Liturghia, dimineața devreme, ne învigorează. Ne trezește și ne deschide curiozi­tatea pentru acest loc de rugăciune și pen­tru cei ce îl păzesc și îl iubesc. La micul-dejun, părintele stareț Jacob trece pe la noi și ne în­tâmpină cu un zâmbet cald și cu ochii scli­pind parcă de o veselie pe care noi nu o cu­noaștem. Orele trec ușor, lin, și curând ne adunăm sub „cedrul Libanului”, acel copac maiestuos care ne invită să îi folosim umbra pentru a asculta cuvintele părintelui. Ne așe­zăm și, ca niște copii nepricepuți, nu știm cum să începem. „De ce ați venit la mănăs­tire?” Întrebarea părintelui, deși pusă cu o voce liniștitoare, sparge imediat tăcerea. Ne uităm unii la alții, fără să știm ce să răspun­dem. O întrebare așa de simplă, aparent așa de evidentă, ne îndeamnă de fapt să căutăm adânc în inimile noastre. Părintele ne iartă neputința de a răspunde și continuă dialo­gul. De data aceasta, noi punem întrebările. Desigur, toate răspunsurile lui ne îndreaptă către Hristos și către iubirea care vine doar de la El. „Să fiți îndrăgostiți nebunește de Hristos!” Ca fata îndrăgostită care îl are me­reu pe iubitul ei în gând, în zâmbet și în cu­vinte în orice clipă a zilei, și noi trebuie să ne îndrăgostim de Hristos cu o dragoste nematerialnică, absolută.

Timpul se scurge, soarele devine mai arzător, vântul bate parcă un pic mai tare decât înainte. Orele trec repede la mănăs­tire. Îl așteptăm pe părintele Moise să ne arate imensul domeniu ce ne înconjoară. O sută cincizeci de hectare de pământ și de frumusețe aparțin mănăstirii. Noi îl ur­măm pe părinte, și el ne face cunoștință cu văcuțele de acolo, care au parte de o li­bertate ieșită din comun. Îl urmăm pe di­verse potecuțe, punându-i întrebările noas­tre curioase. El răspunde cu răbdare, iar câteodată chiar se oprește din drum pen­tru a accentua o anumită învățătură. „Felul în care pui problema”, zice el cu o privire blândă, „arată că de fapt te complici fără să fie nevoie și cauți mereu să știi ce poți tusă faci. Acordă-I lui Dumnezeu mai mult loc, lasă-I mai mult loc să lucreze în viața ta și te vei liniști.” O poiană plină de flori ține loc de sală de conferință și noi nu ne mai îndurăm să ne întoarcem.

A doua zi, Liturghie de mare sărbătoa­re, Pogorârea Sfântului Duh. Ne așteaptă o biserică împodobită cu grijă și delicatețe cu ramuri verzi, strălucitoare, frumoase, ca ni­meni să nu uite că e sărbătoare. Cuvântul starețului în timpul predicii este scurt, dar profund. „Să nu fim obstacole între noi și harul lui Dumnezeu, cel pe care îl primim când se pogoară Duhul Sfânt.” La câteva ore după aceea, părintele Moise comple­tează cuvântul părintelui Jacob: „Dacă noi înșine suntem obstacol între noi și Dumnezeu, înseamnă că mândria este pri­cina acestei stări nepotrivite. Dar dacă ne recunoaștem păcatul, chiar și pocăința noas­tră «parțială» este răsplătită cu iertarea lui Dumnezeu «completă». Dacă Adam și Eva ar fi zis «da, am păcătuit», ar fi fost iertați și Dumnezeu i-ar fi readus la starea cea dintâi”.

Spre seară, încă încercăm să „digerăm” învățăturile pri­mite. Ne îndreptăm spre ce­drul „nostru” În fața noastră îi vedem pe părintele Jacob și pe părintele Moise, stând la un ceai, pe terasă. Îndrăznim să ne așezăm lângă dânșii, nevrând să pierdem nici o clipă pe care o putem petrece în pre­zența acestor „atleți” spirituali aflați în cursa cea duhovnicească. Ca doi prieteni vechi ce sunt, părinții își completează ideile unul altu­ia și vorbesc într-o sinergie frumoasă pe care ne-o transmit și nouă.

După Sfânta Liturghie slujită în a treia zi din pelerinajul nostru, sosește ora despărți­rii de duhovnicii noștri și de acest loc care ne-a cucerit prin splendoarea și pacea sa. Ne luăm rămas-bun cu inimile grele, dar ei nu ne lasă să fim triști. Cu bucurie și cu zâmbe­te ne cer să ne rugăm pentru ei și ne binecu­vântează pentru drumul ce urmează.

De ce am venit la mănăstire? Întrebarea părintelui ne-a rămas în minte. Unii vin pen­tru rugăciune, alții pentru sfaturi, alții pen­tru liniște. Alții pur și simplu nu pot expri­ma de ce acest gol pe care îl simt în suflet este umplut doar când trec pragul mănăsti­rii sau cum, la plecare, se simt atât de încăr­cați spiritual încât li se pare mai ușor a trăi viața de zi cu zi, cea plină de încercări. Orice ar fi, un lucru este sigur: ne vom întoarce acolo.

Daria și Petronela