Însă putem oare, cu propria noastră dorire de bine sau de rău, chiar să influenţăm starea semenilor noştri? A fi bun şi a gândi binele este dumnezeiesc. Evident că dorirea noastră influenţează starea sufletească a celor din jur, chiar şi pe cea fizică, şi determină de multe ori relaţia pe care o putem avea cu cei apropiaţi sau cu persoana cu care in­trăm în contact. Nu este tot una să spu­nem că dorim bine sau că îi dorim răul. În ce măsură sau până unde merge influenţa stării noastre interioare asupra celuilalt, nu putem măsura cu exactitate, însă Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos ne trimite adesea la omul lăuntric, aduce înainte atenţia pe care o avem sau ar trebui să o avem asupra stărilor noastre lăuntrice, deci şi asupra intenţiilor îndreptate spre seme­nul nostru, din inimă, prin cuvânt si pri­vire, dublate apoi de faptă. Ştim din pro­pria noastră experinţă că nu este tot una să arunci spre semenul tău priviri înveni­nate ca săgeţile otrăvite, sau priviri lumi­noase, pline de dragoste si bucuria de a-l vedea. Să îi spui vorbă mângâietoare sau vorbă de ocară, care îi va lumina sufletul sau îl va arunca în tristeţe adâncă. A lucra pe ogorul lăuntric, a lucra la curăţirea ini­mii este chemarea cea mai tainică a lui Hristos pentru om – omul credinţei.

Domnul Hristos ne spune: „Lumină­torul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat; deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt 6, 22-23). Dacă îi spun prietenului sau cunoscutului meu „să ai o zi bună”, sau „toate cele bune”, sau „îţi doresc sănătate si bucurie” fără ca inima mea să simtă aceasta cu adevărat si fără a-L avea pe Dumnezeu martor al simţirii mele lăuntrice – Singurul, de altfel, Care îmi poate dărui curăţia inimii si căutarea binelui pentru fratele meu din adâncul sufletului – cum se va si împlini aceasta aievea? „Bunătatea este gândirea lui Dumnezeu înfăptuită de oameni” (Sf. Ignatie Teoforul). Dorind fratelui meu în numele Domnului, dorirea mea devi­ne rugăciune, cuvântul meu se adapă din harul lui Dumnezeu, din lumina si bucu­ria veşniciei cu care El ne-a unit prin viaţa Sa cu noi. Tot darul desăvârşit de la El este. Dorindu-ne binele unii altora, înmulţim darul lui Hristos în sufletele noastre şi ale celorlalţi. Gândul şi dispoziţia omului lăuntric către cel de lângă el, dispoziţia inimii, pe acelea le vrea Hristos curate, acolo se defineşte omul pe sine, ce fel este, în ce fel se vrea şi se caută pe sine a fi : „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile...” (Mc 7, 21). „Cum a fost lucrat pomul, arată ro­dul lui; aşa şi cuvântul arată gândul cel din inima omului” (Eccl 27, 6).

Însă adesea ne uităm unii pe alţii, ne ignorăm, ne închidem în propriile noas­tre nevoi. Sau spunem doar cu buzele dra­gostea noastră, inima rămânând de piatră. Una este să spună inima tristă a unui om împreună cu psalmistul „Uitat am fost ca un mort din inima lor, ajuns-am ca un vas stricat” (Ps 30, 12), strigând durerea ui­tării de către semenii săi. Şi alta este să spună cu inima plină de harul iubirii : fraţii m-au „primit cu bucurie” (FAp 21, 17), aceasta din urmă fiind rodul fraţietăţii în Hristos.

Iată deci că starea de rai a noastră şi a semenului începe din inima noastră, prin dorire, prin privire, prin cuvânt. De aceea ne îndeamnă Mântuitorul să pă­zim inimile noastre curate de intenţii rele, de judecată, de părerea de sine, de mân­drie, îndemnându-ne ca „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proro­cii” (Mt 7, 12).