Moartea este pretutindeni prezentă, înlăuntrul nostru ÅŸi în afară. Toa­te făpturile vii, toate fi­inÅ£ele omeneÅŸti, toÅ£i pruncii nou-născuÅ£i, părinÅ£ii, fraÅ£ii, surorile, copiii noÅŸtri, toa­te popoarele, toate naÅ£iunile lumii, toÅ£i locuitorii pământului, apelor ÅŸi văzdu­hului, toÅ£i fără excepÅ£ie sunt contaminaÅ£i de virusul morÅ£ii: „Omul începe să moa­ră atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). ExistenÅ£a în această lume, oricare ar fi durata ei – o secundă, un secol, o mie sau zece mii de ani sunt exact acelaÅŸi lucru în faÅ£a infinitului –, nu este decât un atom microscopic de viaÅ£ă între două neanturi nemărginite: „Dacă-mi arunc privirea în faÅ£a mea, ce spaÅ£iu infinit în care nu exist! Åži dacă mă uit îndărătul meu, ce în­spăimântătoare curgere unde eu nu sunt! Åži cât de mărunt este locul pe care-l ocup în această imensă genu­ne a timpului! Nimic nu sunt: un interval atât de mic nu este cu ni­mic diferit de neant” (Bossuet - Predică despre moarte).

Fără Dumnezeu, care îi dă FiinÅ£a ÅŸi ViaÅ£a, omul nu este decât un „mic neant” (Sora Emmanuelle), plutind o clipă, precum un balon de săpun, în vidul infinit. Neantul nu poate produce nimic altceva decât neant.

Omul, prin sine însuÅŸi, nu poate ză­misli viaÅ£a fără a zămisli în acelaÅŸi timp ÅŸi moartea, care a intrat în el prin păcatul lui Adam ÅŸi a luat locul lui Dumnezeu. Căci încălcând voia lui Dumnezeu, Adam ÅŸi-a dat lui însuÅŸi moar­tea, rupând legătura cu izvorul VieÅ£ii ÅŸi al propriei sale vieÅ£i. De atunci încoace, ceea ce numim „viaÅ£ă” nu este, în realitate, de­cât o dizolvare progresivă a fiinÅ£ei omeneÅŸti în neantul care ocupă în noi locul lui Dumnezeu. Noi toÅ£i intrăm în moarte din prima clipă a venirii noastre pe lume, iar mica fărâmă de viaÅ£ă pe care o avem în noi scade tot mai mult pe zi ce trece, precum un comprimat efervescent în apă.

Diavolul ÅŸi moartea sunt unul ÅŸi ace­laÅŸi lucru, văzut sub unghiuri diferite, dat fiind că natura însăÅŸi a ispitei, de orice fel ar fi ea, constă în a ne orienta către lu­crurile muritoare, în locul celor nemuri­toare. AÅŸa încât a cădea în ispită înseam­nă a alege moartea în locul vieÅ£ii: „PăcătoÅŸii sunt niÅŸte bolnavi în primejdie de moarte duhovnicească, mai de temut de­cât cea trupească” (P. Evdokimov - Vârstele vieÅ£ii duhovniceÅŸti).

ToÅ£i oamenii fiind păcătoÅŸi, cu toÅ£ii suntem bolnavi, iar boala noastră se nu­meÅŸte moarte: „Moartea nu este numai o clipă, ea coexistă ÅŸi însoÅ£eÅŸte omul de-a lun­gul întregii sale vieÅ£i. Ea este prezentă în toa­te lucrurile, ca fiind limita lor evidentă. (...) Orice despărÅ£ire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta exact la fel, ne fac să simÅ£im suflarea morÅ£ii în inima însăÅŸi a vieÅ£ii. (...) Plecarea unei fiinÅ£e iubite, sfâr­ÅŸitul unei mari pasiuni, urmele timpului pe un chip omenesc, ultima privire asupra unei aÅŸezări sau unui peisaj pe care nu le vom mai revedea niciodată sau pur ÅŸi simplu o floare ofilită trezesc în sufletul nostru o profundă melancolie, o experienÅ£ă imediată ÅŸi antici­pată a morÅ£ii” (P. Evdokimov, op. cit.).

Hristos S-a coborât pe pământ pentru a-l readuce pe om la viaÅ£ă, viaÅ£a pe care a pierdut-o când s-a desprins de Dumnezeu. Căci făcând omul după chipul ÅŸi asemă­narea Lui, Dumnezeu i-a dat o viaÅ£ă de acelaÅŸi fel cu a Lui, viaÅ£a veÅŸnică: „SubstanÅ£a din care este făcută realitatea omenească este realitatea dumnezeiască ea însăÅŸi: Dumnezeu fiind ViaÅ£ă, omul este ÅŸi el viu” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos). Omul a fost creat pentru a fi veÅŸnic viu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morÅ£ilor, ci al viilor” (Mt. 22, 32).

Dar acest om veÅŸnic viu făcut de Dumnezeu a devenit, după căderea în păcat, un om veÅŸnic muritor, căci el a fă­cut legământ cu vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu, deci cu vrăjmaÅŸul VieÅ£ii ÅŸi al propriei sale vieÅ£i, aÅŸa cum un alcoolic sau un drogat cade sub stăpânirea unei substanÅ£e toxi­ce care îi dă iluzia vieÅ£ii, dar va sfârÅŸi prin a-l distruge.

ViaÅ£a vine de la Dumnezeu, moartea, de la diavol. Prin urmare, de fiecare dată când facem voinÅ£a diavolului, ascultăm de voinÅ£a morÅ£ii. Sufletul omenesc simte în permanenÅ£ă lipsa vieÅ£ii veÅŸnice, de aceea „sufletul nu se poate mulÅ£umi cu lumea aceas­ta (... ) Duhul este nemuritor ÅŸi de aceea nu se mulÅ£umeÅŸte cu materie stricăcioasă ÅŸi pie- ritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie ÅŸi nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chilie).

DorinÅ£a de nemurire este cea mai pro­fundă dorinÅ£ă a sufletului omenesc; la drept vorbind, singura lui dorinÅ£ă, care se manifestă sub forme diferite: o mamă ar vrea ca pruncul ei să nu moară nicio­dată, îndrăgostiÅ£ii ar vrea ca dragostea lor să fie veÅŸnică, un sportiv ar vrea ca forÅ£a sa fizică să se menÅ£ină la nesfârÅŸit, o femeie frumoasă ar vrea ca frumuseÅ£ea ei să nu se ofilească niciodată, ÅŸi noi toÅ£i am vrea ca tinereÅ£ea, sănătatea, fericirea ÅŸi persoana noastră să fie veÅŸnice: „Făcându-l pe om după chipul Lui, Dumnezeu a impregnat în toată fiinÅ£a omenească dorinÅ£a de a dobândi imensitatea vie­Å£ii dumnezeieÅŸti” (Sf. Iustin Popovici - Omul ÅŸi Dumnezeu-Omul).

Această viaÅ£ă nemuritoare pe care toÅ£i o dorim ÅŸi de care suntem cu toÅ£ii lipsiÅ£i după căderea în păcat a lui Adam, Hristos ne-o dăruieÅŸte din nou prin Învierea Sa din morÅ£i, „cu moartea pe moarte călcând”: A fi creÅŸtin, a crede în Hristos, înseamnă ÅŸi a însemnat în­totdeauna aceasta: a ÅŸti, prin această cunoaÅŸtere dincolo de raÅ£iune, dar absolut adevărată,care se numeÅŸte credinÅ£ă, că Hristos este ViaÅ£a oricărei vieÅ£i, că el este ViaÅ£a ÅŸi, prin urmare, viaÅ£a mea” (Părintele Alexandre Schmemann - Pentru viaÅ£a lumii).

Hristos a fost în acelaÅŸi timp omul pă­mântesc ÅŸi muritor care sunt eu ÅŸi toÅ£i oa­menii căzuÅ£i în păcat, ÅŸi omul ceresc, în­viat din morÅ£i ÅŸi nemuritor, făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, Hristos, Care a murit ca un om ÅŸi a înviat ca un Dumnezeu, întrupează întreaga na­tură omenească ÅŸi reprezintă prin urma­re FiinÅ£a reală ÅŸi unică a tuturor oameni­lor: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare ÅŸi mădularele nu au toate aceeaÅŸi lucrare, aÅŸa ÅŸi noi, cei mulÅ£i, un trup suntem în Hristos ÅŸi fiecare suntem mădula­re unii altora” (Rom. 12, 4-5).

Hristos a urmat calea omului păcătos până la moarte, pentru ca omul să poată urma calea lui Hristos până la Învierea din morÅ£i ÅŸi la viaÅ£a veÅŸnică: „A murit Hristos: este omo­rât ÅŸi păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat ÅŸi păcatul nostru. A înviat Hristos din morÅ£i: a fost omorâtă ÅŸi moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor PaÅŸte” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoriri­le creÅŸtinului faÅ£ă de el însuÅŸi).

Omorârea morÅ£ii este omorârea tim­pului, căci veÅŸnicia nu este o succesiune interminabilă de unităÅ£i cronologice – ani, secole, milenii –, ci dispariÅ£ia totală ÅŸi definitivă a timpului, un mod de exis­tenÅ£ă în afara timpului, greu, ÅŸi chiar im­posibil, de închipuit pentru fiinÅ£ele vre­melnice care suntem. Ceea ce numim „timp” nu este nimic altceva decât pre­zenÅ£a constantă a morÅ£ii pe tot parcur­sul vieÅ£ii, căci fiecare clipă care trece este o  clipă moartă, ÅŸi fiecare clipă care vine ne apropie de moarte. Ceea ce era ieri nu mai este astăzi, ÅŸi ceea ce e astăzi nu va mai fi mâine. Este un fel de a spune că tot ce există în timp este inexistent, ÅŸi că prin urmare timpul nu vine de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu ÅŸi al vieÅ£ii: „Tot ce este schim­bător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător după propria sa fire este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).

Dacă timpul nu a fost făcut de Dumnezeu, el nu are existenÅ£ă reală. Timpul, deci ÅŸi moartea, care nu există decât dacă timpul există, nu sunt decât iluzii, minciuni născocite de tatăl min­ciunii pentru a-i înÅŸela pe oameni ÅŸi a pune stăpânire pe sufletul lor. Prin ur­mare, numai veÅŸnicia există ÅŸi numai ne­murirea este reală, căci ele au fost făcu­te de Dumnezeu.

Hristos este Adevărul care a biruit minciuna, ViaÅ£a care a biruit moartea ÅŸi calea care duce în împărăÅ£ia vieÅ£ii veÅŸni­ce. AÅŸa încât, dacă Hristos este adevărul, calea ÅŸi viaÅ£a noastră, atunci când spu­nem: „Hristos a înviat!” afirmăm, în ace­laÅŸi timp, propria noastră înviere: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om ÅŸi învierea morÅ£ilor. Căci, pre­cum în Adam toÅ£i mor, aÅŸa ÅŸi în Hristos toÅ£i vor învia” (I Cor. 15, 21-22).