Spovedania sau Pocăinţa este Sfânta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-se în faţa preotului duhovnic şi pri­mind dezlegare de la acesta, primeşte, prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor mărturisite.

Ea are diferite numiri. Se numeşte po­căinţă, pentru că cel ce o primeşte trebu­ie să regrete în mod sincer păcatele săvâr­şite şi mărturisite preotului duhovnic; mărturisiresau spovedanie, întrucât creş­tinul îşi mărturiseşte păcatele în faţa pre­otului; al doilea Botez,pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împa­că cu Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos a încredinţat această Taină sfinţilor Săi apostoli când le-a spus: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezle­ga pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18, 18; 16, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa Înviere din morţi, când, arătându-Se apostolilor, le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20, 21-23). Puterea de a lega şi dezle­ga păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Lc 5, 20 şi 24), dar El a dat această putere şi apostolilor (In 20, 21-23) şi, prin aceştia, episcopilor şi preoţilor.

Recunoaşterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în faţa preotului duhovnic. Păcatul apasă conştiinţa noastră ca o piatră şi o răneşte dureros. Dar prin mărturisire, su­fletul se uşurează, inima dobândeşte liniş­te, conştiinţa câştigă împăcare şi rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite şi prin aceasta îşi sporesc fru­museţea, asemenea şi durerile se cer mărturisite, şi astfel sufletul primeşte alinare.

Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în faţa preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu ho­tărârea de a nu mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos şi cu nădejdea în în­durarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pen­tru a nu ne despărţi de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacov ne îndeamnă zicând: „Mărturisiţi-vă unul (credinciosul) altu­ia (preotului) păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Ic 5, 16). Aşadar, când ne simţim apăsaţi de păcate, când suntem bolnavi sufleteş­te, să alergăm la preoţii Sfintei Biserici şi lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea şi dezlegarea lor să dobândim iertarea pă­catelor (Ic 5, 14-15). Şi în alt loc ni se gră­ieşte despre îndatorirea creştină de a ne mărturisi păcatele: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi ade­vărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El, Iisus Hristos, este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem minci­nos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (1 In 1, 8-10).

Un lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci şi că­inţa,adică părerea de rău, durerea sufle­teascăpe care o simte creştinul pentru pă­catele săvârşite în felurite chipuri. Căci fără de căinţă, Sfânta Spovedanie sau Po­căinţa nu ne aduce roadele dorite; nu ne aduce iertarea şi împăcarea cu Dumne­zeu. Iar căinţa trebuie să fie sinceră, depli­nă (pentru toate păcatele) şi să izvorască din credinţa, nădejdea şi iubirea lui Dum­nezeu.

Aceeaşi însemnătate o are şi hotărâ­rea de îndreptare, curajul prin care pu­nem hotar între viaţa trecută şi cea vii­toare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viaţă nouă, viaţă în Hristos, făcând fapte vrednice de pocă­inţă (Mt 3, 7). Mărturisirea sau înşirarea păcatelor fără căinţă adevărată şi fără ho­tărâre de îndreptare nu aduce iertarea pă­catelor (Lc 13, 5).

Cerinţele unei bune mărturisiri a pă­catelor trebuie împlinite printr-o pregăti­re din bună vreme, cu deosebire prin post şi rugăciune. Căci postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credin­ciosului în faţa lui Dumnezeu. De aseme­nea, să cercetăm în ce măsură ne-am îm­plinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, că­tre familie, către noi înşine, şi aşa să pă­şim către Sfânta Taină a Spovedaniei.

Ştiut este că Sfânta Spovedanie este strâns legată de Sfânta Împărtăşanie, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mă­nânce din pâine şi să bea din pahar” (1 Cor 11, 28), adică să ia Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos nu­mai după vrednică mărturisire.

Potrivit cu greutatea păcatelor mărtu­risite şi după cea mai bună socotinţă a pre­otului duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de po­căinţă, ca de pildă: rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe şi îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici şi sărbă­tori, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fap­te. Toate acestea nu urmă­resc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întă­rire în virtute si îndepărta­re de păcat.

Roadele Sfintei Spove­danii sunt de nepreţuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtuţilor crestine, în haina luminoasă a haru­lui dumnezeiesc; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mân­tuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curăţia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieţii spre câs- tigarea fericirii vremelnice si vesnice.

Nu există date fixe pen­tru Sfânta Spovedanie, dar e bun si folositor lucru, pentru viaţa noastră du­hovnicească, să ne spove­dim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Împărtășanie.