Versiunea Sfântului Luca a fost isto­risită într-un context foarte diferit, pro­babil la Ierusalim⁶: ea încheie un întreg ciclu de învăţături în jurul „ospăţului” adică al acestui moment privilegiat si fes­tiv care reuneste pe oameni pentru a se împărtăsi împreună cu bucurie (prin îm­părţirea mâncărurilor si a vinurilor bune). Iisus vindecă mai întâi un bolnav de idropică în ziua sabbatului la o masăîn casa unuia dintre mai-marii Fariseilor; apoi istoriseste pilda la un ospăţ (căutarea lo­cului celui de pe urmă) si dă ca sfat să se cheme „pe săraci si neputinciosi” mai de­grabă decât pe prieteni si bogaţi. El sfârșeste acest lung discurs cu pilda Ospăţului ceresc, ca urmare a unui cuvânt al unuia dintre me­seni: „Fericit este cel care va prânzi⁷ în Împărăţia lui Dumnezeu”, ceea ce ara­tă că evreii erau constienţi de faptul că Împărăţia Cerurilor este simboliza­tă de un ospăţ, moment de desfătare si de împărtășire. Hristos va prelua cuvântul acestui om, pen­tru a da o învăţătură teo­logică si o lecţie aspră lui Israel si întregii omeniri.

„Un om a făcut cină mare...”: Versiunea Sfântului Matei este mai pre­cisă: Domnul face referire direct la „Împărăţia Cerurilor, care asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt 22, 2). Ştim deci că acest om reprezintă pe Tatăl ceresc si că acest mare ospăţ este un ospăţ de nuntă, pe care Acesta îl dă pentru nunta Fiului Său cu Biserica, a lui Dumnezeu cu Omul. „Şi a chemat pe mulţi.” După Părinţii Bisericii, această invitaţie de la început priveste pe Avraam si pe Moise. De ce nu pofteste întreaga omenire? De fapt, „mulţi” poa­te însemna „toţi”, însă fără a avea un sens de obligaţie, deoarece iubirea se bazea­ză pe libertate⁸.

„La ceasul cinei ...”: aceasta înseam­nă în ceasul de seară al lumii, la sfârsitul timpurilor, adică sfârsitul eonuluicăderii si în zorii eonuluireînnoirii, care va fi cel al Împărăţiei lui Dumnezeu. Desigur, Hristos S-a întrupat „la mijlocul vremu­rilor” pentru a-l mântui pe Om, ceea ce face cu putinţă toate, însă împlinirea de pe urmă, „nunta Mielului” (Apoc 19, 9), este rânduită la sfârşitul vremurilor.

„Stăpânul casei” (numit astfel înce­pând de la versetul 21) trimite „pe sluga Sa” să spună celor poftiţi să vină, „căci toa­te sunt gata”. Putem considera că „sluga Sa” este un termen generic pentru „sluji­torii Săi” (aşa cum se întâmplă la Sfântul Matei) şi care va desemna succesiv pro­rocii, Apostolii şi chiar mucenicii şi sfin­ţii, după anumiţi Părinţi. „Totul este gata” este explicitat în versiunea Sfântului Matei: „juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghi­at.”: este vorba de jertfa lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a fost jertfit, Care a înviat şi Care stă de-a dreapta lui Dumnezeu⁹. Într-adevăr, totul este gata pentru ca omenirea să poată împărtăşi bu­curia lui Dumnezeu, pentru a fi îndum­nezeită. Oaspeţii reprezintă pe Israel¹⁰, pentru că a fost primul po­por care a ascultat pe Dumnezeu, prin Avraam şi Moise, şi care a zămislit pe Mesia. Israel era menit să deschidă drumul pen­tru întreaga omenire.

Înainte de a merge mai departe, se cuvine să sub­liniem cinstea deosebită care se face Omenirii de către Însuşi ziditorul ei: Dumnezeu cheamă pe oameni la masa Sa cea cerească pentru ca toţi să-I împărtăşeas­că bucuria, lumina şi fericirea de a vedea pe Fiul Său unindu-Se cu Omul şi, prin el, cu întreaga zidire. Ce minune! Omul e chemat la fericirea veşnică. Suntem departe de mizerabilismul moral şi cleri­cal care a îndepărtat de Dumnezeu atâtea generaţii.

Însă răspunsul cade greu ca o secure: „cu toţii au început să-şi ceară iertăciu­ne”, adică refuză să vină la ospăţul dum­nezeiesc. Această frază tragică este ruşi­nea omenirii, ruşinea zidirii. Există trei etape de scuze care reprezintă trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei tipuri de preocupări omeneşti, şi care sunt bogate în învăţătură duhovnicească.

Primul a cumpărat o ţarină şi se scu­ză pentru că trebuie să meargă să o vadă. Câmpul reprezintă „pământul”, tradiţia, înrădăcinarea şi chiar cultura, civilizaţia. Este o preocupare care poate părea nobi­lă. Însă ce ipocrizie! Cine ar cumpăra un
câmp fără să-l fi văzut mai înainte? Şi, după cum spune Episcopul Ioan într-o foarte frumoasă predică despre Ospăţul eshato- logic, un câmp nu se mişcă: poate să aş­tepte¹¹.

Cel de-al doilea a cumpărat cinci perechi de boi (= zece¹²) şi se scuză pen­tru că trebuie să meargă să-i încerce. Boii reprezintă forţa motoare, munca, ener­gia, creativitatea, afacerile... Este o ne­cesitate vitală: fără muncă, fără hrană nu există confortul vieţii. Însă totuşi este şi aici o oarecare ipocrizie, pentru că nu se cumpără 10 boi (adică o mică cireadă) fără să-i fi examinat cu atenţie¹³. Iar oda­tă cumpăraţi pot să stea în staul timp de o zi.

Al treilea are o scuză imparabilă: s-a căsătorit şi trebuie să se unească cu soţia lui. Ce e mai frumos decât iubirea conju­gală? Această scuză pare a fi cea mai bună: şi cu toate acestea e mai rea decât toate. Dumnezeu îl invită la nuntă, iar el răspun­de: nu, căci am propria mea nuntă. E o adevărată oroare! Aceasta înseamnă: am ce îmi trebuie, nu am nevoie de Tine, nu vreau să mă unesc cu Tine, nu Te iubesc. De fapt, aceasta înseamnă: nu am nevoie de iubirea Ta, Te urăsc.

Aceste trei persoane reprezintă ome­nirea, dar omenirea chemată de Dumnezeu, adică pe cei a căror conştiin­ţă duhovnicească a fost trezită¹⁴. Nu sunt nişte oameni fără căpătâi, nu sunt vino­vaţi de greşeli morale: în societate, s-ar spune că sunt nişte „oameni de bine”. Şi, cu toate acestea, săvârşesc cel mai mare dintre păcate, un păcat în duh: spun nului Dumnezeu, Îi refuză invitaţia, nu vor să se unească cu El, nici să conlucreze cu El: păcătuiesc împotriva iubirii. Este cel mai mare păcat şi, în fond, singurul păcat ade­vărat.

Ajunşi la acest moment al pildei, ne-am putea spune, după gândul omenesc: gata! Trageţi cortina! Totul s-a terminat. Dar nu este aşa. Hristos ne va iniţia în gându­rile dumnezeieşti intime, ne va da pe faţă „inima” lui Dumnezeu. Tatăl cel ceresc este mânios. Atunci trimite pe sluga Sa să străbată „pieţele si uliţele cetăţii” pen­tru a aduce la ospăţul Său pe cei „săraci, pe neputincioşi, pe orbi şi pe şchiopi” Acest lucru este simbolic. Primii, cei care au refuzat invitaţia, erau cei „chemaţi”, ei reprezintă iudaismul oficial şi sunt în „ce­tate” [Ierusalim], aşezaţiîn case. Cei care sunt în pieţe şi pe uliţe nu au case: nu sunt „aşezaţi”. Sunt învinşii vieţii, cei părăsiţi, rătăcitorii, ereticii şi schismaticii. Dar cu toate acestea sunt în cetate: au auzit vorbindu-se de Dumnezeu.

Însă sluga, după ce şi-a îndeplinit în­sărcinarea, spune Stăpânului: „tot mai este loc”. Bineînţeles că este, pentru că odaia de nuntă era prevăzută pentru în­treaga omenire. Ce iubire a lui Dumnezeu pentru Om!

Atunci Stăpânul atinge culmea iubirii Sale¹⁵ pentru Om şi spune acest cuvânt uimitor: „mergeţi deci la răspântiile dru­murilor” şi „pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă” (Mt 22, 9). Aceia nu sunt în ce­tate, nu au auzit niciodată vorbindu-se de Dumnezeu. De aceea stăpânul spune: „silește-i să intre”. Aceasta înseamnă: ia-i de mână, convinge-i, nu au nici o constiinţă duhovnicească, nu sunt în stare să stie ce e bun pentru ei, sunt niste copii. Acest lu­cru reaminteste ceea ce Domnul îi spuse­se lui Iona, care era deznădăjduit văzând că pedeapsa pe care fusese însărcinat să o vestească Niniviţilor nu mai sosea (ceea ce-l făcea să treacă drept un impostor): cum vrei să-i pedepsesc, când „nu știu să deosebească dreapta de stânga lor.”? (Iona 4, 1). Aceia reprezintă neamurile, păgânii, idolatrii.

Concluzia stăpânului este admirabilă si ne descoperă adâncurile cugetelor dumnezeiesti: „ca să mi se umple casa”. Dumnezeu vrea să Se unească cu zidirea Sa din dragoste deplină. Aceasta este voia dumnezeiască si aceasta se va împlini, ori­ce s-ar întâmpla, căci Domnul a spus: „Cuvântul Meu nu se întoarce către Mine fără să dea rod” (Is 55, 11). Însă fraza fi­nală este o judecată vrednică de temut: „Căci vă spun [Cuvântul lui Dumnezeu, logiondumnezeiesc]: „Nici unul din băr­baţii aceia care au fost chemaţi nu va gus­ta din cina mea”. Cel care refuză focul iu­birii dumnezeiesti va cunoaste focul iadului vesnic.

Părinţii Bisericii au fost de părere că această judecată privea pe Israel, care L-a respins pe Iisus ca Mesia. Dar Biserica – noul Israel – reproduce adesea păcatele lui Israel. Pilda se adresează întregii ome­niri. În fond, ea se adresează fiecăruia din­tre noi. Când Dumnezeu mă cheamă la ospăţul Său de nuntă, sunt oare gata să spun „da” fără nici o reţinere, adică să re­lativizez tot ceea ce nu este Dumnezeu, sau mă las mai degrabă prins de nenumă­ratele activităţi omenesti care sunt secun­dare (în comparaţie cu Împărăţia lui Dumnezeu) și încerc să găsesc „scuze bune”, care de fapt sunt toate rele? Fiecare stă faţă în faţă cu propria conștiinţă.

P. No'el TANAZACQ, Paris

Note:

1. Cuvânt derivat de la verbul grecesc paraballo:a compara, a pune alături, a pune în paralel (ceea ce este pământesc si ceea ce este ceresc). Toate parabolele au ca­racter simbolic. Simbol vine din greces­cul symbole,care înseamnă a reuni [cele două jumătăţi ale aceluiasi obiect]. Se ex­primă astfel aspectul exterior si vizibil pentru a face să se înţeleagă aspectul in­terior si nevăzut (de pildă focul ca sim­bol al iubirii). Fără limbajul simbolic, ar fi cu neputinţă de exprimat cele nevăzu­te, ceresti si dumnezeiesti (lucru valabil pentru toate religiile). Dar simbolul nu esterealitatea: este un mijloc de a accede la realitate, un reflex, o imagine a realită­ţii. Simbolurile nu sunt deci absolute: doar realitatea „este”. Calea duhovniceas­că apofatică, îndrăgită de Ortodoxie, ne cheamă să ne străduim a muri oricărei cunoasteri, chiar si simbolică, pentru a face experienţa a ceea ce nu poate fi cunoscut, realitatea dumnezeiască.
2. Acest lucru a fost pus în evidenţă de un preot romano-catolic celebru, P. Marcel Jousse (1886-1961), ale cărui lucrări des­pre transmiterea orală a Scripturii – şi deci a Evangheliei – sunt de referinţă în dome­niul cercetării biblice. Marele liturghist or­todox Maxim Kovalevsky (1903-1988) s-a inspirat mult din ele. Şcoala actuală de „memorare a Evangheliei”, care este ecu­menică, este o punere în practică a lucră­rilor lui Marcel Jousse.
3. Trebuie să adăugăm că, istorisirea fiind mai scurtă, este totodată mai accesibilă (spre deosebire de un tratat de teolo­gie).
4. Eshatologic: din grecescul eschaton,ultim, final: este vorba despre vremurile de pe urmă, de sfârşitul timpului (sau mai de­grabă al eonuluicăderii) şi de plinirea des­tinului Omului.
5. A se vedea Apostolia nr. 18 (septembrie 2009), paginile 2-5.
6. Cu puţin înainte, la Luca 13, 22 se spune că Iisus „călătorea spre Ierusalim”.
7. În textele grec şi latin: „cel ce va mânca pâine”. Aceasta se socotea ca „a prânzi”.
8. Acest lucru trebuie apropiat de: „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (cuvinte cu care se încheie pilda la Sfântul Matei). De fapt, toţi sunt chemaţi, însă mulţiînseam­nă că acest lucru nu e obligatoriu (iubirea se propune, dar nu se impune). Este o „che­mare” şi nu un ordin cu caracter militar. Sfântul Ambrozie spune: „Domnul în în­durarea Lui cheamă pe toată lumea,însă laşitatea sau rătăcirea noastră ne ţin de­parte” (Despre Sfântul Luca,II, S.C. n° 52 bis, p. 84). Episcopul Ioan va sublinia: sunt puţini aleşi, pentru că puţin răspund „da” la chemare (cf. nota 11).
9. Sfântul Ilarie mai vede în aceştia şi pe mu­cenici şi pe oamenii duhovniceşti (sfinţii) (DespreMatei,II, S.C. n° 258, p. 147).
10. Cele două versiuni ale pildei au aceeaşi semnificaţie, însă cea a Sfântului Matei este mai „iudaică”: valurile succesive de slujitori, mucenicia acelora, faptul că Împăratul îşi trimite oştile [îngereşti] să nimicească cetatea (Părinţii vor vedea în aceasta vestirea distrugerii Ierusalimului de către Titus în anul 70) corespund într-adevăr istoriei lui Israel (Evanghelia lui Matei a fost considerată de Părinţi ca fi­ind cea mai veche şi Evanghelia Evreilor, redactată în limba lor). În timp ce versiu­nea Sfântului Luca este mai universală şi se poate aplica întregii omeniri, după cum vom vedea cu privire la diferitele scuze.
11. Episcopul Ioan de Saint-Denis: Ospăţul eshatologic sau ospitalitatea dumnezeiască (cea de-a 19-a duminică după Rusalii), în Presence Orthodoxe, n°27, 1974, p. 38-40.
12. Zece reprezintă plinătatea firii zidite, per­fecţiunea ei. Acest tip de om se preocupă mai mult de zidire decât de Ziditor. Aceasta este probabil greşeala duhovnicească cea mai răspândită pe Pământ. Acest păcat co­respunde cu cel al părinţilor noştri Adam şi Eva: a deveni dumnezei fără Dumnezeu, a căuta binecuvântarea, dar a respinge sur­sa binecuvântării, Persoanele dumneze­şti.
13. E de ajuns să ne uităm la un târg de ani­male. Zece boi valorează o avere, şi cu atât mai mult în vremea lui Hristos faţă de tim­purile noastre: nu se investeşte o aseme­nea sumă fără precauţii prealabile.
14. Este vorba în primul rând de Israel, dar e valabil şi pentru Biserică şi pentru toată omenirea.
15. Expresie împrumutată de la Sfântul Ioan (13, 1), când Hristos spală picioarele uce­nicilor Săi înainte de a fi vândut.