Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
(a opta duminică după Rusalii - Mt 14,14-22)
Măreaţa minune care ni se istoriseşte în această duminică are ceva nemaiîntâlnit din două puncte de vedere: a fost săvârşită de două ori de către Hristos (cf. nota 1), în acelaşi ţinut, dar în momente diferite, ceea ce este o situaţie unică în Evanghelie, şi este relatată de către toţi cei patru evanghelişti1, lucru rar. Aceasta îi subliniază importanţa şi caracterul universal.
Domnul Se află aproape de mijlocul misiunii Sale pământeşti, probabil cu puţin înainte de Paştele din al doilea an al Său (Sfântul Ioan). Sfântul Matei este singurul care leagă acest eveniment de mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Marcu şi Sfântul Luca îl leagă de întoarcerea din misiune a Apostolilor, cărora Învăţătorul voia să le lase un pic de odihnă2. Cele două lucruri nu sunt pe deplin incompatibile, căci, chiar la înmulţirea pâinilor, vedem pe Apostoli, pe când în versetele dinainte Hristos era singur şi descoperea mulţimea ajungând la mal. Se pare deci că istorisirea Sfântului Matei e lacunară, cu atât mai mult cu cât lipseşte ceva esenţial, şi anume faptul că Hristos a învăţat îndelung mulţimile înainte de a le da pâine şi peşti. Pe de altă parte, Sfântul Luca face legătura cu Irod, care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul: pe acest plan, este probabil cel mai precis dintre toţi. Cât priveşte pe Sfântul Ioan, contextul este complet diferit: Hristos Se întoarce de la Ierusalim, unde a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda; mulţimile Îl întâmpină şi Îl urmează. Va trebui deci să ne sprijinim pe cei patru evanghelişti, dintre care trei sunt martori oculari (Evanghelia lui Marcu fiind, de fapt, cea a lui Petru).
Istorisirea Sfântului Matei începe brusc, fară legătură cu capitolul precedent, cu „Irod Tetrarhul”3, care auzise vorbindu-se de Iisus şi care credea că e vorba de Ioan Botezătorul care înviase. Matei face deci o lungă întoarcere în timp pentru a istorisi uciderea lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa, datorită urii pe care i-o purta cea de-a doua soţie a sa, Irodiada, şi pentru capriciul unei adolescente, fiica Irodiadei (a se vedea istorisirea acestor evenimente în cuprinzătoarea notă 3).
Iisus este cutremurat de moartea vărului Său4 Ioan Botezătorul şi simte nevoia de a „Se duce de acolo singur în loc pustiu”. Probabil că vrea să interiorizeze durerea pe care o simte ca om şi ca Dumnezeu, să roage pe Tatăl Său să primească jertfa lui Ioan ca pe o jertfă cu bună mireasmă,căci Ioan a fost înainte-mergător până la capăt: I-a mers înainte în mucenicie şi în moarte. Pleacă deci cu barca pe Marea Galileii pentru a găsi un loc pustiu. Dar rabbi Ieshouah din Nazaret este omul cel mai faimos din Galileea şi chiar din întregul Israel: I se pândesc cele mai mici fapte şi gesturi. Oamenii îşi dau seama că pleacă cu barca pe lac şi au o asemenea admiraţie faţă de El, că Îl urmează de pe mal. Este emoţionant şi aproape amuzant. Şi când El trage la mal într-un loc care părea pustiu, Se găseşte în faţa unei mulţimi care Îl aşteaptă, apărută spontan din satele şi cetăţile de pe malul lacului.
Unde se petrec acestea? Sfântul Luca le situează „în apropiere de Betsaida”, Sfântul Ioan „de cealaltă parte a Mării Galileii”, ceea ce ar putea corespunde aproximativ cu ţinutul Betsaidei. Însă Tradiţia plasează minunea la Tabgah5, în câmpia Ghenizaretului, între Magdala şi Capernaum, la N-V de Marea Galileii. La Sfântul Marcu se găseşte un element care pare să confirme aceasta: când Hristos slo- bozeşte poporul, după minune, spune ucenicilor Săi să plece mai înainte „către Betsaida” (Mc 6, 45).
Când Iisus coboară din barcă şi Se găseşte dinaintea acestei mulţimi, nu fuge de ea. Dimpotrivă, Evanghelia ne spune că „I s-a făcut milă” de ea (Mt şi Mc) şi că „I-a primit la Sine” (Lc). Iată o trăsătură caracteristică şi remarcabilă a comportamentului lui Hristos. A vrut să Se însingureze pentru a Se putea ruga, pentru a fi „El Însuşi”, ca om dinaintea lui Dumnezeu şi ca Fiu dinaintea Tatălui Său din ceruri, dar când vede mulţimea venind către El, şi pentru El, o primeşte cu bunătate şi Îi este milă de oameni, adică îi iubeşte. Marcu este mai desluşit: „I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor”6. Purtarea Sa este cu totul diferită de a personalităţilor din lume, care se bucură de faimă şi joacă un joc ambiguu cu admiratorii lor, când lăsându-se adoraţi, când fugind de ei, uneori chiar cu puţin dispreţ. Hristos este simplu şi liber, este firesc şi iubitor.
Aici suntem siliţi să facem apel la ceilalţi evanghelişti, mai ales la Marcu şi Luca, pentru că Matei a uitat ceva foarte important: „...şi a început să-i înveţe multe” (Mc). Luca este mai precis: „...le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu...” De fapt, Domnul a dat o întreagă învăţătură duhovnicească acestei mulţimi de galileeni, care cu siguranţă a durat mult. Apoi Luca adaugă, ca şi Matei: „...iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi”. Domnul învaţă şi vindecă: îngrijeşte sufletul şi trupul. Toate acestea au durat probabil până seara (în fraza următoare a lui Luca: „Dar ziua a început să se plece spre seară”; cum suntem la începutul primăverii [Ioan: „se apropia Paştele”], era probabil între orele 18 şi 19).
Se lasă seara şi ucenicii se îngrijorează pentru că „locul e pustiu” şi sunt departe de sat. Cum se face că ucenicii se află acolo, dat fiind că înainte Hristos era singur? Matei nu ne spune nimic. Versiunile lui Marcu şi Luca sunt mai coerente, la ei se precizează că Hristos i-a dus pe ucenici într-un loc pustiu pentru a se odihni după misiunea lor. Ei se apropie de Învăţător şi Îl sfătuiesc: „Slobozeşte-i, ca mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur, să-şi cumpere să mănânce”. Un lucru care pare de bun-simţ. Domnul spune atunci o vorbă surprinzătoare: „nu au nevoie să se ducă, daţi-le voi să mănânce’! Este o încercare pentru ei: sunt zdrobiţi de acest cuvânt, pe care nu-l înţeleg. Dar Învăţătorul are mereu în vedere formarea lor pentru viitoarea misiune. De fapt, Hristos Se referă aici la credinţa în Dumnezeu („toate sunt cu putinţă celui care crede...” - Mc 9, 23) şi le aminteşte că au dinaintea lor pe Fiul lui Dumnezeu: este al lor să ceară („Cereţi şi vi se va da” - Mt 7, 7). Aceasta se poate interpreta şi ca o profeţie a lucrurilor pe care le vor avea de înfăptuit (să-i hrănească pe credincioşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos).
Neştiind ce să răspundă, ei spun în mod fatalist: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. La Sfântul Marcu, Hristos Însuşi cere Apostolilor să vadă câte pâini sunt în mulţime7. La Sfântul Ioan, Apostolul Andrei răspunde: „este aici un băiat care are cinci pâini de secară şi doi peşti”. Este probabil să fie vorba de un adolescent care venise cu părinţii săi şi care, cunoscând obiceiul lui Rabbi (care vorbea îndelung) avusese prevederea de a aduce câteva merinde într-un coş.
Le aduc lui Iisus. El le-a poruncit oamenilor să se aşeze „pe iarba verde” (Mc), care era multă în acel loc (In). Iarba verde e o întruchipare a „păşunilor înverzite” din Împărăţia lui Dumnezeu8. A se lungi pe iarba deasă aduce aminte de ospeţele greco-romane unde oamenii mâncau lungiţi pe divane, aşa cum va fi la Cina cea de Taină. Iar Hristos va vorbi de Împărăţia cerurilor ca despre un ospăţ de nuntă. Aceşti oameni au mers mult ca să-L vadă şi să-L asculte, fără să mănânce nimic: Păstorul cel Bun se îngrijeşte de ei. Îi pune să se aşeze „în cete de câte cincizeci” (Lc), ceea ce corespunde probabil cu familiile, frăţiile, satele etc.: nu e vorba de o masă informă, ci de un popor structurat.
Atunci Hristos săvârşeşte minunea, într-un fel care întruchipează Euharistia, după un „tipic” aproape preoţesc. Ia cele cinci pâini şi cei doi peşti, pe care îi primeşte de la popor şi de la Apostoli: aceasta corespunde aducerii pâinii şi vinului de către credincioşi, pe care preotul le primeşte de la diaconi9; „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc10; „a binecuvântat” (la Sfântul Ioan: „mulţumind”11): aceasta corespunde la noi cu anafora sau immolatio12;şi, în sfârşit, „A frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, care le-au împărţit mulţimii”: aceasta corespunde la noi cu „frângerea pâinii” şi împărtăşania. Aici avem procesul tainei euharistice (în afară de Instituire, care va fi săvârşită la Cina cea de Taină, şi care nu este preînchipuită, pentru că este cu totul nouă).
Iar aceste două tipuri de hrană simbolizează în sine euharistia: pâinea, desigur, şi peştii, pentru că sunt dintre animalele cu un sistem sangvin, simbol al sângelui euharistic, cu atât mai mult cu cât cuvântul grecesc care înseamnă peşte, ichtys,este acronimul formulei: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, iar peştele a fost considerat simbolul lui Hristos încă de la începuturile Bisericii (îl regăsim în inscripţiile creştine). Trebuie să remarcăm că peştii nu au fost rupţi, nici frânţi, pentru că sunt entităţi care nu se pot împărţi, fiinţe vii individuale, şi pentru că este scris: „nici unul din [oasele lor] nu se va zdrobi” (Ps. 33, 19): au fost numai „înmulţiţi”, fiecare persoană a primit câte un peşte, la fel cum fiecare creştin, atunci când se împărtăşeşte, primeşte pe Hristosul întreg, şi nu o parte din Hristos.
Numerele sunt şi ele simbolice: cele cinci pâini reprezintă cele cinci simţuri ale Omului, şi deci firea omenească (Iisus este Fiul întrupat), iar cei doi peşti reprezintă cele două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în Iisus Hristos, Peştele dumnezeiesc. „Toţi au mâncat si s-au săturat”: au mâncat bine13, o adevărată masă, nu doar o gustare, care le va îngădui să se întoarcă la casele lor fără să leşine de foame (au venit de departe). Masa a fost atât de îmbelşugată încât s-au strâns multe rămăşiţe: Dumnezeu dă mereu cu asupra de măsură, mult mai mult decât este nevoie. Însă Domnul cere Apostolilor să strângă cu grijă tot ce a rămas, „ca să nu se piardă ceva” (In). Dumnezeu este mărinimos, însă risipa este un păcat: este dispreţ pentru darurile lui Dumnezeu şi este un comportament egoist („nu mai pot să mănânc, dar nu dau altcuiva ce mi-a rămas, ci îl arunc”, ca bogatul cel rău din pildă). Şi cei doisprezece Apostoli strâng douăsprezece cosuri cu pâini şi cu peşti (Mc), pe care le aduc Învăţătorului. Este o prorocie a Bisericii: Hristos tocmai a hrănit pe „Israel”, însă a pregătit hrana pentru Biserica neamurilor14.
Sfârşitul poveştii ne arată măreţia acestei minuni: „erau ca la vreo 5000 de bărbaţi [capi de familie] fără femei si copii”. Aceasta înseamnă că se aflau acolo în jur de 10.000 de persoane, adică populaţia unui oraş întreg. Este o minune formidabilă, uriaşă. Chiar în timpurile noastre, ar fi aproape imposibil de hrănit, pe nepusă masă, fără nici un ajutor logistic, 10.000 de persoane. Numărul de 5.000 este real şi simbolic, în legătură cu cele cinci pâini: reprezintă omenirea15. Dumnezeu hrăneşte întreaga omenire.
Această minune arată în chip lămurit atotputernicia dumnezeiască a lui Hristos: Îl vedem aici „creând” pâini şi peşti prin singura Sa putere, fără ca niciunul dintre martori să poată spune cum s-au petrecut lucrurile în mod concret, nici măcar Apostolii (tot aşa cum nimeni nu va putea niciodată să spună cum se petrece preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos). Însă sunt şi alte semnificaţii duhovniceşti. Hristos ne învaţă adevărata ierarhie a valorilor: hrăneşte mai întâi mulţimea cu Cuvântul lui Dumnezeu, hrană dumnezeiască pentru suflet, apoi îngrijeşte pe cei suferinzi (vindecă bolnavii) şi, în sfârşit, dă hrană pentru trup, hrană cosmică. Oamenii însă nu-I urmează pilda, mai ales contemporanii noştri, care fac exact pe dos (mai întâi daţi-le să mănânce, iar apoi vorbiţi-le despre Dumnezeu16). Dumnezeu este Cel care dă cele două feluri de hrană, gratuit: şi pe cea sufletească, şi pe cea trupească: Hristos Se îngrijeşte de oameni, fraţii Săi. Bunul Păstor Se îngrijeşte de oile Sale.
În sfârşit, este şi un epilog, „cealaltă faţă a monedei”, care se găseşte doar la Sfântul Ioan. Mulţimea este încântată şi recunoaşte în Iisus „pe prorocul care vine în lume”. Vor să-l facă rege (însă un rege din această lume). Iisus, ştiind aceasta, fuge, pentru că nu aceasta este misiunea pe care Tatăl Său I-a încredinţat-o. El a venit în lume pentru a mântui pe Om, pentru a-l împăca cu Dumnezeu şi a-l aduce iarăşi în Rai, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team