Desacralizarea lumii moderne, în care ateismul si indiferenÅ£a religioasă au luat proporÅ£ii mondiale, provine din faptul că raÅ£iunea omenească a fost ridicată la rangul de autoritate supremă a cugetului nostru, iar ÅŸtiinÅ£ele materiei sunt conside­rate ca fiind singura sursă reală si incon­testabilă a adevărului. Dacă Dumnezeu nu poate fi aflat pe această cale, este pen­tru că El depăÅŸeÅŸte infinit puterile raÅ£iu­nii ÅŸi înÅ£elegerii omeneÅŸti. „InteligenÅ£a noas­tră ocupă, pe plan spiritual, acelasi rang cu trupul nostru în întinderea naturii” (Pas­cal), în timp ce Duhul lui Dumnezeu nu cunoaÅŸte nicio limită ÅŸi nu este supus re­gulilor ÅŸi criteriilor logicii omeneÅŸti. Nu putem demonstra existenÅ£a lui Dumne­zeu aÅŸa cum dovedim că doi ÅŸi cu doi fac patru, nici nu-L putem cântări, măsura sau observa la microscop. Dacă am putea să-L înÅ£elegem pe Dumnezeu aÅŸa cum în­Å£elegem un om, dacă am putea să-L stu­diem ca pe o broască sau un peÅŸte, El ar fi tot atât de limitat ca propria noastră inte­ligenÅ£ă ÅŸi ca toate lucrurile pieritoare, ÅŸi deci n-ar mai fi Dumnezeu. „„Ateismul este într-un anume fel forma cea mai grosolană a antropomorfismului. Ateul vede bine că Dumnezeu nu acÅ£ionează în această lume în acelasi fel ca oamenii. De aici el trage con­cluzia că Dumnezeu nu există” (Ernest Re­nan, citat de Georges Minois în Istoria ate­ismului).

DistanÅ£a este infinită între Duhul lui Dumnezeu ÅŸi mintea omenească, ÅŸi va ră­mâne astfel în veci. Păcatul lui Adam a fost tocmai dorinÅ£a de a suprima această dis­tanÅ£ă ÅŸi de a dobândi Duhul atotcunoscă- tor al lui Dumnezeu: „veÅ£i fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul” (Fac. 3, 5).

Tot ce este vremelnic nu este Dumne­zeu. Iar omul nu cunoaÅŸte în această lume decât lucrurile vremelnice. Prin urmare, toate ÅŸtiinÅ£ele omeneÅŸti sunt tot atât de amăgitoare ÅŸi pieritoare ca ÅŸi lumea care constituie obiectul lor de studiu. Nu pu­tem cunoaÅŸte decât lucruri egale sau infe­rioare nouă. Tot aÅŸa cum un peÅŸte, dacă ar putea raÅ£iona ca un om, ar fi incapabil să conceapă ÅŸi să admită posibilitatea de a exista afară din apă ÅŸi nu ar putea cu­noaÅŸte decât adevărurile lumii acvatice, în acelaÅŸi fel omul pământesc nu poate cu­noaÅŸte decât această lume ÅŸi nu poate con­cepe decât adevăruri omeneÅŸti: „Căci cine dintre oameni stie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. (...) Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie si nu poate să le înÅ£e­leagă, fiindcă ele se judecă duhovniceste” (I Cor. 2, 11-14).

De aceea, „limbajul omenesc nu a putut niciodată să găsească o terminologie logică perfect adecvată pentru a formula trăirea duhovnicească si cunoasterea lui Dumnezeu asa cum ne-o dezvăluie Dumnezeu Însusi. Toate conceptele pe care o nouă cunoastere sau un nou mod de viaÅ£ă le-au transmis din generaÅ£ie în generaÅ£ie au umbrit, mai mult sau mai puÅ£in, adevărata vedere a lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie).

Dat fiind că mintea omenească nu se poate desprinde de această lume ÅŸi, fără harul lui Dumnezeu, nu poate cunoaÅŸte decât adevăruri omeneÅŸti, Iisus se adresea­ză întotdeauna apostolilor ÅŸi mulÅ£imii în parabole, pentru a face înÅ£elese omului pământesc adevărurile veÅŸnice ale lui Dumnezeu prin mijlocirea lucrurilor lu­meÅŸti: „Toate acestea le-a vorbit Iisus mulÅ£i­milor în pilde, ÅŸi fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin prorocul care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii» (Ps. 77, 2)” (Mt. 13, 34-35).

Parabolele lui Hristos ÅŸi propria Sa persoană ne arată modul în care trebuie să citim ÅŸi să înÅ£elegem această lume ÅŸi propria noastră viaÅ£ă pământească – cu alte cuvinte, lucrurile pieritoare – în lu­mina adevărului veÅŸnic care vine de la Dumnezeu ÅŸi care, nefiind supus trecerii timpului, nu se învecheÅŸte ÅŸi nu piere ni­ciodată. Hristos ÎnsuÅŸi, în acelaÅŸi timp Dumnezeu ÅŸi om, întrupează ÅŸi ne înva­Å£ă prin propria Lui viaÅ£ă în această lume adevărata natură a fiinÅ£ei omeneÅŸti care aparÅ£ine unei duble realităÅ£i, omenească ÅŸi dumnezeiască, trupească ÅŸi duhovni­cească, muritoare ÅŸi veÅŸnică: „Putem ast­fel observa în Evanghelii o deplasare per­manentă a gândirii de la un nivel al realităÅ£ii la altul”. Această dublă realitate „devine de îndată potrivnică omului în ca­zul în care acesta îÅŸi orientează năzuinÅ£ele către această lume, care este mai puÅ£in de­cât el. Făcând din ceea ce îi este inferior sco­pul dorinÅ£elor sale, un sistem de pseudo-valori care îi determină voinÅ£a ÅŸi acÅ£iunile, el se devalorizează în acelaÅŸi timp pe el însuÅŸi. Supraestimarea acestei lumi ÅŸi a lucrurilor pământeÅŸti, înălÅ£ate la rang de idealuri sau idoli, îl împiedică pe om să-ÅŸi cunoască propria lui natură ÅŸi adevărata lui valoare” (Michel Henry, Cuvintele lui Hristos).

O viziune desacralizată a existenÅ£ei re­duce persoana umană la trupul ei de car­ne ÅŸi la un ansamblu de funcÅ£ii neurobio- logice asemănătoare cu cele ale celorlalte specii animale. Omul îÅŸi pierde astfel di­mensiunea sa spirituală ÅŸi divină, care con­stituie fiinÅ£a lui reală ÅŸi valoarea lui pri­mordială, ceea ce duce în mod inevitabil la o dezumanizare a omului, aÅŸa cum măr­turiseÅŸte în mod deschis Claude Levi- Strauss, un celebru antropolog al secolu­lui XX, care, pierzându-ÅŸi credinÅ£a în Dumnezeu, ÅŸi-a pierdut în acelaÅŸi timp credinÅ£a în om: „Suntem încredinÅ£aÅ£i că sco­pul final al ÅŸtiinÅ£elor umane nu este de a con­strui omul, ci de a-l destrăma” (citat de Georges Minois în Istoria ateismului).

O lume fără Dumnezeu este o lume fără om, în care ÅŸtiinÅ£ele umane ele înse­le devin inumane. Un om fără Dumnezeu este asemenea unui trup a cărui inimă a încetat să bată. Căci Dumnezeu, care este de nepătruns raÅ£iunii ÅŸi ÅŸtiinÅ£elor ome­neÅŸti, ÎÅŸi manifestă prezenÅ£a în inima făp­turilor nevinovate ÅŸi neprihănite: „Te slă­vesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului ÅŸi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înÅ£elepÅ£i ÅŸi pricepuÅ£i ÅŸi le-ai descoperit prun­cilor” (Mt. 11, 25).

Duhul lui Dumnezeu nu vorbeÅŸte lim­ba savanÅ£ilor, filozofilor ÅŸi erudiÅ£ilor, ci limbajul inimii ÅŸi al dragostei, pe care chiar ÅŸi analfabeÅ£ii ÅŸi săracii cu duhul îl pot în­Å£elege: „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu, ÅŸi nu raÅ£iunea: iată ce este cre­dinÅ£a. Dumnezeu simÅ£it de inimă ÅŸi nu de raÅ£iune” (Pascal, Cugetări).

ÅžtiinÅ£ele moderne, care nu cunosc ade­vărurile inimii, au luat o cale rătăcită ÅŸi nu pot afla decât pseudo-adevăruri, căci fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaÅŸ­tere adevărată” (Marcu Ascetul).

Tot aÅŸa, fără prezenÅ£a lui Dumnezeu în cugetul nostru, nu există fiinÅ£ă reală, căci fără Dumnezeu omul nu este decât Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână (Fac. 3, 19). De aceea, „de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decât să respirăm ÅŸi, dacă se poate spune aÅŸa, nimic altceva nu trebuie să facem decât să ne amintim de Dumnezeu. Si eu sunt dintre cei care laudă cuvântul care ne porunceÅŸte să medităm zi ÅŸi noapte ÅŸi să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea, ÅŸi dacă trebuie să spun ÅŸi cu­vântul luiMoise, să ne amintim de Dumne­zeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim, când facem orice altceva (Deuteronomul 6, 7)” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvântări teologice).

Neîncetata amintire de Dumnezeu transfigurează întreaga noastră existenÅ£ă pământească ÅŸi face din viaÅ£a omenească o rugăciune permanentă: „În Pateric se spune: «Călugărul care se roagă numai când se roagă (adică numai cu rugăciune de pro­gram), acela nicidecum nu se roagă». Aceasta vrea să spună că toată viaÅ£a trebuie să fie o rugăciune, o slujbă adusă lui Dumnezeu” (Arhimandritul Teofil Părăian, Despre rugăciune).