„Materialismul nu are nimic materi­al”,afirma pe bună dreptate Heidegger. Într-adevăr, materialismul este o mani­festare a spiritului omenesc, o viziune a lumii și o teorie intelectuală fondată nu pe materie, ci pe ideea de materie, care, ca orice idee, nu are nicio substanță ma­terială. Marx însuși, tatăl materialismu­lui așa-zis „științific”, și-a consacrat exis­tența scrierilor lui și difuzării teoriilor și ideilor lui, cu alte cuvinte și-a pus via­ța în slujba spiritului și nu a omului de carne.

Credința că o materie necugetătoa­re și neînsuflețită a putut da naștere unor făpturi înzestrate cu cuget și suflet este o idee tot atât de smintită cum ar fi afir­mația conform căreia cărămizile și mor­tarul au construit casa prin evoluție na­turală, iar casa a zămislit, la rândul ei, omul! Materia ridicată la rang de Dumnezeu, idolul ateilor, este divinita­tea cea mai absurdă din istoria omeni­rii, așa cum remarcă F. S. Collins, unul dintre cei mai mari geneticieni la ora ac­tuală: „Între toate viziunile posibile ale lu­mii, ateismul se situează pe cea mai înal­tă treaptă a iraționalului” (De la genetică la Dumnezeu).

Ateismul este el însuși un produs al duhului omenesc, ca toate ideile, credin­țele și filozofiile noastre. Este suficient să ne observăm pe noi înșine pentru a ne încredința că duhul omenesc sub diver­sele lui forme – rațiune, inteligență, vo­ință, dorințe, credințe, ambiții, nădejdi etc. – precedă întotdeauna și comandă toate actele și activitățile noastre pe plan material. Cele mai banale acțiuni – a fier­be un ou, a-și lega șireturile, a bate un cui – necesită participarea spiritului nostru. Cugetul omenesc este prezent în toate obiectele care ne înconjoară – zidurile casei, scaunele, masa, robinetele, frigide­rul etc. –, toate obiectele pe care le folo­sește și le fabrică omul sunt produsele duhului, care se transmite de la om la materia neînsu­flețită: „Duhul este izvorul oricărei for­me de viață. (...) Dacă punem duh în lucruri, acestea nu mai sunt mute și inerte, ci capătă via­ță și sens. (... ) Materia, ca și tru­pul, nu începe să trăiască decât odată cu duhul. Chiar dacă el se arată cu întâr­ziere, totul începe cu el.

Precum un diamant într-un sipet, în­velit fiind de materie și de trup, el conține sensul acestui sipet” (Bertrand Vergely, Credința sau nostalgia minunatului).

A nega supremația duhului asupra ma­teriei înseamnă a nega în același timp făp­tura omenească, ce nu se deosebește de celelalte animale decât prin duh, și exis­tența lui Dumnezeu, al Cărui Duh este prezent pretutindeni unde ceva există. Sfântul Duh este izvorul de viață al orică­rei vieți, fără de care nimic din ceea ce există nu ar putea exista. De aceea, cel mai mare păcat, singurul care nu va putea fi niciodată iertat, este negarea sau defăima­rea Duhului Sfânt: „Orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula îm­potriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32).

A pune în locul lui Dumnezeu ma­teria lipsită de duh și de suflet înseam­nă a recunoaște atotputernicia morții. Materialiștii și ateii care pretind că iu­besc viața se înșală amarnic, căci ceea ce ei numesc „viață” nu este viața reală: „Ceea ce credeam eu că este viața nu era «Viața», ci viața muritoare”(Jean-Yves Leloup - Scrisori către un prieten ateu).

Valoarea supremă a ateilor este via­ța pământească supusă morții, astfel în­cât ateismul este în ultimă instanță ido­latria morții. Viața organelor noastre de carne nu este viața. Un om în comă ale cărui organe funcționează încă nu mai este un om viu. Tot așa, o lume alcătuită și condusă numai de legile materiei, lipsită fiind de Duhul lui Dumnezeu, nu ar mai fi o lume vie, ci un mecanism monstruos și absurd care distruge viața sub toate formele ei. Ceea ce numim „le­gile naturii” este această înlănțuire oar­bă, mecanică și inumană a cauzelor și a efectelor materiale care ne țin în robia cărnii muritoare și a materiei neînsufle­țite, căci, lipsit de duhul lui Dumnezeu, omul nu este decât țărână și se va întoar­ce în țărână (Fac. 3, 19).

Conform legilor naturii, toate făptu­rile vii sunt muritoare. Numai Duhul lui Dumnezeu și credința sunt mai presus de legile naturii și ne pot izbăvi de ro­bia morții: „Credința (... ) înseamnă eli­berarea totală de orice «lege» naturală, și prin urmare cea mai înaltă formă de li­bertate pe care omul o poate concepe. Numai o astfel de libertate (...) îl poate iz­băvi pe om de teroarea istoriei: cu alte cu­vinte, o libertate al cărei izvor, garanție și temelie se află în Dumnezeu”(Mircea Eliade - Mitul eternei reîntoarceri).

Tot așa cum trupul de carne nu este omul real, ci numai învelișul muritor al duhului și al omului lăuntric, lumea ma­terială nu este reală decât sfințită și trans­figurată de Duhul lui Dumnezeu: „Lumea a fost creată pentru a fi ««materia», ma­terialul unei Împărtășanii universale, iar omul este preotul care săvârșește această sfințire cosmică” (A. Schmemann, Pentru viața lumii).

Doctrina materialistă care susține că materia s-a creat ea însăși și că, fiind lipsi­tă de duh și de cuget, ea a inventat legile vieții și ale universului și a plămădit făp­turi gânditoare dintr-o substanță negân­ditoare este în mod evident filozofia cea mai rătăcită și nătângă din istoria omeni­rii. Ea a zămislit o teologie fără Dumnezeu – pe care Mircea Eliade o definește ca fi­ind „teologia morții lui Dumnezeu” –, o „ateologie”, așa cum o numește unul din­tre cei mai activi și îndârjiți propovădui­tori francezi ai dogmatismului ateu, care lichidează dintr-o trăsătură de condei toa­te civilizațiile și culturile religioase din is­toria veche sau modernă a omenirii și ne invită să urmăm exemplul „materialiștilor, cinicilor, hedoniștilor, ateilor, senzualilor, vo- luptoșilor. Aceștia știu că nu există decât o singură lume și că orice credință într-o altă lume ne lipsește de folosința și beneficiile aces­tei lumi unice” (Michel Onfray, Tratat de ateologie).

De unde știe acest filozof că această lume e singura care există? El nu-și dă osteneala să ne dezvăluie misterul aces­tei revelații. Trebuie să-l credem pe cu­vânt și să primim tot ce ne învață cu o credință oarbă, precum fanaticii religi­oși pe care îi combate în mod tot atât de fanatic și dogmatic. Adevărul unic pe care acest autor pretinde că-l deține este de aceeași natură cu delirul paranoic al unui dictator totalitar care nu îngăduie decât o singură libertate, aceea de a gân­di la fel ca el. Aidoma sistemelor totali­tare din secolul trecut, ateismul a deve­nit în zilele noastre un fenomen de masă: cartea citată mai sus – un fel de „Biblie” a ateilor – a fost un best-seller în Franța, iar autorul ei a devenit un filozofla modă și o vedetă a platourilor de televiziune franceze. Așa încât ne putem întreba, împreună cu filozoful creștin Bertrand Vergely (op. cit.): „De ce oare mulțimile se îndreaptă cântând către propria lor ne­norocire? (...) Popoarele au crezut fără în­cetare în dictatori și continuă încă să se în­creadă în demagogi care le înșală cu amăgiri încântătoare. Vremurile se schim­bă, dar patimile omenești sunt aceleași”.

Tot așa cum fanatismul și terorismul religios nu au nimic de-a face cu Dumne­zeu, dictatura ateismului, care își exercită controlul și autoritatea asupra tuturor in­stituțiilor culturale franceze – școli, uni­versități, mass-media etc. – nu are nimic de-a face cu Åžtiința, „divinitatea” moder­nă pe care o invocă doctrina materialistă. Adevărații oameni de știință sunt conști­enți de limitele cunoașterii omenești și recunosc – sau ar trebui să recunoască – pretutindeni prezența lui Dumnezeu: „Emoția cea mai minunată și profundă pe care o putem încerca este simțământul mis­tic. Acolo se găsește germenul oricărei științe autentice... Cel căruia această emoție îi este străină, care nu mai știe să se lase atins de admirație sau tulburat de extaz, este un om mort!” (Albert Einstein).