Genealogia după Sfântul Matei² este o genealogie „descendentă”: porneÅŸte de la Avraam pentru a ajunge la Iisus Hristos. Ea deschide această Evanghelie ÅŸi Matei însuÅŸi i-a dat un titlu semnificativ: „Cartea neamurilor sau genealogia lui Iisus Hris­tos, fiul lui David, fiul lui Avraam” Sfântul Matei ÅŸi-a scris Evanghelia pentru evrei, probabil în aramaică³ (PărinÅ£ii Bisericii o numeau „Evanghelia Evreilor”⁴), căci ur­mărea să arate că Iisus era cu adevărat Me­sia Cel vestit de proroci. De aceea dă încă de la primele rânduri două dintre criteri­ile principale de recunoaÅŸtere a lui Mesia: „fiul lui David” ÅŸi „urmaÅŸii lui Avraam”, rod al făgăduinÅ£ei făcute de Dumnezeu lui Avraam. În această genealogie foarte pre­cisă, Iisus este revelat ca „Fiu al Omului”, potrivit expresiei pe care o va folosi El ÎnsuÅŸi pentru a Se numi pe Sine. De aceea, simbolul heruvic⁵ al acestei Evanghelii este omul. În plan liturgic, această Gene­alogie se citeÅŸte imediat înainte de Cră­ciun, în toate riturile (ÅŸi mai ales în cel bizantin, unde se citeÅŸte în ultima dumi­nică dinaintea NaÅŸterii Mântuitorului, nu­mită ÅŸi „Duminica SfinÅ£ilor PărinÅ£i după trup ai Domnului”).

Genealogia după Sfântul Luca⁶ este o genealogie „ascendentă”: porneÅŸte de la Iisus, fiul lui Iosif [tată după lege], ÅŸi urcă până la Adam, apoi la Dumnezeu. Sfântul Luca a aÅŸezat-o imediat după Botezul lui Hristos (Teofania), care a arătat lumii că Iisus era cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi înaintea ispitirii în pustie, care precedă începutul vieÅ£ii publice a lui Hristos. DeÅŸi, ca oricare genealogie, ÅŸi aceasta este legată de firea omenească a Domnului (ca Dumnezeu, El nu are gene­alogie, pentru că este fără de început ÅŸi fără de sfârÅŸit, însă are o origine, iar aceasta este dumnezeiască: Tatăl ceresc), Å£elul ei este de a arăta că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu”. Acest lucru priveÅŸte deci întreaga omenire, nu numai pe evrei, ca până atunci. Era într-adevăr extrem de important să se afirme cu tărie, chiar înainte ca Domnul să înceapă a propovădui Vestea cea Bună (Evanghelia), că El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi deci Dumnezeu la rândul Său. Când Iisus vorbeÅŸte, Dumnezeu ÎnsuÅŸi vorbeÅŸte.

În plan liturgic, această Evanghelie nu a reÅ£inut atenÅ£ia Bisericilor, probabil datorită solemnităÅ£ii acordate genealogiei după Sfântul Matei ÅŸi divergenÅ£elor dintre cele două texte, care ar fi putut tulbura probabil pe credin­cioÅŸi. Nu este citită festiv în nici un rit⁷.

Luca precizează mai întâi vârsta lui Iisus Hristos în acel moment, lucru extrem de im­portant („Iisus era ca de⁸ treizeci de ani...”), căci ea are un caracter simbolic ÅŸi duhovni­cesc semnificativ. Iisus este un bărbat tânăr, dar nu un „tânăr”, adică împreunează tinere­Å£ea (ÅŸi deci puterea, energia) cu maturitatea (înÅ£elepciunea). Iisus S-a pregătit pentru mi­siunea Sa dumnezeiască timp de 30 de ani la Nazaret, în discreÅ£ie, ascultare ÅŸi rugăciune. Această tăcere a Cuvântului va sluji ÅŸi la a pă­căli pe Satana, care voise să-L omoare când era prunc (prin Irod) ÅŸi care acum nu mai e atent la acest smerit „galileean” (Mt. 26, 69): e o iscusinÅ£ă a lui Hristos. Apoi va vorbi timp de 3 ani. Åži va mântui omul ÅŸi lumea în 3 zile. Simbolul treimic este evident: Dumnezeiasca Treime e cea care săvârÅŸeÅŸte Întruparea ÅŸi mân- tuieÅŸte pe Om, fiecare persoană dumnezeias­că lucrând după firea sa ipostatică, în comu­niune cu celelalte două.

În societatea din acea vreme, si în par­ticular la Nazaret, Iisus era considerat ca fiu al lui Iosif si al Mariei, ceea ce este foar­te greu de conceput pentru noi, care sun­tem crestini de 2000 de ani, dar este un lucru care poate să ne ajute să înÅ£elegem mai bine anumite pasaje din Evanghelie.

Apoi urmează genealogia însăsi, care este foarte diferită de cea de la Matei.

Prima observaÅ£ie ce se poate face – si care poate părea puÅ£in „tehnică” – este că e vorba despre un ÅŸir continuu, fără nici o  verigă lipsă, fără structură internă (spre deosebire de cele trei grupuri în cea de la Sfântul Matei); este vorba, adică, despre un adevărat „neam” De aici decurg, după cum vom vedea, numeroase consecinÅ£e teologice.

Este o genealogie strict după lege [după Legea lui Moise], care trece exclu­siv prin cei de parte bărbătească, în care nu se menÅ£ionează nici o femeie, lucru ce are un înÅ£eles teologic. După simboli­ca paulinică (Efes. 5, 22-33), bărbatul re­prezintă pe Hristos (si deci preoÅ£ia), iar femeia reprezintă Biserica (adică omeni­rea). Putem estima că este vorba despre un „neam preoÅ£esc”, pentru a da mărtu­rie de faptul că Iisus Hristos este preot, Marele nostru Preot, Mijlocitor între Dumnezeu si Om, si că vocaÅ£ia omului este de a duce mai departe această preo­Å£ie. Acest lucru este coroborat de faptul că simbolul heruvic al acestei Evanghelii este boul, animalul de jertfă: Hristos este în acelasi timp marele preot si jertfa adu­să. Putem fi miraÅ£i de faptul că Maria însăși nu este menÅ£ionată, dar dacă ar fi fost, la începutul listei, ar fi trebuit probabil să fie menÅ£ionată si Eva, odată cu Adam, la sfârsit. Însă Eva nu a ascultat de Dumnezeu, ci a urmat sarpelui (Satana), iar consecin­Å£a este că a zămislit fii spre moarte si nu spre viaÅ£ă, lucru care nu era conform voii lui Dumnezeu. Eva, pierzându-si fecioria lăuntrică (paza inimii), a refuzat implicit să zămislească pe Fiul lui Dumnezeu (după trup) si deci să fie părtasă la întruparea Cuvântului. Era, prin urmare, de negân­dit să fie pomenită.

Această genealogie nu pomeneste, printre strămosii Domnului, pe cei care au fost cei mai mari păcătosi (Solomon, Ahaz, Manase „.), spre deosebire de cea a Sfântului Matei. Este pomenit Noe, sin­gurul care a scăpat de potopul curăÅ£itor, si Seth cel drept, fiu al lui Adam și al Evei, care a „înlocuit” pe Abel cel drept, ucis de către Cain. Putem spune că această genealogie reprezintă neamul celor drepÅ£i. Marea sa bogăÅ£ie este că urcă mai sus decât Avraam. Îl regăsim aici pe Sem, tatăl neamurilor semitice, si pe Eber, strămoșul cu acelasi nume al „evreilor”; ea este universală si nu exclusiv iudaică, ceea ce corespunde cu adevărat misiunii Sfântului Pavel ÅŸi spiritului Evangheliei lui Luca.

Faptul că această genealogie urcă până la Adam singur – fără Eva – are o altă sem­nificaÅ£ie teologică, fără legătură cu căde­rea Evei: Adam simbolizează unitatea fi­rii omeneÅŸti. În cea de-a doua istorisire a Facerii (Fac. 2, 4-25), Dumnezeu zideÅŸte pe Omul primordial, care este androgin, purtător al bogăÅ£iei masculine ÅŸi feminine⁹. Fiindcă Omul nu găseÅŸte „un ajutor¹⁰ pe potrivă” printre animalele pe care Dumnezeu i-a cerut să le „numească” (adi­că să le ridice până la conÅŸtiinÅ£a persona­lă, ÅŸi deci să le umanizeze), lui Dumnezeu i se face milă de el: după ce a adus asupra lui o „toropeală”, un somn greu (care co­respunde cu uitarea originii lui, cu o for­mă de kenoză¹¹), scoate din coasta sa¹², adică din inimă, un „om feminin”, pe fe­meie. Însă astfel a devenit el însuÅŸi, ipso facto, un „om masculin”. Cu toate acestea, el va păstra numele de „om” (în evreieÅŸte ish),pe când femeia va fi numită „oamă” (în evreieÅŸte ishschâh).Astfel, omul, care nu se numeÅŸte încă Adam¹³ (numele său personal nu apare decât la Fac. 4, 25, atunci când se uneÅŸte cu femeia sa pentru a ză­misli pe Seth, după uciderea lui Abel de către Cain), este simbolul unităÅ£ii natu­rii omenesti, în timp ce femeia, pe care o va numi „Eva”¹³ („Maica celor vii”, la Fac. 3, 20, după cădere ÅŸi pedeapsa dum­nezeiască), va simboliza fecunditatea ÅŸi înmulÅ£irea. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca bărbat (masculin) ÅŸi că ge­nealogia Îl numeÅŸte „fiul lui Adam” are un sens teologic precis: Hristos este noul Adam, „Pananthropos”, Cel ce recapitu­lează ÅŸi poartă în El toată omenirea.

Termenul esenÅ£ial din această genea­logie, care revine ca un antifon, este „fiul lui”, pe când la Sfântul Matei este „a zămislit”¹⁴. Scopul este slăvirea lui Iisus, Care este Fiul prin excelenÅ£ă, Fiu în sine, Fiu desăvârÅŸit al unui Tată desăvârÅŸit, Fiul lui Dumnezeu ÅŸi Fiul Omului, Cel Care adună în persoana Sa necreatul ÅŸi creatul. Tatăl ceresc Îl numeÅŸte „Fiul Meu prea-iubit”, ÅŸi fiecare persoană omenească Îi poa­te spune, prin Maria: fiul meu, copilul meu preaiubit. Noi, omenirea, am zămislit după trup pe Fiul lui Dumnezeu. Planul Dum­nezeului Treimic s-a împlinit.

Nu putem intra în aspectele tehnice ÅŸi istorice ale acestei liste, căci ar dura prea mult ÅŸi ar fi prea complicat (Sfântul Am­brozie al Milanului îi închină un întreg ca­pitol al comentariului său la Sfântul Luca!). Să observăm numai că se numără 76 de neamuri omeneÅŸti de la Iisus la Adam (77¹⁵ cu „Fiul lui Dumnezeu”) ÅŸi 56 de neamuri de la Iisus la Avraam (la Sfântul Matei: 42 de neamuri): este o diferenÅ£ă de 14 nea­muri. Genealogia Sfântului Luca este mai plauzibilă în raport cu cronologia istorică¹⁶, dar asta e tot ce se poate spune. Este însă greu de dat un sens simbolic acestor cifre (în afară de 76 ÅŸi 77), în timp ce la Sfântul Matei simbolica este evidentă.

Ceea ce este extraordinar în această genealogie este că, după ce L-a proclamat pe Iisus Hristos fiu al lui Adam, Sfântul Luca afirmă cu simplitate, ca ÅŸi cum aceasta ar fi firesc, că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Într-adevăr, primul Adam (primul om) era un apropiat al lui Dumnezeu, căci este singura făptură despre care se spune că a fost zidită după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă privim lucrurile astfel, omul este făptura cea mai apropiată de Dumnezeu, ceea ce va provoca gelozia si răzvrătirea heruvimului Satanael. Omul era chemat, încă de la origine, să zămis­lească pe Fiul lui Dumnezeu după trup. Când Sfântul Luca pune împreună „fiul lui Adam” si „fiul lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Iisus este într-adevăr fiul Omului si fiul lui Dumnezeu: toate s-au plinit.

Genealogia după Sfântul Matei este iudaică, istorică si soteriologică. Cea după Sfântul Luca este universală, teologică si eshatologică. Sfântul Matei voia să arate că Fiul S-a întrupat si că Iisus era „om ade­vărat”, Sfântul Luca vrea să arate că Iisus este Fiul lui Dumnezeu si că, în Hristos, Omul devine dumnezeu.

Note:

1. Genealogie și Geneză sunt termeni apropiaÅ£i. Termenul grec genesis, care vine de la gignomai, „a se naște”, înseamnă naștere sau origine. Genealogie înseamnă vorbire despre naștere, de fapt descriere [listă] a nașterilor dintr-o fa­milie.
2. Facem trimitere la comentariul acestei genea­logii în Apostolianr. 69 (decembrie 2013).
3. Aramaica, astăzi siriaca, este o limbă semiti­că apropiată de ebraică: era limba vorbită în tot Orientul Mijlociu în vremea lui Hristos. Însă Scriptura era în ebraică și toate rugăciu­nile se făceau în ebraică.
4. Mai ales Sfântul Irineu al Lyonului, în seco­lul al II-lea. Confirmat de către Eusebiu al Cezareei în secolul al IV-lea.
5. Simbolul heruvic al celor 4 Evanghelii: Iezechiel (secolul al VI-lea î.Hr.) a văzut ară­tarea celor „4 vietăÅ£i”, care sunt Heruvimi (a doua dintre cetele îngerești) și care aveau fi­ecare 4 chipuri (om, leu, bou si vultur) și 4 aripi (Iez. 1, 4-14). Îi regăsim în Apocalipsa de la Sfântul Ioan (sfârșitul secolului I d.Hr.) împrejurul tronului lui Dumnezeu, „plini de ochi” și cântând cântarea întreit-sfântă (Ap. 6-8). Li se va da numele de „Tetramorf” (4 forme). Sfântul Irineu spune că ei reprezintă simbolic patru aspecte ale iconomiei lui Hristos si este primul care a raportat acest simbolism la cele patru Evanghelii (Contra EreziilorI II, 11, 8). Această idee va fi reluată de către Sfântul Ieronim (secolele IV-V), care va face un comentariu ușor diferit (inversa­rea simbolurilor pentru Ioan și Marcu), mai apoi acceptat de toată Biserica. Simbolul lui Luca este boul pentru că Evanghelia sa înce­pe cu „preotul Zaharia”, iar boul simbolizea­ză pe Hristos, preot si jertfă rituală. Simbolul lui Matei este omul pentru că Evanghelia sa începe cu genealogia omenească a lui Iisus si mărturiseste că Hristos este om cu adevărat.
6. Sfântul Luca, principalul tovarăș de călăto­rie al lui Pavel, era un doctor din Antiohia, un om citit, de limbă și cultură greacă, pro­babil de origine păgână, dar asta nu se știe cu siguranÅ£ă. Evanghelia sa este a lui Pavel, Apostolul Neamurilor, lucru atestat de către Sfântul Irineu („Luca, tovarășul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia propovăduită de acesta”, Contra Ereziilor, III, 1, 1). Este mult mai universală decât cea a lui Matei și singu­ra care are un însemnat caracter istoric (Iisus apare ca un cetăÅ£ean al Imperiului roman, ceea ce privește întreaga omenire).
7. O regăsim în ritul bizantin în marÅ£ea din cea de-a 16-a săptămână după Rusalii, pentru simplul motiv că lecÅ£ionarul bizantin face o lectură continuă a Evangheliilor. Nu am gă­sit nimic în celelalte rituri.
8. „Ca de 30 de ani”: pentru că pe atunci nu exista stare civilă stricto sensu (recensămân­tul poruncit de către August cu 30 de ani mai devreme se găsea în arhivele Imperiului Roman: poate că într-o zi i se va da de urmă .). Exactitatea Evangheliei este de or­din duhovnicesc, ÅŸi nu aritmetic.
9. Deja în prima istorisire a Facerii, la Fac. 1, 27, textele grec ÅŸi latin spun: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească ÅŸi parte femeiască” (ÅŸi nu bărbat ÅŸi femeie).
10. Termenii grec (boethos) ÅŸi latin (adjutorium) au acelaÅŸi înÅ£eles: sprijin ÅŸi ajutor. Femeia nu va fio simplă „tovarăÅŸă”: ea va fi pentru băr­bat cineva absolut vital, indispensabil, „un ajutor”.
11. Folosesc termenul de „kenoză” („golire”) deoarece, în momentul Facerii, moartea nu există.
12. Termenul grec pleura (rostit plevra de către greci) înseamnă în acelaÅŸi timp coastă ÅŸi latu­ră (partea laterală a trunchiului). Coasta nu are nici o semnificaÅ£ie simbolică (în plus, băr­baÅ£ii ÅŸi femeile au acelaÅŸi număr de coaste), în timp ce latura pieptului simbolizează ini­ma. Dumnezeu a făcut pe „oamă” pornind de la un element vital al firii Omului primordi­al, care era în latura inimii, de unde o mai mare bogăÅ£ie a femeii în ceea ce priveÅŸte inima (sen­timent, iubire, intuiÅ£ie, fineÅ£e.) ÅŸi, dimpo­trivă, o mai mare bogăÅ£ie, de facto,a bărbatu­lui în celelalte domenii (raÅ£iune, structură, forÅ£ă exterioară .), cei doi fiindu-ÅŸi evident complementari. Omul (masculin) se va mi­nuna dinaintea capodoperei care este feme­ia, căci se va recunoaÅŸte în ea (amândoi îm­părtăÅŸesc aceeaÅŸi fire), dar văzând-o diferită de el (este arătarea ipostasurilor omeneÅŸti) ÅŸi va proroci căsătoria (Fac. 2, 23-24).
13. Adam înseamnă Å£ărână sau lut roÅŸu: nume­le lui reaminteÅŸte de unde a fost scos. Când Hristos se va ridica deasupra oÅŸtirilor înge­reÅŸti la ÎnălÅ£are, acestea vor striga: „Pentru ce sunt de purpură veÅŸmintele celui care s-a unit cu trupul nostru?” (canonul ÎnălÅ£ării, Cântarea a ÅŸasea). RoÅŸul simbolizează tru- pul-materie al lui Hristos ÅŸi aminteÅŸte pe Adam. Eva, în textele ebraic ÅŸi grec (Zoi), înseamnă „cea vie”, cea care poartă viaÅ£a, de unde numele ei de „maică a celor vii”.
14. „A zămislit”: pentru că trebuia să se arate că Israel ÅŸi-a împlinit misiunea sa dumnezeias­că zămislindu-L pe Mesia.
15. „77” are un sens simbolic foarte puternic: 7 este într-adevăr numărul desăvârÅŸirii zidirii dumnezeieÅŸti (cele 7 „zile”). Faptul de a avea de 2 ori 7 este întrepătrunderea cu numărul Fiului (2: „2-ul” în sine: raportul desăvârÅŸit, Dumnezeu ÅŸi Om) cu cel al zidirii. Putem ve­dea aici desăvârÅŸirea lucrării dumnezeieÅŸti prin întruparea Cuvântului. Dar mai este un alt simbol foarte puternic trecând de la „76” la „77”: 7 simbolizează zidirea, lucrarea lui Dumnezeu, care este desăvârÅŸită; 6 simboli­zează Omul (făptură a zilei a 6-a ÅŸi care nu a vrut să treacă din ziua a 6-a în cea de-a 7-a, adică să se unească cu Dumnezeu). 76 cores­punde într-adevăr „fiului lui Adam”. Hristos este Cel care ne împacă cu Dumnezeu ÅŸi ne face să trecem de la ziua a 6-a la cea de-a 7-a (theosissau îndumnezeire): 77 corespunde deci într-adevăr „fiului lui Dumnezeu”.
16. De la Iisus la Avraam: 56 de neamuri. Dacă numărăm 4 neamuri pe secol, asta face 14 se­cole; dacă numărăm 3 neamuri pe secol, asta face 18 secole ÅŸi jumătate: aceasta ar corespun­de cu istoria (Avraam: în jur de 1853 î.Hr). Pe când cele 42 de neamuri de la Sfântul Matei sunt mai puÅ£in convingătoare. Când Sfântul Ambrozie indică „50 de neamuri” face o gre­ÅŸeală (sunt de fapt 56), dar el avea o traduce­re latină a Evangheliei diferită de a noastră (Vulgata a apărut la puÅ£ină vreme după el).