Descrierea acestui moment o găsim în cele trei Evanghelii Sinoptice, foarte pe scurt la Sfântul Marcu (1, 12-13) ÅŸi mult mai dezvoltat la Sfântul Matei (4, 1-11) ÅŸi Sfântul Luca² (4, 1-13). Atât în Răsărit, cât ÅŸi în Apus, versiunea Sfântului Matei este cea care se citeÅŸte în Biserică: deci pe ea ne vom baza aici.

Acest eveniment ciudat se situează imediat după Botezul lui Hristos de către Ioan în Iordan (Teofania). Sfântul Marcu precizează chiar: „îndată", pentru a arăta clar că cele două evenimen­te sunt legate³.

Iisus, Care nu este încă faimosul Rabbi Ieshouah din Nazaret ÅŸi Care este deci necunoscut, tocmai a fost revelat de către Tatăl ÅŸi Sfântul Duh ca fiind Mesia, Fiul Cel preaiubit al Tatălui ceresc, lui Ioan însuÅŸi, ucenicilor săi, dintre care o parte vor deveni Apostoli, ÅŸi unui mare număr de evrei, deoarece Ioan avea o faimă extraordinară ÅŸi mulÅ£imi numeroase veneau către el.

Or, „îndată" după aceea, acelaÅŸi Duh Sfânt care-L arătase ca Mesia coborându-Se asupra Lui (în chip de porumbel) Îl călăuzeÅŸte (sau Îl mână) în pustie. Acest lucru este de mirare, căci ne-am aÅŸtepta mai degrabă să-L vedem pe Hristos începându-Åži imediat misiunea în mijlocul oamenilor (ÅŸi nu în pustie). Lucru încă ÅŸi mai de mirare, Duhul L-a mânat acolo „pen­tru a fi ispitit de diavol”⁴, numit pe faÅ£ă Satan de către Sfântul Marcu (1, 13). Toate acestea sunt foarte importante în planul teologiei treimice, pentru cunoaÅŸterea legăturilor dintre per­soanele dumnezeieÅŸti, mai ales cele între Duhul Sfânt ÅŸi Fiul. În secolul al IX-lea, doctrina filioquistă⁵ a introdus un dezechilibru în sânul Treimii, întărind legătura dintre Tată ÅŸi Fiu în detrimentul Duhului Sfânt, Care apare ca sub­ordonat Fiului ÅŸi Care nu mai este decât o „legătură" între Tată ÅŸi Fiu. De aici a rezultat în Apus o micÅŸorare gravă a conÅŸtiinÅ£ei Persoa­nei Duhului Sfânt ÅŸi a iconomiei Sale. Însă, de fapt, Duhul nu este subordonat Fiului. El este Cel care L-a „arătat" pe Iisus ca Fiu al Tatălui ÅŸi ca Mesia: această pogorâre-ungere a Sfân­tului Duh care Îl revelează ÅŸi Îl manifestă ca „Hristos" (Cel Uns). Duhul lucrează în con­formitate cu caracterul său ipostatic: El este „Degetul lui Dumnezeu", adică al Tatălui (cf. Lc 11, 2), Cel care arată alegerea Tatălui, Cel pe care El L-a ales. Tot El Îl călăuzeÅŸte pe omul Iisus, pentru că aceasta este funcÅ£ia Sa iposta- tică, de a „da pe Dumnezeu", de a îndumne- zei pe Om.

Dar de ce Duhul Sfânt Îl mână pe Iisus în pustie pentru a fi ispitit de Satana?

Pustia corespunde Pământului ÅŸi omeni­rii după cădere, adică după ce a pierdut Du­hul Sfânt („au văzut că erau goi": Adam ÅŸi Eva au pierdut slava necreată a lui Dumnezeu). Omul va cunoaÅŸte moartea pentru că a pier­dut ViaÅ£a, pe Duhul Sfânt. Pustia este un pă­mânt fără apă ÅŸi deci fără viaÅ£ă: este simbolul omenirii după cădere. Duhul Sfânt Îl duce pe Mântuitorul lumii acolo unde zace Omul „nici mort, nici viu" (cf. Bunul Samaritean)⁶.

„...Pentru a fi ispitit de Satana”. Satana a ispitit-o pe Eva, care la rândul ei ÅŸi-a dus so­Å£ul la cădere. Satana l-a învins pe Om prin vi­clenie ÅŸi minciună: era nevoie ca un om să-l învingă. Ar fi fost uÅŸor pentru Dumnezeu să-l învingă pe Satana ÅŸi să-l nimicească. Însă acest lucru nu ar fi avut valoare de învăÅ£ătură ÅŸi, mai ales, l-ar fi exclus pe om din lupta duhovni­cească (el ar fi primit mântuirea fără să parti­cipe la ea). Trebuia ca un om să primească să intre în arenă ÅŸi să se lupte cu diavolul cu mâi­nile goale, adică în slăbiciunea firii omeneÅŸti. Acest om este Iisus din Nazaret, Mesia. Acest lucru l-a cerut Tatăl Fiului: pentru a plini voia Tatălui, Duhul Sfânt Îl călăuzeÅŸte pe Fiul ca om. Trebuie să remarcăm că Domnul Iisus as­cultă de Duhul Sfânt, celălalt Mângâietor (In 14, 16), celălalt Trimis al Tatălui.

ÎnfricoÅŸătoarea încercare a ispitirii are un preambul pe măsură: Hristos „posteÅŸte timp de 40 de zile ÅŸi 40 de nopÅ£i”. Ca un luptător, ca un soldat⁷, S-a pregătit. Să nu uităm că Åžarpele o ispitise pe Eva cu hrană (rodul po­mului cunoaÅŸterii binelui ÅŸi răului), ÅŸi că ea a văzut că rodul era „bun de mâncat ÅŸi plăcut ochilor la vedere ÅŸi vrednic de dorit, pentru că dă ÅŸtiinÅ£ă" (Fac. 3, 6). Iisus deci se lipseÅŸte de orice rod, de orice hrană. Åži acest lucru este cu siguranÅ£ă foarte greu în plan omenesc, deÅŸi suntem siguri că Se hrănea cu rugăciunea că­tre Dumnezeu, Tatăl Său⁸. „40 de zile ÅŸi 40 de nopÅ£i", pentru a sublinia că este vorba despre zile biblice, complete. 40 este numărul sim­bolic al pregătirilor ÅŸi al purificării (4 este nu­mărul cosmosului, iar 10 reprezintă plinăta­tea firii). Este efortul către desăvârÅŸirea (duhovnicească) a ceea ce este cosmic (Omul, zidit din Å£ărână). Acest post este izvorul Postului creÅŸtin.

Apoi vine lupta. Este interesant de ob­servat că Dumnezeu a ales locul, timpul ÅŸi mij­loacele luptei, nu Satana. Hristos este liber ÅŸi vine să-l elibereze pe Om, care a fost creat li­ber. Lupta începe: „ispititorul se apropie”. Satana ÅŸi toÅ£i demonii care-l urmează sunt „is­pititorul". A ispiti înseamnă a înÅŸela, a ademe­ni pe cineva cu minciuni pentru a-l pierde, înseamnă a profita de slăbiciunea cuiva (nu este o luptă cinstită, cu arme egale): e un lucru per­vers prin însăÅŸi natura lui. Este contrarul comportamentului dumnezeiesc. Dumnezeu nu-l is­piteÅŸte niciodată pe Om (nici pe îngeri), însă îngăduie încercarea. încercarea este cea care ne îngăduie să vedem dacă-L iubim pe Dumnezeu pentru El însuÅŸi, dacă-L credem pe cuvânt ÅŸi dacă suntem gata să ne dăm viaÅ£a pentru El, aÅŸa cum El a făcut-o pentru noi.

De ce diavolul se apropie tocmai în acel moment⁹? Răspunsul este foarte lămurit în Evanghelie: pentru că la capătul celor 40 de zile de post, fără să mănânce ÅŸi fără să bea, Iisus „a flămânzit”. Diavolul este ca o fiară sălbatică: profită mereu de o slăbiciune a omului pentru a ataca. Nu este curajos! Faptul că Iisus a flămânzit este important din punct de vedere teologic: arată că Iisus a luat asupra Sa în mod liber firea omenească cea căzută ÅŸi că va lupta în slăbiciunea omeniei Sale, ascunzându-Åži dumnezeirea. El nu înÅŸală.

MulÅ£i PărinÅ£i ai Bisericii ne vorbesc despre demon în această împrejurare (mai ales Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie ÅŸi, în special, Sfântul Efrem). Satana fusese înÅŸelat la Crăciun: nu ob­servase că era ceva ciudat cu acea fecioară care năÅŸtea în miez de noapte într-o peÅŸteră, în mij­locul animalelor. Apoi, când au venit Magii, s-a răzgândit ÅŸi a încercat să-l ucidă pe prunc prin Irod (nu se ÅŸtie niciodată...), dar a dat greÅŸ. Apoi Iisus S-a pregătit timp de 30 de ani în tăcere ÅŸi în taină. Satana nu l-a observat pe acest om, care, în fond, părea să fie ca toÅ£i ceilalÅ£i. însă a început să se teamă în momentul Teofaniei: Duhul Care Se pogoară asupra lui Iisus, glasul care rosteÅŸte cugetele Tatălui, toate acestea îl tulbură ÅŸi îl îngrijorează la culme. PărinÅ£ii ne spun că Satana voia să fie sigur: trebuia să-L ispitească pe Iisus pentru a-L încerca. Ceea ce ÅŸi face, însă nu a putut stăpâni pe de-a-ntregul ispita: a profitat pur ÅŸi simplu de ocazie, uimit să vadă un om care reuÅŸea să depăÅŸească nevoia de a mânca ÅŸi de a bea atât de multă vreme.

Diavolul atacă de trei ori, în trei etape, fi­ecare dintre ele fiind mai înaltă, mai dificilă.

„Dacă eÅŸti Fiul lui Dumnezeu.” Iată marea problemă pentru Satana, marea îngri­jorare: cum se poate ca o fiinÅ£ă atât de mică, de slabă, de mediocră precum omul putea fi „Fiul lui Dumnezeu"? (Satana: dar eu sunt fiul lui Dumnezeu: e dreptul meu, pentru că sunt un duh pur, apropiat de tronul lui Dumnezeu; cum Dumnezeu, Care este atât de frumos ÅŸi de puternic, S-ar putea coborî până la această Å£ărână [Adam], acest lut care este Omul?).

Prima ispită: dacă Å¢i-e foame, dacă eÅŸti după cum se spune despre Tine, fă ca aceste pietre să se facă pâini ÅŸi mănâncă. E simplu, de bun-simÅ£... La început, diavolul ni se ara­tă mereu ca o fiinÅ£ă cu bun-simÅ£, raÅ£ională, ri­guroasă, „de bine". Diavolul spune: mai întâi trebuie satisfăcute nevoile trupului¹⁰. Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, Gura Tatălui, nu răs­punde de la El ÎnsuÅŸi, ci citează cugetele Tatălui ceresc, din Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Deut. 8, 3), ceea ce înseam­nă: omul-chip al lui Dumnezeu trebuie mai întâi să se hrănească cu cuvintele lui Dumnezeu, apoi poate mânca ÅŸi din hrana firii. Hristos re­stabileÅŸte astfel ierarhia valorilor: omul este mai întâi de sus (ceresc prin suflet), iar apoi de jos (pământesc prin trup). Satana rămâne fără glas, însă nu se descurajează.

Cea de-a doua ispită: L-a dus atunci pe Iisus „în sfânta cetate" a Ierusalimului ÅŸi „L-a pus pe aripa Templului". TradiÅ£ia ne arată unde era aceasta: este vorba despre „culmea Tem­plului", locul cel mai înalt, în colÅ£ul de sud-est al Templului, acolo unde era o diferenÅ£ă de nivel de 130 de metri faÅ£ă de valea Cedronului: era un loc ameÅ£itor¹¹. Diavolul, înÅ£elegând că are de-a face cu un om duhovnicesc cu expe­rienÅ£ă, dă dovadă de mult mai multă viclenie: „Dacă Tu eÅŸti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine ÅŸi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeÅŸti de piatră piciorul Tău” (Ps 90 (91), 11-12). Simplu ca bună ziua: dacă eÅŸti Dumnezeu, îngerii Te vor sluji (însă el nu!). Cum Iisus îi răspunsese prima oară citând Scriptura, citează ÅŸi el Scriptura – pe care o cunoaÅŸte bine – gândind că o să-L prindă în capcană, însă citează incomplet¹² psalmul 90, nespunând că îngerii slujesc pe cel care „pe Domnul, nădejdea [sa], pe Cel Preaînalt L-a pus scăpare [sieÅŸi]" (v. 9). Iisus nu se lasă descumpănit ÅŸi nici impresionat de această pseudo-cultură biblică: El citează din nou Scriptura - Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu ispiteÅŸti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Această a doua ispită era mai grea, pentru că diavolul a citat din Scriptură, însă în chip înÅŸelător. Domnul ne arată o metodă: El nu a răspuns propunerii (ÅŸi deci nu a intrat în dialog cu Satana), însă a dezvăluit necurăÅ£ia care se ascunsese în spatele ei: a voi să ispiteÅŸti pe Dumnezeu. Este o învăÅ£ătură duhovniceas­că foarte înaltă: aici, păcatul este de a vrea să-L pui pe Dumnezeu la încercare, de a te com­porta ca ÅŸi cum am fi egali ÅŸi, în fond, a-L silui pe Dumnezeu, adică a vrea să-L dominăm. Când o creatură este la un nivel duhovnicesc foarte înalt - aÅŸa cum e cazul cu Satana¹³ - ea poate fi ispitită să verifice dacă Dumnezeu este cu adevărat atotputernic. Asta face Satana ÅŸi la asta vrea să-i aducă ÅŸi pe alÅ£ii. însă se pot observa două slăbiciuni în raÅ£ionamentul diavolului: pe de o parte, Templul reprezintă lucrul cel mai înalt ÅŸi mai sfânt de pe pământ; a propune unui om duhovnicesc să se arunce de pe acoperiÅŸul Templului înseamnă a-l îm­pinge la cădere, a-l îndemna să renunÅ£e la Dumnezeu, un lucru absurd; ÅŸi, pe de altă parte, propunerea aceasta era deÅŸartă, fără interes.

Cea de-a treia ispită este în acelaÅŸi timp o culme ÅŸi o dezvăluire. Diavolul îl duce pe Iisus pe un munte foarte înalt, mai înalt decât Templul ÅŸi simbolizând Cerul ÅŸi transcenden­Å£a dumnezeiască. însă aici, beat de putere ÅŸi de glorie, concentrat asupra propriei frumu­seÅ£i ÅŸi inteligenÅ£e, nu-ÅŸi dă seama că merge prea departe: vrea să primească închinare ca un dumnezeu, sub cuvânt că va da în schimb toate împărăÅ£iile pământului¹⁴. Este ridicol. S-a dat de gol: vrea să ia locul lui Dumnezeu, îndemnându-l pe Om să i se închine ca ÅŸi cum ar fi Dumnezeu. Atunci Domnul îl demască ÅŸi îl numeÅŸte: „înapoia mea, Satano”. Åži citea­ză pentru a treia oară Sfânta Scriptură: „Domnului Dumnezeului tău să te închini ÅŸi Lui singur să-I slujeÅŸti” (Deut. 6, 13). în cele din urmă, cum Hristos ieÅŸise victorios din pri­mele două ispite, cea de-a treia se dovedeÅŸte a fi cea mai uÅŸoară, pentru că diavolul s-a dat pe faÅ£ă. Este o mare lecÅ£ie duhovnicească: tre­buie să ne Å£inem tari, să nu dăm înapoi; dia­volul cu siguranÅ£ă va face un pas greÅŸit ÅŸi se va demasca. Satana fuge: a fost învins.

Atunci îngerii, venind la El, slujesc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu au interve­nit în această luptă duhovnicească, pentru că era o luptă între Om ÅŸi demon. DeÅŸi nu înÅ£e­leg întruparea Cuvântului, ei ÅŸtiu că, în ciuda înfăÅ£iÅŸării Sale, acest om este Fiul lui Dumne­zeu. Ei ascultă de Dumnezeu, dăruindu-I in­teligenÅ£a ÅŸi cugetele lor, spre deosebire de Sa­tana.

Este important să subliniem că nicio clipă Hristos nu Åži-a arătat puterea Sa dumnezeias­că. A luptat ÅŸi a învins pe Satana ca un om, plin de Duhul Sfânt¹⁵ (ceea ce este foarte diferit de exorcismele pe care le va face mai apoi, când puterea Sa dumnezeiască se va impune demo­nilor). A învins pe diavol în slăbiciunea firii omeneÅŸti. În Iisus, în acest moment, Omul a învins pe Satana. Hristos arată astfel că este cu adevărat „Noul Adam”. Era de o importan­Å£ă capitală ca, înainte de a-Åži începe misiunea de evanghelizare ÅŸi de mântuire, să ne arate nouă, oamenilor, că putem, dacă suntem plini de Duhul Sfânt, să-i Å£inem piept Satanei (adi­că să ne răscumpărăm greÅŸeala cea dintâi). Hristos dă înapoi Omului cinstea lui cea dintâi, eliberându-l de sub stăpânirea demo­nului. Mai apoi, îi va arăta cugetele dumneze­ieÅŸti ÅŸi îl va mântui de moartea cea veÅŸnică.

Dacă ne uităm cu atenÅ£ie, cea mai grea din­tre cele trei ispite a fost cea dintâi, pentru că putea avea un înÅ£eles. Iisus nu S-a plecat. A doua era deja mai puÅ£in plauzibilă, deÅŸi avea totuÅŸi un raport cu Scriptura. Iar cea de-a tre­ia era complet ridicolă. Hristos ne arată aici o adevărată metodă de luptă duhovnicească, pe care am putea să o rezumăm astfel: faÅ£ă cu DuÅŸmanul duhovnicesc, să nu intrăm în dia­log cu demonul pe propriul său teren; să as­cultăm glasul Duhului Sfânt în taina inimii noastre ÅŸi să urmăm ceea ce ne spune să spu­nem ÅŸi să facem. Duhul e Cel care, în noi, răs­punde demonilor ÅŸi îi învinge.

Îndată după această încercare din care a ieÅŸit victorios, Domnul se întoarce în Galileea, se aÅŸază la Capernaum ÅŸi ÎÅŸi începe misiunea. Pentru aceasta a fost nevoie de două lucruri: să fie arătat tuturor ca fiind Mesia ÅŸi Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi să-l învingă pe Satana în slăbi­ciunea firii Sale omeneÅŸti, în taină.

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

tivată). Acest lucru face că anumite pericope importante nu sunt niciodată citite duminica. În schimb, în Apus lecturile din cele patru Evanghelii au fost mereu alese în funcÅ£ie de timpul liturgic. Este destul de rar ca un pasaj important să nu fie citit duminica.

2.      Insă Sfântul Luca este mai puÅ£in coerent: el in­versează ordinea ultimelor două ispite, ceea ce nu este logic.

3.      Sfântul Luca este mai puÅ£in precis, lucru cu­rent la el, deoarece cronologia sa este greu de urmărit: el pare să lege ispitirea lui Hristos de misiunea Lui (3, 23), intercalând între ele ge­nealogia „ascendentă” a lui Hristos (3, 23-38). Însă, de fapt, ispitirea se situează înaintea în­ceputului misiunii publice a Domnului, care se petrece în Galileea.

4.      „Diavol” vine din grecescul diabolos:cel care dezbină, care desparte (de la diaballo:a inse­ra, a separa). Este opusul lui symballo(a pune împreună, a uni), care a dat „simbol”. „Satana” este un nume propriu: a se vedea nota 13.

5.      Filioquismul este o erezie trinitară apărută în Spania în secolul al VI-lea (probabil pentru a combate arianismul) ÅŸi adoptată de către Carol cel Mare, care avea la curtea sa clerici spanioli: el însuÅŸi ÅŸi succesorii săi (împăraÅ£ii carolingi- eni ÅŸi germanici) au impus-o, începând cu 809, Bisericii de la Roma, care va rezista timp de două secole: papii de la Roma vor ceda în cele din urmă în 1014. Aceasta va fi cauza princi­pală a schismei din 1054 dintre Bisericile de la Roma ÅŸi de la Constantinopol. Această doctri­nă afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ÅŸi de la Fiul (în latină: ... qui ex Patre Filioque procedit...), contrar celor spuse în Evanghelie (In 15, 26): ea confundă purcederea ontolo­gică (legată de firea dumnezeiască) ÅŸi purce- derea prin iconomie (legată de acÅ£iunea per­soanelor dumnezeieÅŸti faÅ£ă de oameni). Astfel se creează un dezechilibru în sânul Treimii, micÅŸorând egalitatea celor trei Persoane ÅŸi con­fundând caracterele lor ipostatice. Teologia scolastică va spune în cele din urmă, în seco­lul al XIII-lea, că Duhul Sfânt este o legătură de iubire între Tatăl ÅŸi Fiul, ceea ce este de două ori fals, pentru că o „legătură" nu este o per­soană ÅŸi pentru că principiul de unire în Treime este Tatăl, izvorul unic, ÅŸi nu Duhul Sfânt.

6.      Sfântul Ambrozie are o frază frumoasă: „Primul Adam a fost alungat din rai în pustie... al doi­lea Adam S-a întors din pustie în rai" (Tratat despre Sfântul LucaI, SC n° 45 bis, p. 153). Locurile ispitei ne sunt cunoscute. Cele 40 de zile ale lui Hristos în pustie se petrec în deÅŸer­tul Iudeii, care se găseÅŸte de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Moarte (între Qumran ÅŸi En-Ghedi), nu departe de locul botezului Său, care este cunoscut numai prin tradiÅ£ie (Qasr El-Yaub, unde se găseÅŸte o mănăstire ortodoxă, pe malul de răsărit al Iordanului, în dreptul Ierihonului). Cât despre „muntele înalt", tradi­Å£ia îl situează nu departe de Ierihon: este vorba despre muntele celor Patruzeci de zile, care se vede ca un adevărat zid de la Ierihon (aflat la 240 m sub nivelul mării). Ierusalimul nu este departe de aceste locuri (20-30 km).

7.      SoldaÅ£ii greci din Antichitate posteau înainte de luptă.

8.      Sfântul Ilarie spune că „Se hrănea cu Duhul lui Dumnezeu" (Despre MateiI, SC n° 254, p. 117).

9.      Sfântul Marcu ÅŸi Sfântul Luca par a spune că Iisus a fost ispitit timp de 40 de zile de Satana. Este posibil să fi fost multe ispitiri latente, vi­clene. Însă este clar că atacul explicit al demo­nului, faÅ£ă către faÅ£ă, se va face în momentul în care Iisus a flămânzit, la capătul celor 40 de zile. Sfântul Ambrozie spune chiar că slăbiciu­nea văzută a foamei este cea care l-a atras pe Satana (ibid., p. 155 ÅŸi 157).

10.  Această idee va fi reluată adesea în istoria ome­nirii, ÅŸi mai ales în perioada contemporană: „Mai întâi daÅ£i-le să mănânce, iar apoi vorbiÅ£i-le de Dumnezeu..." Insă Hristos a făcut exact in­vers: mai întâi a vorbit despre Dumnezeu - ÅŸi îndelung -, apoi a dat de mâncare, înmulÅ£ind pâinile ÅŸi peÅŸtii (cf. cele două înmulÅ£iri ale pâi­nilor).

11.  De aici avea să fie aruncat Iacov al Ierusalimului, „fratele Domnului" [fratele Său vitreg, fiul lui Iosif] de către cărturari ÅŸi farisei, furioÅŸi că măr­turisise dinaintea poporului că Iisus este Mesia, probabil în 62 d.Hr. (Eusebiu din Cezareea: Istoria bisericească,Cartea a II-a, cap. XXIII, 12-18).

12.   Este aceeaÅŸi stratagemă pe care a folosit-o ÅŸi cu Eva: nu a minÅ£it în totalitate, ci a amestecat ade­vărul ÅŸi minciuna. Eva mai întâi l-a ascultatpe ÅŸar­pe, care punea la îndoială cuvântul lui Dumnezeu - lucru profund necurat -, iar apoi a intrat în di­alog cu el, mergând în direcÅ£ia în care el voia să o atragă. E de aÅŸteptat că s-a pierdut.

13.  Faptul că Satana L-a putut duce pe Iisus până la acea înălÅ£ime, ÅŸi mai sus încă în cea de-a tre­ia ispită, este semnul capacităÅ£ilor lui duhov­niceÅŸti. În general avem o opinie psihologică ÅŸi simplistă asupra lui Satana: de fapt, este un heruvim căzut, Satanael, ÅŸi probabil fiinÅ£a cre­ată dotată cu cea mai mare inteligenÅ£ă. De aici mândria ÅŸi gelozia sa sălbatică pe Om.

14.  Mai mult decât atât, minte: împărăÅ£iile acestei lumi nu i-au fost încredinÅ£ate de Dumnezeu. El este numai „prinÅ£ul" [acestei lumi] (In 14, 30), pentru că este primul care a căzut în pă­cat, începătorul păcatului. A profitat de căde­rea Omului ÅŸi de pedeapsa dumnezeiască ce i-a urmat pentru a ocupa inimile oamenilor ÅŸi a căpăta importanÅ£ă. Sfântul Efrem înfierează „uriaÅŸa minciună" a Satanei (Comentariul la Diatessaron, SC n° 121, p. 103).

15.  Duhul Sfânt Care L-a călăuzit aici pentru aceas­tă luptă este mereu prezent în taina inimii Sale omeneÅŸti