Steaua din Betleem nu este un corp ceresc ca oricare altul. Este abso­lut inutil să încercăm să identifi­căm – așa cum au încercat unii as­tronomi – sursa materială a acestei lumini mișcătoare. Steaua de la Betleem este un semn trimis de Dumnezeu, iar lumina ei nu este un fenomen astronomic, ci o re­velație a Ființei dumnezeiești, care nu poa­te fi văzută cu telescopul, nici fotografia­tă de o sondă spațială.

A interpreta textele biblice după cri­teriile și cu metodele științelor profane în­seamnă a comite în același timp un sacri­legiu, o „profanare”, o desacralizare a textului studiat astfel, dar și o eroare me­todologică tot atât de enormă ca aceea a unui savant care ar voi să studieze dragos­tea observând la microscop fuziunea în­tre un ovul și un spermatozoid.

Åžtiințele lumești, care nu pot cunoaș­te decât această lume, sunt inadaptate și in­competente în materie de cunoaștere spi­rituală. Adevărurile acestei lumi sunt minciuni din punct de vedere duhovnicesc, „căci înțelepciunea lumii acesteia est nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9).

Steaua care i-a călăuzit pe magii de la răsărit către locul în care se afla pruncul Iisus a apărut, desigur, sub o formă vizi­bilă, dar adevărata ei lumină este de natu­ră spirituală și dumnezeiască, și prin ur­mare această lumină nu aparține acestei lumi trecătoare, ci veșniciei. Este lumina lui Hristos care strălucește în întunecimea sufletului căzut în păcat, lumina Vieții în împărăția morții care a pus stăpânire pe lume după căderea lui Adam. Fiecare om poartă în fundul sufletului o stea din Betleem care îi arată calea către viața veș­nică și Împărăția cerurilor care se află înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

De aceea bunurile pieritoare ale aces­tei lumi și trupul muritor nu vor putea ni­ciodată satisface năzuințele sufletului ome­nesc, căruia îi este sete de Dumnezeu și de viața veșnică de care a fost lipsit prin căderea în păcat a lui Adam. „Civilizațiile se perindă una după alta, formele de viață se schimbă, fața lumii se transformă, dar nimic nu poate distruge sau stinge setea spirituală a omului. (...) Ea este un dar de mare preț, căci îl trage pe om către înăl­țimi și nu îl lasă să se mulțumească numai cu fericirea lumească, ai­doma dobitoacelor, ci îl face părtaș celor mai înalte și neasemuite fericiri. Este însă și un dar dureros, căci el contra­zice de cele mai multe ori in­stinctele noastre pământești și face din viața omenească o lup­tă neîncetată și o căutare pli­nă de îngrijorare” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toți, care sunteți însetați).

Steaua din Betleem ne amintește că adevărata noas­tră patrie nu se află în aceas­tă lume trecătoare, supusă timpului și morții, ci în Împărăția cerurilor cea fără de în­ceput și fără de sfârșit, pe care am pierdut-o prin păcatul lui Adam: „Scripturile ne înștiințează că există ceva mai înalt decât veacul. Ele adeveresc că acel lucru există. (...) Există deci ceva mai înalt decât veacurile, care este preacurata Împărăție a lui Dumnezeu. Căci ne e îngăduit să spunem că Împărăția lui Dumnezeu s-a întemeiat sau s-a arătat în veacuri sau în timp. Noi suntem încredințați că Împărăția este moștenirea, locuința, locul celor mântuiți, așa cum ne înștiințează cuvântul cel adevărat, destinația finală a celor ce s-au avântat către scopul suprem al dorințelor omenești: atunci când l-au atins, ei primesc odihna, oprirea mișcării de orice fel, dat fiind că ei nu mai există în timp și nu mai au niciun veac de străbătut”(Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuria II despre teologie).

Sufletul omenesc va fi în permanență însetat, tulburat și neliniștit atâta timp cât nu va fi atins scopul suprem al existenței omenești, care este a doua noastră naștere în Ceruri: Noi ne naștem la nivelul Pământului. Dar ni se cere să ne ridicăm la nivelul Cerului înainte de ceasul morții. A părăsi această lume la nivelul la care ne-am născut înseamnă a ne fi irosit în zadar existența omenească. Aceasta este ideea centrală a învățăturii Evangheliilor” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).

Pruncul Iisus S-a născut pe pământ pentru ca omul să se poată naște în Ceruri. Steaua de la Betleem ne arată calea care duce la Mântuitorul nostru. Căci Împărăția cerurilor și viața veșnică nimeni nu le poate dobândi prin propriile sale puteri, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu: „Este cu neputință ca un suflet să se înalțe către cunoașterea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu Însuși, coborându-Se asupra lui, nu-l sprijină și nu-l aduce către El. Căci inteligența omenească nu s-ar putea ridica niciodată îndeajuns pentru a primi măcar în parte luminarea dumnezeiască dacă Dumnezeu Însuși nu ar atrage-o către înălțimi, atât cât este cu putință inteligenței omenești să se înalțe, și nu ar lumina-o cu neînchipuitele frumuseți dumnezeiești” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cen­turia I despre teologie).

Tot așa cum lumina naturală a pămân­tului vine din cer, lumina duhovnicească a sufletului omenesc vine de la Hristos, „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (...) Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a fă­cut om” (Crezul).

Lumina stelei de la Betleem este infi­nit mai prețioasă pentru om decât lumi­na soarelui, căci ea vine din Împărăția lui Dumnezeu și ne călăuzește către viața veș­nică. Dacă ne întoarcem ochii de la aceas­tă lumină, dacă o dăm uitării sau refuzăm să o urmăm, toate căile acestei lumi, fără excepție, ne duc în mod inevitabil la dez­astrul final al oricărei existențe omenești: „Ne naștem, creștem în putere și în frumuse­țe, și puțin câte puțin vine prăbușirea, și ia- tă-ne șchiopi, urâți și slăbănogi. (...) Îmi spun cu groază că voi muri. Îmi spun cu înspăi- mântare nesfârșită că vor muri și fiica mea, și soția, și că nu există nicio scăpare. (...) Totul este groaznic în cele din urmă” (Eugen Ionescu).

Lipsit de lumina și de ajutorul lui Hristos, omul este asemenea unui bolnav incurabil, „a cărui existență duce în mod in­evitabil la o dezagregare fără sens”și se îm­potmolește „în cele rele, în spaima morții, în lupta bestială pentru supraviețuire” (A. Schmemann, op. cit.).

Steaua din Betleem restabilește uni­tatea între cer și pământ, între om și Dumnezeu, între existența noastră muri­toare și viața veșnică. Lumina ei ne aduce la cunoștință un adevăr cu mult mai pre­sus decât toate adevărurile acestei lumi: prezența veșnică a lui Dumnezeu în sânul vieții noastre muritoare: „Nu știți oare că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?” (1 Cor. 6, 19).

Dacă urmăm lumina stelei de la Betleem, întreaga noastră existență este transfigurată. Nu mai avem a ne teme de încercările și necazurile vieții, nu mai avem de ce ne înspăimânta în fața sufe­rinței, a bătrâneții, a morții, dat fiind că lumina lui Dumnezeu ne însoțește în ori­ce clipă și ne călăuzește pașii, pe căi știu­te numai de El, către Împărăția vieții fără de moarte: „În fața nedreptăților ce stâr­nesc indignarea și revolta, amintiți-vă în­totdeauna că Dumnezeu El Însuși vine la voi pe această cale și că acel lucru revoltă­tor este o binecuvântare deghizată în tra­gedie. Cu toată convingerea mea de Occidental al secolului XX, afirm că aces­ta este adevărul. Ceea ce ni se pare inaccep­tabil și de neînțeles- nu se poate, așa ceva depășește orice închipuire! – este lucrarea lui Dumnezeu Însuși. Dacă puteți, fără nicio restricție, într-un avânt de credință și dragoste, să acceptați ceea ce depășește po­sibilitățile noastre de înțelegere, atunci veți afla tocmai acea pace despre care s-a spus că «depășește orice închipuire»” (Arnaud Desjardins, op. cit.).