Steaua din Betleem nu este un corp ceresc ca oricare altul. Este abso­lut inutil să încercăm să identifi­căm – aşa cum au încercat unii as­tronomi – sursa materială a acestei lumini mişcătoare. Steaua de la Betleem este un semn trimis de Dumnezeu, iar lumina ei nu este un fenomen astronomic, ci o re­velaţie a Fiinţei dumnezeieşti, care nu poa­te fi văzută cu telescopul, nici fotografia­tă de o sondă spaţială.

A interpreta textele biblice după cri­teriile şi cu metodele ştiinţelor profane în­seamnă a comite în acelaşi timp un sacri­legiu, o „profanare”, o desacralizare a textului studiat astfel, dar şi o eroare me­todologică tot atât de enormă ca aceea a unui savant care ar voi să studieze dragos­tea observând la microscop fuziunea în­tre un ovul şi un spermatozoid.

Ştiinţele lumeşti, care nu pot cunoaş­te decât această lume, sunt inadaptate şi in­competente în materie de cunoaştere spi­rituală. Adevărurile acestei lumi sunt minciuni din punct de vedere duhovnicesc, „căci înţelepciunea lumii acesteia est nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9).

Steaua care i-a călăuzit pe magii de la răsărit către locul în care se afla pruncul Iisus a apărut, desigur, sub o formă vizi­bilă, dar adevărata ei lumină este de natu­ră spirituală şi dumnezeiască, şi prin ur­mare această lumină nu aparţine acestei lumi trecătoare, ci veşniciei. Este lumina lui Hristos care străluceşte în întunecimea sufletului căzut în păcat, lumina Vieţii în împărăţia morţii care a pus stăpânire pe lume după căderea lui Adam. Fiecare om poartă în fundul sufletului o stea din Betleem care îi arată calea către viaţa veş­nică şi Împărăţia cerurilor care se află înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

De aceea bunurile pieritoare ale aces­tei lumi şi trupul muritor nu vor putea ni­ciodată satisface năzuinţele sufletului ome­nesc, căruia îi este sete de Dumnezeu şi de viaţa veşnică de care a fost lipsit prin căderea în păcat a lui Adam. „Civilizaţiile se perindă una după alta, formele de viaţă se schimbă, faţa lumii se transformă, dar nimic nu poate distruge sau stinge setea spirituală a omului. (...) Ea este un dar de mare preţ, căci îl trage pe om către înăl­ţimi şi nu îl lasă să se mulţumească numai cu fericirea lumească, ai­doma dobitoacelor, ci îl face părtaş celor mai înalte şi neasemuite fericiri. Este însă şi un dar dureros, căci el contra­zice de cele mai multe ori in­stinctele noastre pământeşti şi face din viaţa omenească o lup­tă neîncetată şi o căutare pli­nă de îngrijorare” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toţi, care sunteţi însetaţi).

Steaua din Betleem ne aminteşte că adevărata noas­tră patrie nu se află în aceas­tă lume trecătoare, supusă timpului şi morţii, ci în Împărăţia cerurilor cea fără de în­ceput şi fără de sfârşit, pe care am pierdut-o prin păcatul lui Adam: „Scripturile ne înştiinţează că există ceva mai înalt decât veacul. Ele adeveresc că acel lucru există. (...) Există deci ceva mai înalt decât veacurile, care este preacurata Împărăţie a lui Dumnezeu. Căci ne e îngăduit să spunem că Împărăţia lui Dumnezeu s-a întemeiat sau s-a arătat în veacuri sau în timp. Noi suntem încredinţaţi că Împărăţia este moştenirea, locuinţa, locul celor mântuiţi, aşa cum ne înştiinţează cuvântul cel adevărat, destinaţia finală a celor ce s-au avântat către scopul suprem al dorinţelor omeneşti: atunci când l-au atins, ei primesc odihna, oprirea mişcării de orice fel, dat fiind că ei nu mai există în timp şi nu mai au niciun veac de străbătut”(Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuria II despre teologie).

Sufletul omenesc va fi în permanenţă însetat, tulburat şi neliniştit atâta timp cât nu va fi atins scopul suprem al existenţei omeneşti, care este a doua noastră naştere în Ceruri: Noi ne naştem la nivelul Pământului. Dar ni se cere să ne ridicăm la nivelul Cerului înainte de ceasul morţii. A părăsi această lume la nivelul la care ne-am născut înseamnă a ne fi irosit în zadar existenţa omenească. Aceasta este ideea centrală a învăţăturii Evangheliilor” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).

Pruncul Iisus S-a născut pe pământ pentru ca omul să se poată naşte în Ceruri. Steaua de la Betleem ne arată calea care duce la Mântuitorul nostru. Căci Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică nimeni nu le poate dobândi prin propriile sale puteri, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu: „Este cu neputinţă ca un suflet să se înalţe către cunoaşterea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu Însuşi, coborându-Se asupra lui, nu-l sprijină şi nu-l aduce către El. Căci inteligenţa omenească nu s-ar putea ridica niciodată îndeajuns pentru a primi măcar în parte luminarea dumnezeiască dacă Dumnezeu Însuşi nu ar atrage-o către înălţimi, atât cât este cu putinţă inteligenţei omeneşti să se înalţe, şi nu ar lumina-o cu neînchipuitele frumuseţi dumnezeieşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cen­turia I despre teologie).

Tot aşa cum lumina naturală a pămân­tului vine din cer, lumina duhovnicească a sufletului omenesc vine de la Hristos, „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (...) Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a fă­cut om” (Crezul).

Lumina stelei de la Betleem este infi­nit mai preţioasă pentru om decât lumi­na soarelui, căci ea vine din Împărăţia lui Dumnezeu şi ne călăuzeşte către viaţa veş­nică. Dacă ne întoarcem ochii de la aceas­tă lumină, dacă o dăm uitării sau refuzăm să o urmăm, toate căile acestei lumi, fără excepţie, ne duc în mod inevitabil la dez­astrul final al oricărei existenţe omeneşti: „Ne naştem, creştem în putere şi în frumuse­ţe, şi puţin câte puţin vine prăbuşirea, şi ia- tă-ne şchiopi, urâţi şi slăbănogi. (...) Îmi spun cu groază că voi muri. Îmi spun cu înspăi- mântare nesfârşită că vor muri şi fiica mea, şi soţia, şi că nu există nicio scăpare. (...) Totul este groaznic în cele din urmă” (Eugen Ionescu).

Lipsit de lumina şi de ajutorul lui Hristos, omul este asemenea unui bolnav incurabil, „a cărui existenţă duce în mod in­evitabil la o dezagregare fără sens”şi se îm­potmoleşte „în cele rele, în spaima morţii, în lupta bestială pentru supravieţuire” (A. Schmemann, op. cit.).

Steaua din Betleem restabileşte uni­tatea între cer şi pământ, între om şi Dumnezeu, între existenţa noastră muri­toare şi viaţa veşnică. Lumina ei ne aduce la cunoştinţă un adevăr cu mult mai pre­sus decât toate adevărurile acestei lumi: prezenţa veşnică a lui Dumnezeu în sânul vieţii noastre muritoare: „Nu ştiţi oare că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (1 Cor. 6, 19).

Dacă urmăm lumina stelei de la Betleem, întreaga noastră existenţă este transfigurată. Nu mai avem a ne teme de încercările şi necazurile vieţii, nu mai avem de ce ne înspăimânta în faţa sufe­rinţei, a bătrâneţii, a morţii, dat fiind că lumina lui Dumnezeu ne însoţeşte în ori­ce clipă şi ne călăuzeşte paşii, pe căi ştiu­te numai de El, către Împărăţia vieţii fără de moarte: „În faţa nedreptăţilor ce stâr­nesc indignarea şi revolta, amintiţi-vă în­totdeauna că Dumnezeu El Însuşi vine la voi pe această cale şi că acel lucru revoltă­tor este o binecuvântare deghizată în tra­gedie. Cu toată convingerea mea de Occidental al secolului XX, afirm că aces­ta este adevărul. Ceea ce ni se pare inaccep­tabil şi de neînţeles- nu se poate, aşa ceva depăşeşte orice închipuire! – este lucrarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă puteţi, fără nicio restricţie, într-un avânt de credinţă şi dragoste, să acceptaţi ceea ce depăşeşte po­sibilităţile noastre de înţelegere, atunci veţi afla tocmai acea pace despre care s-a spus că «depăşeşte orice închipuire»” (Arnaud Desjardins, op. cit.).