Este o mare bucurie să fim iarăși împre­ună și să vedem că s-au adăugat chipuri noi, ca un rod binecuvântat al pelerinajelor an­terioare. Cu siguranță că este bucurie mare și în ceruri, pentru că așa cum spune psalmistul: „Iată acum, ce este bun și ce este fru­mos, decât numai a locui frații împreună! (...) că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața, până în veac” (Psalm 132, 1-3). Suntem, așadar, adunați cu toții în credință și cu dragoste, în biserica mă­năstirii Saint Victor din Marsilia, unde sunt adăpostite sfintele moaște ale Sfântului Ioan Casian. Am venit cu toții, în numele Domnului nostru Iisus Hristos și de dragul Sfântului Ioan Casian, pentru a primi bine­cuvântarea și harul lui Dumnezeu, dar și pentru a ne îmbogății duhovnicește cu bo­gata moștenire, pe care ne-a lăsat-o acest minunat bărbat.

M-am gândit și am căutat cu stăruință să găsesc un cuvânt aparte al Sfântului Ioan Casian care să ne „atingă” pe toți, să ne trezească la conștientizarea că învățătura bisericii este vie, la fel cum viu este Dumnezeu, Cel Care ne-o dă și care este cu noi, iar venirea și închinarea noastră la Sfintele Moaște sunt, pe lângă acte de evlavie și de credință, o îmbogățire veșnică a sufletelor noastre și astfel o unire a noastră cu Dumnezeu, Care, repet, este viu și lucrător împreună cu noi.

M-am oprit la o pildă pe care ne-o istorisește Sf. Ioan Casian, în care acesta ne spune despre Avva Ioan, egu­men al unei chinovii mari, că „vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie si voios, l-au înconjurat frații rugându-l să le lase în loc de moștenire un cuvânt scurt și de mântuire, prin care vor putea să se suie la săvârșirea cea întru Hristos. Iar el, suspinând, a zis: niciodată n-am fă­cut voia mea, nici am învățat pe cineva ceea ce mai îna­inte n-am făcut”. Vedem că pilda este scurtă, însă destul de pătrunzătoare și plină de înțelesuri duhovnicești pro­funde. Poate că în primul rând ar trebui să reținem fap­tul că pentru Avva Ioan, pentru Sfântul Ioan Casian, ca de altfel pentru toți părinții cei duhovnicești, un cuvânt povățuitor spre mântuire era mai de preț decât o comoa­ră. Ei conștientizau importanța capitală a mântuirii și și-o doreau, căutând-o. Realizau că, deși calea de urmat este una generală, pentru toată lumea și care nu consta în alteva decât în a-L urma pe Hristos, totuși ea putea și trebuia să fie aplicată în viața fiecăruia din ei, în mod apar­te. De aceea căutau mereu și se cercetau pe ei înșiși. Åži câtă dreptate aveau! Poate noi am pierdut de-a lungul vremurilor din râvna lor neobosită, de aceea astăzi privim cu nesaț la pilda vieții lor, rugându-L pe Dumnezeu ca prin ei să ne mântuim și noi.

Haideți să ne oprim puțin la învățătura: „niciodată n-am făcut voia mea”,căci noi, îndrăznesc să zic, adesea facem pe dos. Aproape întotdeauna facem ceea ce vrem și în plus, credem că este un drept al nostru. Parcă ceva din firea noastră liberă ne îndeam­nă tainic să ne cerem dreptul: să facem ce vrem. Åži poate că chiar dacă nu toți facem în­totdeauna ceea ce vrem, forțați de anumite constrângeri, cu siguranță ne dorim aceasta.

Contrar acestei tendințe, atât de fireas­că și afirmată în lumea noastră, iată calea cea adevărată: să nu ne împlinim cu orice preț voia, ci să căutăm să cunoaștem și să facem voia lui Dumnezeu.

Poate ne întrebăm de ce ne este atât de greu uneori să trăim? De ce întâlnim atâ­tea piedici? Iată răspunsul: pentru că ne fa­cem voia.

Haideți acum să vedem ce pildă ne-a lă­sat Hristos? El, înainte de a primi răstigni­rea, S-a rugat Tatălui: „Părinte, de voiești, trea­că de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42); sau atunci când vorbea cu iudeii care mereu Îl ispiteau, le spunea: „...nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30); sau atunci când fiind rugat de ucenici să-i învețe cum să se roage, El le descoperă să zică: „Tatăl nostru ... Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pă­mânt” (Luca 11, 2), sau altora care căutau să vorbească cu El, le spune: „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50) și că doar acela va intra în Împărăția Cerurilor, care va „face voia Tatălui Meu Celui din ce­ruri” (Matei 7, 21). Exemplele ar putea încă continua, am să închei însă cu îndemnul in­spirat al Sf. Apostol Pavel care ne învață să căutăm dragostea care: „nu caută ale sale...” (1 Corinteni 13, 5).

Așadar, dacă vrem să ne mântuim, să nu căutăm voia noastră, ci să ne predăm pe noi înșine lui Dumnezeu și să-I zicem: „facă-se voia Ta”și orice ne va spune nouă, să facem, urmând astfel și îndemnul Maicii Domnului (Cf. Ioan 2, 5). Aceasta este calea mântuirii, atât de accentuată în paginile Sfintei Scripturi și în învățăturile sfinților părinți.

Sfântul Ioan Casian ne arată lămurit că mântuirea este fără îndoială rodul ascultării și al tăierii voii proprii. „Prin mortificarea vre­rilor- zice sfântul Ioan Casian - sunt stârpi­te din rădăcină și sleite toate patimile, iar prin alungarea patimilor se dezvoltă și cresc virtuți­le și se dobândește curățenia inimii, prin care se ajunge la desăvârșirea dragostei apostolice”.

Închei tot printr-un cuvânt al Sf. Ioan Casian care ne spune că „prin supunere – (creștinul) – dorește să ajungă la acea umilin­ță a lui Hristos, care este adevărata noblețe”.