Hristos tocmai i-a trimis pe cei 70 de ucenici în toată Palestina pentru a găti venirea Sa. Faima Sa sporește neîncetat, iar cei care susțin religia oficială încep să se îngrijoreze. Cele două grupări religioase mai importante îl atacă direct punându-i întrebări capcană, pentru a-L pune la încercare. Domnul închide mai întâi gura Saducheilor, care nu credeau în înviere. Apoi fariseii Îl atacă și ei. Unul dintre ei, dascăl al Legii, adică un teolog,
Îi pune o întrebare esențială : „Ce trebuie să fac ca să dobândesc viața de veci?” Domnul mai întâi îl pune să repete cele două porunci de căpătâi ale Legii (să iubești pe Dumnezeu mai presus decât orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți). „Dar el, voind să se îndrepteze pe sine [pentru că nu le lucra în viața sa] i-a spus lui Iisus: „și cine este aproapele meu?”.” Iată adevărata întrebare : aici este miezul subiectului. Nimeni, într-adevăr, nu poate cântări iubirea noastră pentru Dumnezeu, în afară de Dumnezeu Însuși, în schimb iubirea de aproapele este o realitate văzută și de neocolit.

Atunci Domnul începe să „spună o poveste”, o poveste duhovnicească a cărei valoare este universală și veșnică: o parabolă. Prima frază vorbește despre căderea omului. Ierusalimul este Cerul, intimitatea cu Dumnezeu: cetatea este pe o înălțime, mereu străbătută de o suflare de vânt. Ierihonul, apropiat de Marea moartă, este sub nivelul mării cu o atmosferă apăsătoare: reprezintă Iadul[1].

Omenirea a căzut din înaltul Cerului în adâncul mlaștinii păcatului, (marea este moartă, fără viață). Åži aici, petrece în preajma demonilor care o lovesc, o rănesc și vor să o ucidă. Aceștia sunt tâlharii din parabolă, care despoaie pe Om de har, de înțelepciune și de frumusețe. Åži îl lasă pe jumătate mort. Este însăși starea duhovnicească a omenirii: suntem pe jumătate morți, pe jumătate vii. Trebuie să ne dăm seama de gravitatea situației: dacă nimeni nu ajută un om pe jumătate mort pe marginea drumului, e sigur că acesta va muri. Aceasta este tragedia Omului căzut.

Trei personaje vor trece pe același drum. Primii doi sunt evrei, din neamul lui Avraam, ucenici ai lui Moise, cei care au primit arătarea Legii și a Proorocilor. Primul este un sacrificator, adică un preot, un slujitor al lui Dumnezeu care mijlocește între Dumnezeu și Om. Acesta coboară din întâmplare pe același drum, căci nu are ce face acolo: locul său este la Ierusalim, în Templu. Îl vede pe omul rănit și pe moarte, dar se preface că nu l-a văzut. Nu-l privește, nu-l interesează: trece mai departe, adică își continuă coborârea către prăpastie. Hristos n-a încetat să certe pe preoții poporului Său care aveau inimi aspre, erau formaliști, lacomi de putere, interesați… Se purtau ca niște profesioniști ai religiei. Ei sunt cei care vor osândi pe Hristos și-L vor da morții. E un lucru valabil pentru toate castele preoțești din toate religiile, inclusiv cea creștină. Un levit, adică un fel de diacon, un slujitor al Templului, coboară pe același drum și nu are o purtare mai bună: slujitorul nu e mai bun decât stăpânul…

Dar cel de-al treilea personaj este uimitor. Este vorba despre un samaritean, adică un eretic[2]. Evreii au o asemenea scârbă de samariteni că nici nu le vorbesc, nu-i ating, nu mănâncă împreună cu ei. Samaritenii nu sunt acceptați de societatea evreiască, sunt complet excluși și disprețuiți. El este în călătorie, adică pe drum: nu este instalat în certitudini, e în căutare. Vederea omului rănit îl umple de milă[3]: îi împărtășește suferința. Åži deîndată, îl ajută, îl îngrijește vărsând pe rănile sale untdelemn și vin și îl duce la adăpost într-o casă de oaspeți. De fapt, acest bun samaritean este chipul lui Hristos care vine să ne poarte de grijă și să ne mântuiască. Untdelemnul este mirungerea, adică iconomia Sfântului Duh, iar vinul este Euharistia, adică iconomia Fiului[4]. Casa de oaspeți este Biserica, unde este îngrijită întreaga Omenire în așteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos în slavă. Hristos Se pune în pielea unui eretic, El care este Însuși Adevărul! Ce îndrăzneală nemaipomenită! Ce libertate! Face așa pentru că vrea să cutremure pe cei care Îl aud, să-i trezească. Evreii – și mai ales preoții și fariseii – erau închistați în formalismul lor, orbiți de litera Legii, uitând duhul, până la a nesocoti Cuvântul lui Dumnezeu[5]. Vrea să arate că cel mai important lucru nu este respectarea literei, ci săvârșirea Legii în duh, adică asemănarea cu Dumnezeu. Această parabolă este de o violență extremă pentru evrei, căci Domnul arată că adevăratul evreu, în duh, este samariteanul: nu cunoaște formal tot adevărul (samaritenii nu recunoșteau pe prooroci), dar lucrează poruncile dumnezeiești și după Duhul lui Dumnezeu: se face asemănător lui Dumnezeu.

Felul în care Hristos trage învățătura acestei povestiri este iarăși uimitor. Întrebarea fariseului fusese: și cine este aproapele meu?  Aproapele era într-un fel transformat într-un obiect, într-un lucru. Hristos va răsturna valorile punând această întrebare uimitoare fariseului: Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut în mijlocul tâlharilor? Devenim aproapele cuiva văzând suferința lui, ajutându-l și îngrijindu-l, pe scurt iubindu-l. Nu ne naștem aproapele cuiva, ci devenim. Nu ține nici de biologie, nici de sociologie: este o purtare duhovnicească.

Fariseul a înțeles imediat: răspunde bine și chiar folosește un termen demn de reținut: este cel care a făcut milă cu el… Mila este într-adevăr o calitate a lui Dumnezeu. De fapt a spus: este cel care s-a asemănat lui Dumnezeu. Este o lecție frumoasă pentru noi toți, și mai ales pentru preoți, ca și pentru cei care nu sunt evlavioși decât pe dinafară și în mod formal (cei pe care ateii îi numesc ironic „buni creștini”!).

Nu putem decât să ne minunăm de pedagogia lui Hristos. El nu proferează adevăruri de la o tribună, îl face pe cel căruia îi vorbește să descopere adevărul prin el însuși punându-i întrebări potrivite. În afara bogăției fără seamăn de înțelesuri a acestei parabole, Hristos ne arată o metodă de lucru duhovnicească (schimbarea privirii, inversarea perspectivei, descentrarea…): putem să o aplicăm la multe alte domenii ale vieții creștine.

P. Noël TANAZACQ