Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 1 Iulie 2014 Ora: 15:14

Prima înmulţire a pâinilor şi a peştilor

 (a opta duminică după Rusalii - Mt 14,14-22)

Măreaţa minune care ni se is­toriseşte în această dumini­că are ceva nemaiîntâlnit din două puncte de vedere: a fost săvârşită de două ori de către Hristos (cf. nota 1), în acelaşi ţinut, dar în momente diferite, ceea ce este o situaţie unică în Evanghelie, şi este relatată de către toţi cei patru evanghelişti1, lucru rar. Aceasta îi subliniază importanţa şi caracterul universal.

Prima înmulţire a pâinilor şi a peştilor

Domnul Se află aproape de mijlocul misiunii Sale pământeşti, probabil cu pu­ţin înainte de Paştele din al doilea an al Său (Sfântul Ioan). Sfântul Matei este singurul care leagă acest eveniment de mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Marcu şi Sfântul Luca îl leagă de întoarcerea din misiune a Apostolilor, cărora Învăţătorul voia să le lase un pic de odihnă2. Cele două lucruri nu sunt pe deplin incompatibile, căci, chiar la înmulţirea pâinilor, vedem pe Apostoli, pe când în versetele dinainte Hristos era singur şi descoperea mulţimea ajungând la mal. Se pare deci că istorisirea Sfântului Matei e lacunară, cu atât mai mult cu cât lipseşte ceva esenţial, şi anume fap­tul că Hristos a învăţat îndelung mulţimi­le înainte de a le da pâine şi peşti. Pe de altă parte, Sfântul Luca face legătura cu Irod, care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul: pe acest plan, este probabil cel mai precis din­tre toţi. Cât priveşte pe Sfântul Ioan, con­textul este complet diferit: Hristos Se în­toarce de la Ierusalim, unde a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda; mul­ţimile Îl întâmpină şi Îl urmează. Va trebui deci să ne sprijinim pe cei patru evanghelişti, dintre care trei sunt martori oculari (Evanghelia lui Marcu fiind, de fapt, cea a lui Petru).

Istorisirea Sfântului Matei începe brusc, fară legătură cu capitolul precedent, cu „Irod Tetrarhul”3, care auzise vorbindu-se de Iisus şi care credea că e vorba de Ioan Botezătorul care înviase. Matei face deci o lungă întoarcere în timp pentru a istorisi uciderea lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa, datorită urii pe care i-o purta cea de-a doua soţie a sa, Irodiada, şi pentru capriciul unei adolescente, fiica Irodiadei (a se vedea istorisirea acestor evenimente în cuprinzătoarea notă 3).

Iisus este cutremurat de moartea văru­lui Său4 Ioan Botezătorul şi simte nevoia de a „Se duce de acolo singur în loc pus­tiu”. Probabil că vrea să interiorizeze dure­rea pe care o simte ca om şi ca Dumnezeu, să roage pe Tatăl Său să primească jertfa lui Ioan ca pe o jertfă cu bună mireasmă,căci Ioan a fost înainte-mergător până la capăt: I-a mers înainte în mucenicie şi în moarte. Pleacă deci cu barca pe Marea Galileii pen­tru a găsi un loc pustiu. Dar rabbi Ieshouah din Nazaret este omul cel mai faimos din Galileea şi chiar din întregul Israel: I se pân­desc cele mai mici fapte şi gesturi. Oamenii îşi dau seama că pleacă cu barca pe lac şi au o asemenea admiraţie faţă de El, că Îl ur­mează de pe mal. Este emoţionant şi aproa­pe amuzant. Şi când El trage la mal într-un loc care părea pustiu, Se găseşte în faţa unei mulţimi care Îl aşteaptă, apărută spontan din satele şi cetăţile de pe malul lacului.

Unde se petrec acestea? Sfântul Luca le situează „în apropiere de Betsaida”, Sfântul Ioan „de cealaltă parte a Mării Galileii”, ceea ce ar putea corespunde apro­ximativ cu ţinutul Betsaidei. Însă Tradiţia plasează minunea la Tabgah5, în câmpia Ghenizaretului, între Magdala şi Capernaum, la N-V de Marea Galileii. La Sfântul Marcu se găseşte un element care pare să confirme aceasta: când Hristos slo- bozeşte poporul, după minune, spune uce­nicilor Săi să plece mai înainte „către Betsaida” (Mc 6, 45).

Când Iisus coboară din barcă şi Se gă­seşte dinaintea acestei mulţimi, nu fuge de ea. Dimpotrivă, Evanghelia ne spune că „I s-a făcut milă” de ea (Mt şi Mc) şi că „I-a primit la Sine” (Lc). Iată o trăsătură caracteristică şi remarcabilă a comporta­mentului lui Hristos. A vrut să Se însin­gureze pentru a Se putea ruga, pentru a fi „El Însuşi”, ca om dinaintea lui Dumnezeu şi ca Fiu dinaintea Tatălui Său din ceruri, dar când vede mulţimea venind către El, şi pentru El, o primeşte cu bunătate şi Îi este milă de oameni, adică îi iubeşte. Marcu este mai desluşit: „I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor”6. Purtarea Sa este cu totul diferită de a personalită­ţilor din lume, care se bucură de faimă şi joacă un joc ambiguu cu admiratorii lor, când lăsându-se adoraţi, când fugind de ei, uneori chiar cu puţin dispreţ. Hristos este simplu şi liber, este firesc şi iubitor.

Aici suntem siliţi să facem apel la cei­lalţi evanghelişti, mai ales la Marcu şi Luca, pentru că Matei a uitat ceva foarte impor­tant: „...şi a început să-i înveţe multe” (Mc). Luca este mai precis: „...le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu...” De fapt, Domnul a dat o întreagă învăţătură du­hovnicească acestei mulţimi de galileeni, care cu siguranţă a durat mult. Apoi Luca adaugă, ca şi Matei: „...iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea să­nătoşi”. Domnul învaţă şi vindecă: îngri­jeşte sufletul şi trupul. Toate acestea au durat probabil până seara (în fraza urmă­toare a lui Luca: „Dar ziua a început să se plece spre seară”; cum suntem la începu­tul primăverii [Ioan: „se apropia Paştele”], era probabil între orele 18 şi 19).

Se lasă seara şi ucenicii se îngrijorează pentru că „locul e pustiu” şi sunt departe de sat. Cum se face că ucenicii se află acolo, dat fiind că înainte Hristos era singur? Matei nu ne spune nimic. Versiunile lui Marcu şi Luca sunt mai coerente, la ei se precizează că Hristos i-a dus pe ucenici într-un loc pustiu pentru a se odihni după misiunea lor. Ei se apropie de Învăţător şi Îl sfătuiesc: „Slobozeşte-i, ca mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur, să-şi cumpere să mă­nânce”. Un lucru care pare de bun-simţ. Domnul spune atunci o vorbă surprinză­toare: „nu au nevoie să se ducă, daţi-le voi să mănânce’! Este o încercare pentru ei: sunt zdrobiţi de acest cuvânt, pe care nu-l înţe­leg. Dar Învăţătorul are mereu în vedere for­marea lor pentru viitoarea misiune. De fapt, Hristos Se referă aici la credinţa în Dumnezeu („toate sunt cu putinţă celui care crede...” - Mc 9, 23) şi le aminteşte că au dinaintea lor pe Fiul lui Dumnezeu: este al lor să ceară („Cereţi şi vi se va da” - Mt 7, 7). Aceasta se poate interpreta şi ca o profeţie a lucru­rilor pe care le vor avea de înfăptuit (să-i hră­nească pe credincioşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos).

Neştiind ce să răspundă, ei spun în mod fatalist: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. La Sfântul Marcu, Hristos Însuşi cere Apostolilor să vadă câte pâini sunt în mulţime7. La Sfântul Ioan, Apostolul Andrei răspunde: „este aici un băiat care are cinci pâini de secară şi doi peşti”. Este probabil să fie vorba de un adolescent care venise cu părinţii săi şi care, cunoscând obiceiul lui Rabbi (care vorbea îndelung) avusese prevederea de a aduce câteva merinde într-un coş.

Le aduc lui Iisus. El le-a poruncit oa­menilor să se aşeze „pe iarba verde” (Mc), care era multă în acel loc (In). Iarba verde e o întruchipare a „păşunilor înver­zite” din Împărăţia lui Dumnezeu8. A se lungi pe iarba deasă aduce aminte de ospeţele greco-romane unde oamenii mâncau lungiţi pe divane, aşa cum va fi la Cina cea de Taină. Iar Hristos va vorbi de Împărăţia cerurilor ca despre un ospăţ de nuntă. Aceşti oameni au mers mult ca să-L vadă şi să-L asculte, fără să mănânce nimic: Păstorul cel Bun se îngrijeşte de ei. Îi pune să se aşeze „în cete de câte cincizeci” (Lc), ceea ce corespunde probabil cu familiile, frăţiile, satele etc.: nu e vorba de o masă in­formă, ci de un popor structurat.

Atunci Hristos săvârşeşte minunea, într-un fel care întruchipează Euharistia, după un „tipic” aproape preoţesc. Ia cele cinci pâini şi cei doi peşti, pe care îi primeşte de la popor şi de la Apostoli: aceasta co­respunde aducerii pâinii şi vinului de către credincioşi, pe care preotul le primeşte de la diaconi9; „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc10; „a binecuvântat” (la Sfântul Ioan: „mulţumind”11): aceasta corespunde la noi cu anafora sau immolatio12;şi, în sfârşit, „A frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, care le-au împărţit mul­ţimii”: aceasta corespunde la noi cu „frân­gerea pâinii” şi împărtăşania. Aici avem pro­cesul tainei euharistice (în afară de Instituire, care va fi săvârşită la Cina cea de Taină, şi care nu este preînchipuită, pentru că este cu totul nouă).

Iar aceste două tipuri de hrană simbo­lizează în sine euharistia: pâinea, desigur, şi peştii, pentru că sunt dintre animalele cu un sistem sangvin, simbol al sângelui euharistic, cu atât mai mult cu cât cuvân­tul grecesc care înseamnă peşte, ichtys,este acronimul formulei: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, iar peştele a fost considerat simbolul lui Hristos încă de la începuturile Bisericii (îl regăsim în inscripţiile creştine). Trebuie să remar­căm că peştii nu au fost rupţi, nici frânţi, pentru că sunt entităţi care nu se pot îm­părţi, fiinţe vii individuale, şi pentru că este scris: „nici unul din [oasele lor] nu se va zdrobi” (Ps. 33, 19): au fost numai „în­mulţiţi”, fiecare persoană a primit câte un peşte, la fel cum fiecare creştin, atunci când se împărtăşeşte, primeşte pe Hristosul în­treg, şi nu o parte din Hristos.

Numerele sunt şi ele simbolice: cele cinci pâini reprezintă cele cinci simţuri ale Omului, şi deci firea omenească (Iisus este Fiul întrupat), iar cei doi peşti reprezintă cele două firi, dumnezeiască şi omenească, uni­te în Iisus Hristos, Peştele dumnezeiesc. „Toţi au mâncat si s-au săturat”: au mâncat bine13, o adevărată masă, nu doar o   gustare, care le va îngădui să se întoar­că la casele lor fără să leşine de foame (au venit de departe). Masa a fost atât de îm­belşugată încât s-au strâns multe rămăşi­ţe: Dumnezeu dă mereu cu asupra de mă­sură, mult mai mult decât este nevoie. Însă Domnul cere Apostolilor să strângă cu grijă tot ce a rămas, „ca să nu se piardă ceva” (In). Dumnezeu este mărinimos, însă risipa este un păcat: este dispreţ pen­tru darurile lui Dumnezeu şi este un com­portament egoist („nu mai pot să mănânc, dar nu dau altcuiva ce mi-a rămas, ci îl arunc”, ca bogatul cel rău din pildă). Şi cei doisprezece Apostoli strâng douăspreze­ce cosuri cu pâini şi cu peşti (Mc), pe care le aduc Învăţătorului. Este o prorocie a Bisericii: Hristos tocmai a hrănit pe „Israel”, însă a pregătit hrana pentru Biserica neamurilor14.

Sfârşitul poveştii ne arată măreţia aces­tei minuni: „erau ca la vreo 5000 de băr­baţi [capi de familie] fără femei si copii”. Aceasta înseamnă că se aflau acolo în jur de 10.000 de persoane, adică populaţia unui oraş întreg. Este o minune formida­bilă, uriaşă. Chiar în timpurile noastre, ar fi aproape imposibil de hrănit, pe nepusă masă, fără nici un ajutor logistic, 10.000 de persoane. Numărul de 5.000 este real şi simbolic, în legătură cu cele cinci pâini: reprezintă omenirea15. Dumnezeu hrăneş­te întreaga omenire.

Această minune arată în chip lămurit atotputernicia dumnezeiască a lui Hristos: Îl vedem aici „creând” pâini şi peşti prin singura Sa putere, fără ca niciunul dintre martori să poată spune cum s-au petrecut lucrurile în mod concret, nici măcar Apostolii (tot aşa cum nimeni nu va pu­tea niciodată să spună cum se petrece pre­schimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos). Însă sunt şi alte sem­nificaţii duhovniceşti. Hristos ne învaţă adevărata ierarhie a valorilor: hrăneşte mai întâi mulţimea cu Cuvântul lui Dumnezeu, hrană dumnezeiască pentru suflet, apoi îngrijeşte pe cei suferinzi (vin­decă bolnavii) şi, în sfârşit, dă hrană pen­tru trup, hrană cosmică. Oamenii însă nu-I urmează pilda, mai ales contemporanii noştri, care fac exact pe dos (mai întâi daţi-le să mănânce, iar apoi vorbiţi-le des­pre Dumnezeu16). Dumnezeu este Cel care dă cele două feluri de hrană, gratuit: şi pe cea sufletească, şi pe cea trupească: Hristos Se îngrijeşte de oameni, fraţii Săi. Bunul Păstor Se îngrijeşte de oile Sale.

În sfârşit, este şi un epilog, „cealaltă faţă a monedei”, care se găseşte doar la Sfântul Ioan. Mulţimea este încântată şi recunoaşte în Iisus „pe prorocul care vine în lume”. Vor să-l facă rege (însă un rege din această lume). Iisus, ştiind aceasta, fuge, pentru că nu aceasta este misiunea pe care Tatăl Său I-a încredinţat-o. El a venit în lume pentru a mântui pe Om, pentru a-l împăca cu Dumnezeu şi a-l aduce iarăşi în Rai, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Note:

  1. Mc 6, 30-44; Lc 9, 10-17; In 6, 1-15. Cea de-a doua înmulţire a pâinilor şi a peştilor este relatată de către Matei (15, 32-39) şi Marcu (8, 1-10) şi atestată de Hristos Însuşi la Mt 16, 9-10. Ea are loc la întoarcerea din misiunea Sa în Tir şi în Sidon (izbăvirea fiicei Canaanencei) şi, probabil, pe malul de răsărit al Mării Galileii. Simbolismul său se bazează pe cifra 4 (4 pâini, 4.000 de băr­baţi) şi 7 (7 coşuri de firimituri).
  2. Domnul a trimis pe cei Doisprezece în mi­siune în toată Galileea, probabil pentru ca ei să se deprindă cu viitorul lor apostolat. Ei se întorc la Capernaum şi dau seamă Învăţătorului despre misiunea lor. Dar e atâta du-te-vino în casă şi împrejur, că nu au nici măcar timp să mănânce: atunci Domnul îi ia la o parte, „în partea Betsaidei” (care se găseşte mult mai la est, dincolo de vărsarea Iordanului în lac), ca să se poa­tă odihni.
  3. Irod Tetrarhul: este vorba de Irod Antipa, fiul lui Irod zis „cel Mare” [Flavius Iosif]. La moartea acestuia, în anul 4 î.Hr., rega­tul său a fost împărţit între cei trei fii care mai trăiau şi sora sa (de unde numele de „tetrarhie” = guvernarea celor patru). Irod Antipa a primit Galileea şi Pereea, Arhelau Iudeea şi Samaria, Filip Gaulanitida şi ţi­nuturile din N-E, iar Salomeea (sora lui Irod) câteva ţinuturi risipite. Antipa a zi­dit noul oraş al Tiberiadei (în cinstea îm­păratului Tiberiu [14-37] sub domnia că­ruia va fi omorât Hristos), care a devenit capitala sa. După ce a repudiat-o pe pri­ma lui soţie, s-a căsătorit cu nepoata sa, Irodiada, fosta soţie a fratelui său după tată Irod Filip (altul decât Tetrarhul Filip), care avusese de la acesta o fiică, pe Salomeea.
    Irod Antipa avea multă admiraţie pentru Ioan Botezătorul, însă Irodiada îl ura pen­tru că îi reproşa lui Antipa că se căsători­se cu soţia fratelui său (Legea interzicea căsătoria între cumnat şi cumnată, chiar dacă aceştia erau divorţaţi - cf. Lev 18, 16). La aniversarea lui Antipa, Salomeea a dănţuit minunat, iar Tetrarhul i-a pro­mis fără să se gândească, dinaintea tutu­ror invitaţilor, să-i dăruiască orice ar fi vrut, „până la jumătate din împărăţie” (istorisi­re detaliată la Mc 6, 14-29). Adolescenta, neştiind ce să ceară, a cerut sfatul mamei sale, care a prins prilejul de a se răzbuna pe Ioan Botezătorul şi a pus-o să ceară „ca­pul lui Ioan Botezătorul, pe o tipsie” Înaintemergătorului i s-a tăiat pe loc ca­pul. Astfel, „cel mai mare dintre cei năs­cuţi din femeie”, după cum îl numeşte Hristos (Mt 11, 11) a fost asasinat pentru capriciul unei adolescente. Iisus îl va cali­fica pe Irod Antipa de „vulpe” („Spuneţi vulpii acesteia.” - Lc 13, 32). Acelaşi Irod Antipa Îl va aduce pe Iisus dinaintea lui la procesul Său, „nădăjduind să-L vadă să­vârşind vreo minune”. Însă, cum Iisus nu-i răspunde nimic, Îl va trata cu dispreţ (Lc 23, 7-12). Mai târziu va fi destituit de îm­păratul Caligula (în anul 39) şi exilat în Galia (la Sf. Bertrand de Comminges, în Pirinei).
  4. Ioan Botezătorul era fiul Elisabetei, vara Mariei, mama lui Iisus: era deci văr cu Hristos.
  5. Tabgah este deformarea arabă a numelui grec Heptapegon(cele şapte izvoare): acest lucru se potriveşte bine cu iarba verde şi deasă pe care Domnul îi pune pe oameni să se aşeze. Aici a fost construită o biseri­că bizantină spre pomenirea minunii încă din secolul al IV-lea, cu frumoase mozai­curi, dintre care unul se mai păstrează şi azi, reprezentând un coş cu pâine şi doi peşti.
  6. Această minunată expresie vine din gura lui Moise (Num 27, 17). Acest citat din Numeri dat de către Marcu este remarca­bil, pentru că Hristos va spune El Însuşi: „Eu sunt Păstorul cel Bun” (In 10, 11), adevăratul şi singurul Păstor. Totul în ati­tudinea Sa şi comportamentul Său arată aceasta.
  7. La cea de-a doua înmulţire a pâinilor şi a peştilor, Hristos Însuşi va spune: „Să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se is­tovească pe drum” (Mt 15, 32). Păstorul cel Bun Se îngrijeşte de oile Sale.
  8. În ecfonisul din rugăciunea pentru morţi în ritul bizantin (care este, de fapt, de ori­gine egipteană), se spune: „...dă odihnă sufletului adormitului robului Tău... la loc cu verdeaţă,la loc luminos...”
  9. În toate riturile, în timpul primului mile­niu – cel al Bisericii nedespărţite – diaco­nii erau cei care primeau darurile de la po­por (pâine, vin, untdelemn, bani...), care pregăteau pâinea şi vinul pentru euharis­tie şi care le aduceau în mod solemn epi­scopului (mai târziu, preoţilor), pome­nind numele celor care aduseseră darurile „şi ale celor pentru care s-au adus” în momentul „intrării celei mari” (aceas­ta este originea pomelnicelor noastre). Numai mult mai târziu, începând cu se­colul al XV-lea, în ritul bizantin, această pregătire (proteza, proscomidia) va fi re­zervată preoţilor, lucru care constituie o greşeală, pentru că preotul nu are drept funcţie de a „pregăti”, ci de a „săvârşi”: este o exagerare în direcţia sacerdoţiului. Aducerea viitoarelor „Daruri” este esen­ţială: Dumnezeu nu lucrează niciodată pornind de la „nimic”; este o împreună-lucrare între Dumnezeu şi Om. Nu ar tre­bui niciodată să se săvârşească liturghia dacă poporul nu aduce pâinea şi vinul.
  10. Sfântul Ilarie de la Poitiers precizează că Îşi înalţă ochii spre Tatăl ceresc „pentru a arăta de la Cine primise puterea de a să­vârşi o lucrare atât de mare” (Despre Matei, SC N° 258, p. 25).
  11. În textul grecesc: eucharistesas (euharistie).
  12. În toate riturile, canonul euharistic înce­pe cu o lungă rugăciune de mulţumire care se adresează Tatălui ceresc şi care amin­teşte lucrările Fiului Său, Iisus Hristos (anafora bizantină, immolatioîn ritul galo-roman, prefaţa în ritul roman.).
  13. Au mâncat bine, după normele vremii (pâine, peşte, apă [de la izvoare]), dar nu s-au „ospătat”, pentru că nu este vin. Vinul are să vină mai târziu: este preascumpul Sânge al lui Hristos, băutura sfântă a creş­tinilor.
  14. Sfântul Ilarie spune că „mulţimea s-a să­turat cu cuvântul lui Dumnezeu, care vine de la învăţătura Legii şi a Proorocilor.” şi adaugă, cu privire la cele douăsprezece coşuri, că „este belşugul puterii dumneze­ieşti, pus deoparte pentru popoarele păgânesti..: (SC. N° 258, p. 23-25).
  15. Sfântul Ilarie îl pune în legătură cu cei cinci mii de bărbaţi care au crezut în cuvântul lui Petru şi al Apostolilor la Cincizecime (FA 4, 4). Am putea deci să vedem aici în mod simbolic pe Israel şi Biserica, ceea ce înseamnă 10.000, un număr care reprezintă bine (şi mai bine) plinătatea omeni­rii (unu, firea omenească [oaia cea rătăci­tă] şi 1000, plinătatea firii).
  16. Acesta era un laitmotiv al creştinilor pro­gresişti din anii '60-'80, care rămâne de ac­tualitate în mediile politizate, ideologice.

Prima înmulţire a pâinilor şi a peştilor

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni