Omul fără Dumnezeu nu poate afla niciunde bucuria deplină şi pacea sufletului. Şi totuşi ve­dem in jurul nostru mulţi oameni care par a trăi fericiţi şi in bună inţelegere cu se­menii lor, fără să le pese câtuşi de puţin de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului. A se crede fericit fără Dumnezeu este o amăgire de aceeaşi natură cu cea a unui om robit băuturii, care confundă starea de beţie cu fericirea. Toate plăcerile şi bu­curiile acestei lumi se aseamănă cu beţia, căci ele depind de lucrurile exterioare şi sunt tot atât de trecătoare şi pieritoare ca toate lucrurile lumeşti: „Momentele noas­tre fericite au gust de moarte” (Sora Emmanuelle).

Omul ce se lipeşte trup şi suflet de cele muritoare se lipeşte in aceeaşi măsură de moarte. Fericirea pământească este o cap­cană asemănătoare cu o floare carnivoră al cărei parfum imbătător şi clei dulce atrag şi paralizează micile insecte cu care se hră­neşte. De aceea fericirea lumească este ne­fericire duhovnicească” (Paisie Aghioritul), iar „cel ce-ţi aduce mângâiere este în realita­te vrăjmaşul tău” (Meister Eckhart).

Bunătăţile şi bucuriile ce vin din lume nu sunt rele prin ele insele, ci numai dacă ele devin ţelul suprem al existenţei noas­tre şi ne indepărtează de adevărata noas­tră menire, care nu este din această lume (In 18, 36), şi de adevăratul nostru scop, care nu este fericirea vremelnică şi pieritoare a omului lumesc, ci viaţa veşnică a omului duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu: „Noi suntem străini şi vene­tici pe pământ, la fel ca şi părinţii noştri. Patria noastră este cerul pentru care am fost creaţi, pentru care suntem înnoiţi cu Sfântul Botez şi chemaţi de cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chilie).

Omul fără Dumnezeu, care crede in fericirea lumească şi nu cunoaşte decât plăcerile şi bucuriile făpturii muritoare, este prin urmare un om bolnav din punct de vedere duhovnicesc şi care nu-şi cu­noaşte adevărata stare, „căci tot aşa cum există boli imaginare, există şi o stare de să­nătate imaginară”. Aşa cum spun medicii despre bolile trupeşti, o boală ascunsă moc­neşte în cugetul omului, a cărei prezenţă in­ternă se manifestă uneori prin accese fulge­rătoare şi inexplicabile de spaimă. În orice caz, nimeni nu a trăit şi nu trăieşte în afara creştinismului fără a fi deznădăjduit, şi nici înlăuntrul creştinătăţii, dacă nu este un ade­vărat creştin; căci, cu excepţia creştinilor de­săvârşiţi, va rămâne întotdeauna în el un grăunte de deznădejde”(Soren Kirkegaard - Tratatul disperării).

Într-adevăr, o fiinţă muritoare şi con­ştientă de vremelnicia ei, care işi cunoaş­te neinsemnătatea şi neputinţa in faţa mor­ţii, cum ar putea ea să fie fericită şi mulţumită de soarta ei? Căci omul ştie prea bine că oricare i-ar fi rangul, averea, faima, puterea şi bunurile lumeşti, la sfâr­şit va pierde totul, inclusiv propria sa via­ţă: „Ultimul act e sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei. Se aruncă puţin pă­mânt pe cap şi asta-i tot, o dată pentru tot­deauna” (Pascal - Cugetări).

Omul din zilele noastre trăieşte ca şi cum ar fi uitat că spec­tacolul vieţii se va sfâr­şi într-o zi sau alta şi că la ieşirea din sala de teatru îl aşteaptă o ghilotină... Societatea de consum are întot­deauna ceva de oferit – o nouă maşină, un nou computer, o nouă distracţie, un nou te­lefon portabil – care să ne facă să uităm că toate drumurile acestei lumi au o singură destinaţie finală – moartea: „Alergăm fără grijă către prăpastie, după ce am pus ceva înaintea ochilor, care să ne ascundă vederea ei” (Pascal, op. cit.).

Existenţa omenească fără Dumnezeu nu este decât un pustiu nesfârşit în care bu­curiile şi nădejdile noastre se spulberă ca nişte miraje din care nu va rămâne nimic în momentul morţii. Acest dezacord între o viaţă consacrată în întregime bunurilor lumeşti şi certitudinea că la sfârşit vom pier­de totul este cauza principală a stării de ne­siguranţă, nelinişte şi tulburare în care se află sufletul nostru cea mai mare parte a timpului. Fără Dumnezeu, existenţa ome­nească seamănă cu un avion fără pilot. Cum am putea trăi fără grijă şi fericiţi, atunci când ştim că mai devreme sau mai târziu avio­nul nostru se va prăbuşi? Dumnezeu este pilotul oricărui suflet omenesc, fără de care călătoria noastră pe acest pământ se va sfâr­şi printr-o catastrofă tot atât de inevitabilă ca prăbuşirea unui avion pe care nu-l con­duce nimeni sau condus de un fals pilot, nepriceput şi sinucigaş: „Dumnezeu locu­ieşte în mod tăinuit înlăuntrul oricărui om, fie că acesta Îl respectă sau nu. Oricum, El este acolo, în centrul vieţii. El este motorul vieţii. El este Cel care dă viaţă. Atâta vreme cât aten­ţia noastră se menţine acolo, înlăuntrul ini­mii, putem păstra acea pace lăuntrică şi bu­curie duhovnicească ce sunt date celor care se află la începutul drumului. Dar de îndată ce atenţia noastră se depărtează câtuşi de puţin de Domnul pentru a se îndrepta către un cen­tru de interes lumesc, fie că e vorba de un lu­cru neînsufleţit sau de o făptură vie, vom pier­de în aceeaşi clipă pacea lăuntrică, dat fiind că omul nu poate fi în două părţi în acelaşi timp. Lucrul care ne-a atras atenţia se stre­coară de îndată înlăuntrul nostru, punând stăpânire pe tronul Domnului şi pe inima noas­tră. (...) De îndată ce un lucru lumesc se suie pe acest tron, el începe să vieţuiască înlăun- trul nostru. Sentimentele care pun în mişcare sufletul nostru depind de centrele de interes cărora le acordăm atenţia. (...) Avem tendin­ţa de a ne îndrăgosti de lucrurile acestei lumi” (Stareţul Tadei, op. cit.).

„Bucuraţi-văpururea”este un mod de a spune „Nu lăsaţi poverile, încercările si ispitele acestei lumi să vă tulbure pacea sufletului si să vă slăbească credinţa”: „Nu vă daţi inima lucrurilor materiale. (...) Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi drumul către cer” (Paisie Aghioritul - Cuvinte du­hovniceştiI). „Căci cugetul ocupat de lucru­rile acestei lumi nu poate pătrunde lucruri­le lui Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări duhovniceşti).

A fi întotdeauna bucuros înseamnă a pune adevărul lui Hristos deasupra orică­rui lucru lumesc si în orice împrejurare: „Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. În ini­ma ta va vibra mereu o rugăciune fără cu­vinte” (Arh. Arsenie Papacioc).

Dar putem fi mereu bucuroşi atunci când vedem toate suferinţele şi nenoro­cirile care îi lovesc pe oameni pretutin­deni în lume? Da, putem fi, dacă credem în cuvântul lui Hristos: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt 5, 4). Putem fi mereu bucuroşi într-o lume în care cei puternici îi strivesc şi nedreptă­ţesc pe cei slabi? Da, putem fi, căci Hristos a spus: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi înse­tează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Mt 5, 6). Putem fi mereu bucuroşi atunci când cei ce urmează calea lui Hristos sunt huliţi, batjocoriţi şi prigoniţi? Da, putem fi, căci Mântuitorul a spus: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voas­tră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt 5, 11-12). Dacă ne încredin­ţăm în întregime viaţa lui Dumnezeu, Care ştie mai bine decât noi ce ne este de trebuinţă, moartea însăşi poate deve­ni un prilej de bucurie: „A muri nu este un lucru trist. A muri, pentru un creştin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viaţă. Când murim, cădem ca un copil în braţele tatălui său. Ce mare este bucuria de a ne îndrepta către această ultimă întâlnire!” (Sora Emmanuelle - Crăciunul: Hristos vine să ne dea bucuria Sa).

A crede în Dumnezeu înseamnă a păstra întotdeauna bucuria inimii, orica­re ar fi poverile, durerile şi încercările pe care le vom avea în lume: „În lume neca­zuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biru­it lumea” (In 16, 33). „Adevărat, adevă­rat zic vouă (...): voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fi­indcă a sosit ceasul ei; dar după ce a năs­cut copilul, nu-şi mai aduce aminte de du­rere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar ia­răşi vă voi vedea şi se va bucura inima voas­tră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In 16, 20-22).