnezeu. Tatăl Meu ceresc vă va ierta. Iar această Împărăţie a lui Dumnezeu, acest Rai regăsit, re-deschis, este cu adevărat aproape, pentru că Hristos este de faţă, dinaintea lor şi El Însuşi este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Cel Ce vorbeşte: El ma­nifestă în persoana Sa împărăţia lui Dumnezeu în om, prin cuvintele dumnezeieşti pe care le rosteşte şi prin minunile pe care le săvârşeşte. Sfântul Marcu adaugă două lucruri în gura lui Hristos: „.. .s-a împlinit vremea...” (Israel a zămislit pe Mesia: ome­nirea poate deci să asculte glasul însuşi al lui Dumnezeu) şi: „..pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (este criteriul esenţial al mântuirii: credinţa în Hristos) [Mc 1, 15].

Apoi Domnul nu va înceta a străbate satele şi cetăţile, cu o ardoare impresionan­tă, pentru că Se grăbeşte să mântuiască pe Om, şi a merge în sinagogi pentru a vesti acolo „Vestea cea Bună”, Evanghelia. Mesajul Său este cu adevărat prima mare nou­tate pentru Om de la alungarea sa din grădina Edenului, iar această noutate, această veste care va schimba totul, este fundamental „bună”, căci arată negrăita bunătate a lui Dumnezeu, nu numai iertarea Sa, ci mai mult încă, voia Sa de a Se uni cu Omul şi de a-l îndumnezei. Acest lucru este mai presus de orice înţelegere.

Este semnificativ că primele cuvinte ale lui Hristos, la începutul misiunii Sale de evanghelizare, sunt „pocăiţi-vă”, căci pocăinţa este singura poartă a mântuirii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Note:

1. Acest lucru nu este de mirare, deoarece Evangheliile zise „ale copilăriei” [lui Hristos ] se găsesc aproape exclusiv la Sfântul Luca. De fapt, ar fi nevoie să fa­cem apel şi la Sfântul Ioan pentru Nunta din Cana (In 2, 1-11), care s-a petrecut în timp ce Iisus locuia la Nazaret, deoa­rece era la „trei zile după” [întâlnirea lui Iisus cu viitorii Săi Apostoli la Ioan Botezătorul, în Iudeea].
2. A se vedea comentariul din Apostolia, nr. 72 (3/14).
3. Despre dinastia irodiană se pot afla mai multe din articolul despre „Iisus mergând pe apă” din Apostolia, nr. 64-65 (7-8/14), nota 3, şi din cel despre „mărturisirea lui Simon-Petru”, nr. 75 (6/14), nota 20. În chip curios, arestarea lui Ioan nu este is­torisită de Sfântul Matei decât retrospec­tiv, în capitolul 14, cu prilejul pomenirii muceniciei sale.
4. Sinagogă vine din grecescul synagogein: a aduna, a strânge. Sinagoga a apă­rut după dispariţia Templului lui Solomon (prin distrugerea lui de către babilonieni în 587 î.Hr.). După întoar­cerea din exil, ea a fost instituţia care a permis iudaismului să rămână viu, fă­când poporul să participe activ la rugă­ciune. Era o clădire impresionantă, care semăna cu bazilicile romane, unde în­treaga comunitate evreiască dintr-un anumit loc se reunea pentru a se ruga şi a asculta Scriptura, a discuta şi a se forma. Nu exista cler: totul se baza pe bătrâni (presbiteri). Mobila principală era dupalul în care erau puse sulurile Scripturii. Exista o estradă şi un pupi­tru pentru lectură, ca şi un scaun pen­tru predicator şi scaune pentru cei care ajutau la slujbă. Cea mai mare slujbă, cea a sabatului, se concentra asupra lec­turii Legii (Torah): mai multe lecturi se succedau pentru citirea „pericopei” zilei (seder),prevăzută de „canon”: apoi nu se făcea decât o lectură din proroci, după care urma predica. Existau sina­gogi peste tot în Israel şi în întregul im­periu roman. Ele erau locul de formare a conştiinţei religioase evreieşti şi con­stituiau o legătură între toţi israeliţii. De aceea au fost un loc privilegiat de evanghelizare pentru Hristos şi pentru Apostoli. Biserica le datorează mult: în­suşi conceptul, foarte apropiat, de ec- clesia[biserică], presbiterii (viitorii pre­oţi creştini) şi cultul (liturghia noastră a cuvântului – a catehumenilor – pro­vine din cultul sinagogal).
5. Cu patruzeci de zile înainte, la botezul Său, Duhul Sfânt se pogorâse asupra Lui „în chip trupesc [adică văzut, material] ca un porumbel” (Lc 3, 22). Cel care este „uns” de Duhul Sfânt este Mesia, Hristosul (în greacă; christosînseamnă uns, miruit, dat cu untdelemn). Aceasta este chiar plinirea prorociei făcute de Isaia cu opt veacuri mai devreme.
6. Există lângă Nazaret un deal abrupt care este, după tradiţie, locul unde oamenii au vrut să-L ucidă pe Iisus: este muntele „Aruncării”.
7. Nazarean sau nazarinean: citat de 4 ori la Sfântul Marcu şi de 2 ori la Sfântul Luca.
8. Capernaum: deformare grecească a evre­iescului „kfar Nahum”: cetatea lui Nahum, adică a mângâierii. Oraş de frontieră im­portant în nord-estul extrem al Mării Galileii, pe drumul care merge din Siria în Egipt şi unde se găseau o garnizoană romană şi un post de vamă. S-a găsit aici temelia sinagogii în care a propovăduit Iisus (sub temeliile sinagogii din secolul al II-lea).
9. Cucerirea „Ţării Canaanului”, pământul făgăduit de Dumnezeu lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, apoi lui Moise, a avut loc după ieşirea din Egipt, sub conduce­rea lui Iosua, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi o bună parte din secolul al XII-lea î. Hr. Teritoriul ei a fost împărţit geogra­fic între cele 12 seminţii care reprezen­tau urmaşii celor 12 fii ai lui Iacov-Israel. Seminţia lui Levi nu a căpătat nimic de­oarece avea deja veniturile preoţiei (jert­fele şi ofrandele în bani), însă Iosif a fost reprezentat de urmaşii celor doi fii ai săi, Efraim şi Manase: deci e respectat numă­rul simbolic de 12 seminţii.
10. „Galileea neamurilor” are o origine is­torică. Ea făcea parte din Regatul de mia­zănoapte (Israel). Regimul său fiind in­stabil şi fragil, a fost învinsă cea dintâi de către asirieni în secolul al VIII-lea î.Hr. Încă de la cea de-a doua victorie a asirienilor, în 732, Galileea a devenit o pro­vincie asiriană. După victoria definitivă a asirienilor (luarea Samariei în 722), Regatul Israelului a dispărut cu totul şi a devenit o provincie asiriană. În jur de 30.000 de israeliţi au fost deportaţi în Asiria, iar provincia Galileii a fost popu­lată cu coloni asirieni, ceea ce a dus la un amestec de popoare, de culturi şi de re­ligii (de unde a pornit schisma samariteană, care s-a petrecut în timpul lui Ezdra, în jurul anului 400). Trebuie men­ţionată şi marea apropiere a Galileii de Fenicia, pământ prin excelenţă al idola­triei şi magiei (aici s-au făcut multă vre­me jertfe omeneşti; „Baal”, pe care Hristos îl numeşte Satana, este un zeu fenician), şi cu regatul Damascului („Aram”), care şi el era păgân. De aici numele peiorativ de Galileea neamuri­lor, adică a păgânilor.
11. În textul grec şi în cea mai mare parte a traducerilor se spune „împărăţia Cerurilor”. Însă această traducere este la fel de inexactă ca şi cea de „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. P. Jean Carmignac a arătat într-adevăr că este vorba despre un ebraism care fusese rău tradus de că­tre traducătorul grec al lui Matei. Împărăţia vestită nu se găseşte în stele, precum nici Dumnezeu Tatăl. După cum Tatăl nostru este ceresc, prin opoziţie cu părinţii pământeşti, tot aşa şi împărăţia este cerească, spre deosebire de împără­ţiile pământeşti. Această împărăţie este şi lăuntrică (Hristos a spus: „împărăţia lui Dumnezeu este în voi” [textul grec: înlăuntrul vostru], Lc 17, 21). Această împărăţie este domnia Tatălui în noi, prin Duhul Său cel Sfânt care ne îndumnezeieşte (cf. Tatăl nostru: „vie împărăţia Ta”).
12. Despre aceasta avem o mărturie: pe vii­torii Apostoli (Andrei, Petru, Iacov şi Ioan etc.) erau galileeni ucenici ai lui Ioan. Conform tradiţiei, Petru îşi avea casa în Capernaum.
13. Pocăiţi-vă: în greacă: metanoeite,de la metanoia,care înseamnă schimbarea duhu­lui (sau a minţii), convertire, pocăinţă. Sfântul Ieronim a tradus acest termen în latină prin poenitentia (penitenţă).