Steaua din Betleem nu este un corp ceresc ca oricare altul. Este abso­lut inutil să încercăm să identifi­căm – aÅŸa cum au încercat unii as­tronomi – sursa materială a acestei lumini miÅŸcătoare. Steaua de la Betleem este un semn trimis de Dumnezeu, iar lumina ei nu este un fenomen astronomic, ci o re­velaÅ£ie a FiinÅ£ei dumnezeieÅŸti, care nu poa­te fi văzută cu telescopul, nici fotografia­tă de o sondă spaÅ£ială.

A interpreta textele biblice după cri­teriile ÅŸi cu metodele ÅŸtiinÅ£elor profane în­seamnă a comite în acelaÅŸi timp un sacri­legiu, o „profanare”, o desacralizare a textului studiat astfel, dar ÅŸi o eroare me­todologică tot atât de enormă ca aceea a unui savant care ar voi să studieze dragos­tea observând la microscop fuziunea în­tre un ovul ÅŸi un spermatozoid.

ÅžtiinÅ£ele lumeÅŸti, care nu pot cunoaÅŸ­te decât această lume, sunt inadaptate ÅŸi in­competente în materie de cunoaÅŸtere spi­rituală. Adevărurile acestei lumi sunt minciuni din punct de vedere duhovnicesc, „căci înÅ£elepciunea lumii acesteia est nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9).

Steaua care i-a călăuzit pe magii de la răsărit către locul în care se afla pruncul Iisus a apărut, desigur, sub o formă vizi­bilă, dar adevărata ei lumină este de natu­ră spirituală ÅŸi dumnezeiască, ÅŸi prin ur­mare această lumină nu aparÅ£ine acestei lumi trecătoare, ci veÅŸniciei. Este lumina lui Hristos care străluceÅŸte în întunecimea sufletului căzut în păcat, lumina VieÅ£ii în împărăÅ£ia morÅ£ii care a pus stăpânire pe lume după căderea lui Adam. Fiecare om poartă în fundul sufletului o stea din Betleem care îi arată calea către viaÅ£a veÅŸ­nică ÅŸi ÎmpărăÅ£ia cerurilor care se află înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

De aceea bunurile pieritoare ale aces­tei lumi ÅŸi trupul muritor nu vor putea ni­ciodată satisface năzuinÅ£ele sufletului ome­nesc, căruia îi este sete de Dumnezeu ÅŸi de viaÅ£a veÅŸnică de care a fost lipsit prin căderea în păcat a lui Adam. „CivilizaÅ£iile se perindă una după alta, formele de viaÅ£ă se schimbă, faÅ£a lumii se transformă, dar nimic nu poate distruge sau stinge setea spirituală a omului. (...) Ea este un dar de mare preÅ£, căci îl trage pe om către înăl­Å£imi ÅŸi nu îl lasă să se mulÅ£umească numai cu fericirea lumească, ai­doma dobitoacelor, ci îl face părtaÅŸ celor mai înalte ÅŸi neasemuite fericiri. Este însă ÅŸi un dar dureros, căci el contra­zice de cele mai multe ori in­stinctele noastre pământeÅŸti ÅŸi face din viaÅ£a omenească o lup­tă neîncetată ÅŸi o căutare pli­nă de îngrijorare” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toÅ£i, care sunteÅ£i însetaÅ£i).

Steaua din Betleem ne aminteÅŸte că adevărata noas­tră patrie nu se află în aceas­tă lume trecătoare, supusă timpului ÅŸi morÅ£ii, ci în ÎmpărăÅ£ia cerurilor cea fără de în­ceput ÅŸi fără de sfârÅŸit, pe care am pierdut-o prin păcatul lui Adam: „Scripturile ne înÅŸtiinÅ£ează că există ceva mai înalt decât veacul. Ele adeveresc că acel lucru există. (...) Există deci ceva mai înalt decât veacurile, care este preacurata ÎmpărăÅ£ie a lui Dumnezeu. Căci ne e îngăduit să spunem că ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu s-a întemeiat sau s-a arătat în veacuri sau în timp. Noi suntem încredinÅ£aÅ£i că ÎmpărăÅ£ia este moÅŸtenirea, locuinÅ£a, locul celor mântuiÅ£i, aÅŸa cum ne înÅŸtiinÅ£ează cuvântul cel adevărat, destinaÅ£ia finală a celor ce s-au avântat către scopul suprem al dorinÅ£elor omeneÅŸti: atunci când l-au atins, ei primesc odihna, oprirea miÅŸcării de orice fel, dat fiind că ei nu mai există în timp ÅŸi nu mai au niciun veac de străbătut”(Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuria II despre teologie).

Sufletul omenesc va fi în permanenÅ£ă însetat, tulburat ÅŸi neliniÅŸtit atâta timp cât nu va fi atins scopul suprem al existenÅ£ei omeneÅŸti, care este a doua noastră naÅŸtere în Ceruri: Noi ne naÅŸtem la nivelul Pământului. Dar ni se cere să ne ridicăm la nivelul Cerului înainte de ceasul morÅ£ii. A părăsi această lume la nivelul la care ne-am născut înseamnă a ne fi irosit în zadar existenÅ£a omenească. Aceasta este ideea centrală a învăÅ£ăturii Evangheliilor” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).

Pruncul Iisus S-a născut pe pământ pentru ca omul să se poată naÅŸte în Ceruri. Steaua de la Betleem ne arată calea care duce la Mântuitorul nostru. Căci ÎmpărăÅ£ia cerurilor ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică nimeni nu le poate dobândi prin propriile sale puteri, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu: „Este cu neputinÅ£ă ca un suflet să se înalÅ£e către cunoaÅŸterea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu ÎnsuÅŸi, coborându-Se asupra lui, nu-l sprijină ÅŸi nu-l aduce către El. Căci inteligenÅ£a omenească nu s-ar putea ridica niciodată îndeajuns pentru a primi măcar în parte luminarea dumnezeiască dacă Dumnezeu ÎnsuÅŸi nu ar atrage-o către înălÅ£imi, atât cât este cu putinÅ£ă inteligenÅ£ei omeneÅŸti să se înalÅ£e, ÅŸi nu ar lumina-o cu neînchipuitele frumuseÅ£i dumnezeieÅŸti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cen­turia I despre teologie).

Tot aÅŸa cum lumina naturală a pămân­tului vine din cer, lumina duhovnicească a sufletului omenesc vine de la Hristos, „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (...) Care pentru noi, oamenii, ÅŸi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri ÅŸi S-a întrupat de la Duhul Sfânt ÅŸi din Fecioara Maria ÅŸi S-a fă­cut om” (Crezul).

Lumina stelei de la Betleem este infi­nit mai preÅ£ioasă pentru om decât lumi­na soarelui, căci ea vine din ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi ne călăuzeÅŸte către viaÅ£a veÅŸ­nică. Dacă ne întoarcem ochii de la aceas­tă lumină, dacă o dăm uitării sau refuzăm să o urmăm, toate căile acestei lumi, fără excepÅ£ie, ne duc în mod inevitabil la dez­astrul final al oricărei existenÅ£e omeneÅŸti: „Ne naÅŸtem, creÅŸtem în putere ÅŸi în frumuse­Å£e, ÅŸi puÅ£in câte puÅ£in vine prăbuÅŸirea, ÅŸi ia- tă-ne ÅŸchiopi, urâÅ£i ÅŸi slăbănogi. (...) Îmi spun cu groază că voi muri. Îmi spun cu înspăi- mântare nesfârÅŸită că vor muri ÅŸi fiica mea, ÅŸi soÅ£ia, ÅŸi că nu există nicio scăpare. (...) Totul este groaznic în cele din urmă” (Eugen Ionescu).

Lipsit de lumina ÅŸi de ajutorul lui Hristos, omul este asemenea unui bolnav incurabil, „a cărui existenÅ£ă duce în mod in­evitabil la o dezagregare fără sens”ÅŸi se îm­potmoleÅŸte „în cele rele, în spaima morÅ£ii, în lupta bestială pentru supravieÅ£uire” (A. Schmemann, op. cit.).

Steaua din Betleem restabileÅŸte uni­tatea între cer ÅŸi pământ, între om ÅŸi Dumnezeu, între existenÅ£a noastră muri­toare ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. Lumina ei ne aduce la cunoÅŸtinÅ£ă un adevăr cu mult mai pre­sus decât toate adevărurile acestei lumi: prezenÅ£a veÅŸnică a lui Dumnezeu în sânul vieÅ£ii noastre muritoare: „Nu ÅŸtiÅ£i oare că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieÅŸte în voi ÅŸi pe care L-aÅ£i primit de la Dumnezeu?” (1 Cor. 6, 19).

Dacă urmăm lumina stelei de la Betleem, întreaga noastră existenÅ£ă este transfigurată. Nu mai avem a ne teme de încercările ÅŸi necazurile vieÅ£ii, nu mai avem de ce ne înspăimânta în faÅ£a sufe­rinÅ£ei, a bătrâneÅ£ii, a morÅ£ii, dat fiind că lumina lui Dumnezeu ne însoÅ£eÅŸte în ori­ce clipă ÅŸi ne călăuzeÅŸte paÅŸii, pe căi ÅŸtiu­te numai de El, către ÎmpărăÅ£ia vieÅ£ii fără de moarte: „În faÅ£a nedreptăÅ£ilor ce stâr­nesc indignarea ÅŸi revolta, amintiÅ£i-vă în­totdeauna că Dumnezeu El ÎnsuÅŸi vine la voi pe această cale ÅŸi că acel lucru revoltă­tor este o binecuvântare deghizată în tra­gedie. Cu toată convingerea mea de Occidental al secolului XX, afirm că aces­ta este adevărul. Ceea ce ni se pare inaccep­tabil ÅŸi de neînÅ£eles- nu se poate, aÅŸa ceva depăÅŸeÅŸte orice închipuire! – este lucrarea lui Dumnezeu ÎnsuÅŸi. Dacă puteÅ£i, fără nicio restricÅ£ie, într-un avânt de credinÅ£ă ÅŸi dragoste, să acceptaÅ£i ceea ce depăÅŸeÅŸte po­sibilităÅ£ile noastre de înÅ£elegere, atunci veÅ£i afla tocmai acea pace despre care s-a spus că «depăÅŸeÅŸte orice închipuire»” (Arnaud Desjardins, op. cit.).