Desacralizarea lumii moderne, în care ateismul si indiferenţa religioasă au luat proporţii mondiale, provine din faptul că raţiunea omenească a fost ridicată la rangul de autoritate supremă a cugetului nostru, iar ştiinţele materiei sunt conside­rate ca fiind singura sursă reală si incon­testabilă a adevărului. Dacă Dumnezeu nu poate fi aflat pe această cale, este pen­tru că El depăşeşte infinit puterile raţiu­nii şi înţelegerii omeneşti. „Inteligenţa noas­tră ocupă, pe plan spiritual, acelasi rang cu trupul nostru în întinderea naturii” (Pas­cal), în timp ce Duhul lui Dumnezeu nu cunoaşte nicio limită şi nu este supus re­gulilor şi criteriilor logicii omeneşti. Nu putem demonstra existenţa lui Dumne­zeu aşa cum dovedim că doi şi cu doi fac patru, nici nu-L putem cântări, măsura sau observa la microscop. Dacă am putea să-L înţelegem pe Dumnezeu aşa cum în­ţelegem un om, dacă am putea să-L stu­diem ca pe o broască sau un peşte, El ar fi tot atât de limitat ca propria noastră inte­ligenţă şi ca toate lucrurile pieritoare, şi deci n-ar mai fi Dumnezeu. „„Ateismul este într-un anume fel forma cea mai grosolană a antropomorfismului. Ateul vede bine că Dumnezeu nu acţionează în această lume în acelasi fel ca oamenii. De aici el trage con­cluzia că Dumnezeu nu există” (Ernest Re­nan, citat de Georges Minois în Istoria ate­ismului).

Distanţa este infinită între Duhul lui Dumnezeu şi mintea omenească, şi va ră­mâne astfel în veci. Păcatul lui Adam a fost tocmai dorinţa de a suprima această dis­tanţă şi de a dobândi Duhul atotcunoscă- tor al lui Dumnezeu: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul” (Fac. 3, 5).

Tot ce este vremelnic nu este Dumne­zeu. Iar omul nu cunoaşte în această lume decât lucrurile vremelnice. Prin urmare, toate ştiinţele omeneşti sunt tot atât de amăgitoare şi pieritoare ca şi lumea care constituie obiectul lor de studiu. Nu pu­tem cunoaşte decât lucruri egale sau infe­rioare nouă. Tot aşa cum un peşte, dacă ar putea raţiona ca un om, ar fi incapabil să conceapă şi să admită posibilitatea de a exista afară din apă şi nu ar putea cu­noaşte decât adevărurile lumii acvatice, în acelaşi fel omul pământesc nu poate cu­noaşte decât această lume şi nu poate con­cepe decât adevăruri omeneşti: „Căci cine dintre oameni stie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. (...) Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie si nu poate să le înţe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovniceste” (I Cor. 2, 11-14).

De aceea, „limbajul omenesc nu a putut niciodată să găsească o terminologie logică perfect adecvată pentru a formula trăirea duhovnicească si cunoasterea lui Dumnezeu asa cum ne-o dezvăluie Dumnezeu Însusi. Toate conceptele pe care o nouă cunoastere sau un nou mod de viaţă le-au transmis din generaţie în generaţie au umbrit, mai mult sau mai puţin, adevărata vedere a lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie).

Dat fiind că mintea omenească nu se poate desprinde de această lume şi, fără harul lui Dumnezeu, nu poate cunoaşte decât adevăruri omeneşti, Iisus se adresea­ză întotdeauna apostolilor şi mulţimii în parabole, pentru a face înţelese omului pământesc adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu prin mijlocirea lucrurilor lu­meşti: „Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţi­milor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin prorocul care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii» (Ps. 77, 2)” (Mt. 13, 34-35).

Parabolele lui Hristos şi propria Sa persoană ne arată modul în care trebuie să citim şi să înţelegem această lume şi propria noastră viaţă pământească – cu alte cuvinte, lucrurile pieritoare – în lu­mina adevărului veşnic care vine de la Dumnezeu şi care, nefiind supus trecerii timpului, nu se învecheşte şi nu piere ni­ciodată. Hristos Însuşi, în acelaşi timp Dumnezeu şi om, întrupează şi ne înva­ţă prin propria Lui viaţă în această lume adevărata natură a fiinţei omeneşti care aparţine unei duble realităţi, omenească şi dumnezeiască, trupească şi duhovni­cească, muritoare şi veşnică: „Putem ast­fel observa în Evanghelii o deplasare per­manentă a gândirii de la un nivel al realităţii la altul”. Această dublă realitate „devine de îndată potrivnică omului în ca­zul în care acesta îşi orientează năzuinţele către această lume, care este mai puţin de­cât el. Făcând din ceea ce îi este inferior sco­pul dorinţelor sale, un sistem de pseudo-valori care îi determină voinţa şi acţiunile, el se devalorizează în acelaşi timp pe el însuşi. Supraestimarea acestei lumi şi a lucrurilor pământeşti, înălţate la rang de idealuri sau idoli, îl împiedică pe om să-şi cunoască propria lui natură şi adevărata lui valoare” (Michel Henry, Cuvintele lui Hristos).

O viziune desacralizată a existenţei re­duce persoana umană la trupul ei de car­ne şi la un ansamblu de funcţii neurobio- logice asemănătoare cu cele ale celorlalte specii animale. Omul îşi pierde astfel di­mensiunea sa spirituală şi divină, care con­stituie fiinţa lui reală şi valoarea lui pri­mordială, ceea ce duce în mod inevitabil la o dezumanizare a omului, aşa cum măr­turiseşte în mod deschis Claude Levi- Strauss, un celebru antropolog al secolu­lui XX, care, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, şi-a pierdut în acelaşi timp credinţa în om: „Suntem încredinţaţi că sco­pul final al ştiinţelor umane nu este de a con­strui omul, ci de a-l destrăma” (citat de Georges Minois în Istoria ateismului).

O lume fără Dumnezeu este o lume fără om, în care ştiinţele umane ele înse­le devin inumane. Un om fără Dumnezeu este asemenea unui trup a cărui inimă a încetat să bată. Căci Dumnezeu, care este de nepătruns raţiunii şi ştiinţelor ome­neşti, Îşi manifestă prezenţa în inima făp­turilor nevinovate şi neprihănite: „Te slă­vesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit prun­cilor” (Mt. 11, 25).

Duhul lui Dumnezeu nu vorbeşte lim­ba savanţilor, filozofilor şi erudiţilor, ci limbajul inimii şi al dragostei, pe care chiar şi analfabeţii şi săracii cu duhul îl pot în­ţelege: „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu, şi nu raţiunea: iată ce este cre­dinţa. Dumnezeu simţit de inimă şi nu de raţiune” (Pascal, Cugetări).

Ştiinţele moderne, care nu cunosc ade­vărurile inimii, au luat o cale rătăcită şi nu pot afla decât pseudo-adevăruri, căci fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaş­tere adevărată” (Marcu Ascetul).

Tot aşa, fără prezenţa lui Dumnezeu în cugetul nostru, nu există fiinţă reală, căci fără Dumnezeu omul nu este decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (Fac. 3, 19). De aceea, „de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decât să respirăm şi, dacă se poate spune aşa, nimic altceva nu trebuie să facem decât să ne amintim de Dumnezeu. Si eu sunt dintre cei care laudă cuvântul care ne porunceşte să medităm zi şi noapte şi să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea, şi dacă trebuie să spun şi cu­vântul luiMoise, să ne amintim de Dumne­zeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim, când facem orice altceva (Deuteronomul 6, 7)” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvântări teologice).

Neîncetata amintire de Dumnezeu transfigurează întreaga noastră existenţă pământească şi face din viaţa omenească o rugăciune permanentă: „În Pateric se spune: «Călugărul care se roagă numai când se roagă (adică numai cu rugăciune de pro­gram), acela nicidecum nu se roagă». Aceasta vrea să spună că toată viaţa trebuie să fie o rugăciune, o slujbă adusă lui Dumnezeu” (Arhimandritul Teofil Părăian, Despre rugăciune).