Desacralizarea lumii moderne, în care ateismul si indiferența religioasă au luat proporții mondiale, provine din faptul că rațiunea omenească a fost ridicată la rangul de autoritate supremă a cugetului nostru, iar științele materiei sunt conside­rate ca fiind singura sursă reală si incon­testabilă a adevărului. Dacă Dumnezeu nu poate fi aflat pe această cale, este pen­tru că El depășește infinit puterile rațiu­nii și înțelegerii omenești. „Inteligența noas­tră ocupă, pe plan spiritual, acelasi rang cu trupul nostru în întinderea naturii” (Pas­cal), în timp ce Duhul lui Dumnezeu nu cunoaște nicio limită și nu este supus re­gulilor și criteriilor logicii omenești. Nu putem demonstra existența lui Dumne­zeu așa cum dovedim că doi și cu doi fac patru, nici nu-L putem cântări, măsura sau observa la microscop. Dacă am putea să-L înțelegem pe Dumnezeu așa cum în­țelegem un om, dacă am putea să-L stu­diem ca pe o broască sau un pește, El ar fi tot atât de limitat ca propria noastră inte­ligență și ca toate lucrurile pieritoare, și deci n-ar mai fi Dumnezeu. „„Ateismul este într-un anume fel forma cea mai grosolană a antropomorfismului. Ateul vede bine că Dumnezeu nu acționează în această lume în acelasi fel ca oamenii. De aici el trage con­cluzia că Dumnezeu nu există” (Ernest Re­nan, citat de Georges Minois în Istoria ate­ismului).

Distanța este infinită între Duhul lui Dumnezeu și mintea omenească, și va ră­mâne astfel în veci. Păcatul lui Adam a fost tocmai dorința de a suprima această dis­tanță și de a dobândi Duhul atotcunoscă- tor al lui Dumnezeu: „veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul” (Fac. 3, 5).

Tot ce este vremelnic nu este Dumne­zeu. Iar omul nu cunoaște în această lume decât lucrurile vremelnice. Prin urmare, toate științele omenești sunt tot atât de amăgitoare și pieritoare ca și lumea care constituie obiectul lor de studiu. Nu pu­tem cunoaște decât lucruri egale sau infe­rioare nouă. Tot așa cum un pește, dacă ar putea raționa ca un om, ar fi incapabil să conceapă și să admită posibilitatea de a exista afară din apă și nu ar putea cu­noaște decât adevărurile lumii acvatice, în același fel omul pământesc nu poate cu­noaște decât această lume și nu poate con­cepe decât adevăruri omenești: „Căci cine dintre oameni stie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. (...) Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie si nu poate să le înțe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovniceste” (I Cor. 2, 11-14).

De aceea, „limbajul omenesc nu a putut niciodată să găsească o terminologie logică perfect adecvată pentru a formula trăirea duhovnicească si cunoasterea lui Dumnezeu asa cum ne-o dezvăluie Dumnezeu Însusi. Toate conceptele pe care o nouă cunoastere sau un nou mod de viață le-au transmis din generație în generație au umbrit, mai mult sau mai puțin, adevărata vedere a lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie).

Dat fiind că mintea omenească nu se poate desprinde de această lume și, fără harul lui Dumnezeu, nu poate cunoaște decât adevăruri omenești, Iisus se adresea­ză întotdeauna apostolilor și mulțimii în parabole, pentru a face înțelese omului pământesc adevărurile veșnice ale lui Dumnezeu prin mijlocirea lucrurilor lu­mești: „Toate acestea le-a vorbit Iisus mulți­milor în pilde, și fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin prorocul care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii» (Ps. 77, 2)” (Mt. 13, 34-35).

Parabolele lui Hristos și propria Sa persoană ne arată modul în care trebuie să citim și să înțelegem această lume și propria noastră viață pământească – cu alte cuvinte, lucrurile pieritoare – în lu­mina adevărului veșnic care vine de la Dumnezeu și care, nefiind supus trecerii timpului, nu se învechește și nu piere ni­ciodată. Hristos Însuși, în același timp Dumnezeu și om, întrupează și ne înva­ță prin propria Lui viață în această lume adevărata natură a ființei omenești care aparține unei duble realități, omenească și dumnezeiască, trupească și duhovni­cească, muritoare și veșnică: „Putem ast­fel observa în Evanghelii o deplasare per­manentă a gândirii de la un nivel al realității la altul”. Această dublă realitate „devine de îndată potrivnică omului în ca­zul în care acesta își orientează năzuințele către această lume, care este mai puțin de­cât el. Făcând din ceea ce îi este inferior sco­pul dorințelor sale, un sistem de pseudo-valori care îi determină voința și acțiunile, el se devalorizează în același timp pe el însuși. Supraestimarea acestei lumi și a lucrurilor pământești, înălțate la rang de idealuri sau idoli, îl împiedică pe om să-și cunoască propria lui natură și adevărata lui valoare” (Michel Henry, Cuvintele lui Hristos).

O viziune desacralizată a existenței re­duce persoana umană la trupul ei de car­ne și la un ansamblu de funcții neurobio- logice asemănătoare cu cele ale celorlalte specii animale. Omul își pierde astfel di­mensiunea sa spirituală și divină, care con­stituie ființa lui reală și valoarea lui pri­mordială, ceea ce duce în mod inevitabil la o dezumanizare a omului, așa cum măr­turisește în mod deschis Claude Levi- Strauss, un celebru antropolog al secolu­lui XX, care, pierzându-și credința în Dumnezeu, și-a pierdut în același timp credința în om: „Suntem încredințați că sco­pul final al științelor umane nu este de a con­strui omul, ci de a-l destrăma” (citat de Georges Minois în Istoria ateismului).

O lume fără Dumnezeu este o lume fără om, în care științele umane ele înse­le devin inumane. Un om fără Dumnezeu este asemenea unui trup a cărui inimă a încetat să bată. Căci Dumnezeu, care este de nepătruns rațiunii și științelor ome­nești, Își manifestă prezența în inima făp­turilor nevinovate și neprihănite: „Te slă­vesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit prun­cilor” (Mt. 11, 25).

Duhul lui Dumnezeu nu vorbește lim­ba savanților, filozofilor și erudiților, ci limbajul inimii și al dragostei, pe care chiar și analfabeții și săracii cu duhul îl pot în­țelege: „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu, și nu rațiunea: iată ce este cre­dința. Dumnezeu simțit de inimă și nu de rațiune” (Pascal, Cugetări).

Åžtiințele moderne, care nu cunosc ade­vărurile inimii, au luat o cale rătăcită și nu pot afla decât pseudo-adevăruri, căci fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaș­tere adevărată” (Marcu Ascetul).

Tot așa, fără prezența lui Dumnezeu în cugetul nostru, nu există ființă reală, căci fără Dumnezeu omul nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (Fac. 3, 19). De aceea, „de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decât să respirăm și, dacă se poate spune așa, nimic altceva nu trebuie să facem decât să ne amintim de Dumnezeu. Si eu sunt dintre cei care laudă cuvântul care ne poruncește să medităm zi și noapte și să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea, și dacă trebuie să spun și cu­vântul luiMoise, să ne amintim de Dumne­zeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim, când facem orice altceva (Deuteronomul 6, 7)” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvântări teologice).

Neîncetata amintire de Dumnezeu transfigurează întreaga noastră existență pământească și face din viața omenească o rugăciune permanentă: „În Pateric se spune: «Călugărul care se roagă numai când se roagă (adică numai cu rugăciune de pro­gram), acela nicidecum nu se roagă». Aceasta vrea să spună că toată viața trebuie să fie o rugăciune, o slujbă adusă lui Dumnezeu” (Arhimandritul Teofil Părăian, Despre rugăciune).