Descrierea acestui moment o găsim în cele trei Evanghelii Sinoptice, foarte pe scurt la Sfântul Marcu (1, 12-13) și mult mai dezvoltat la Sfântul Matei (4, 1-11) și Sfântul Luca² (4, 1-13). Atât în Răsărit, cât și în Apus, versiunea Sfântului Matei este cea care se citește în Biserică: deci pe ea ne vom baza aici.

Acest eveniment ciudat se situează imediat după Botezul lui Hristos de către Ioan în Iordan (Teofania). Sfântul Marcu precizează chiar: „îndată", pentru a arăta clar că cele două evenimen­te sunt legate³.

Iisus, Care nu este încă faimosul Rabbi Ieshouah din Nazaret și Care este deci necunoscut, tocmai a fost revelat de către Tatăl și Sfântul Duh ca fiind Mesia, Fiul Cel preaiubit al Tatălui ceresc, lui Ioan însuși, ucenicilor săi, dintre care o parte vor deveni Apostoli, și unui mare număr de evrei, deoarece Ioan avea o faimă extraordinară și mulțimi numeroase veneau către el.

Or, „îndată" după aceea, același Duh Sfânt care-L arătase ca Mesia coborându-Se asupra Lui (în chip de porumbel) Îl călăuzește (sau Îl mână) în pustie. Acest lucru este de mirare, căci ne-am aștepta mai degrabă să-L vedem pe Hristos începându-Åži imediat misiunea în mijlocul oamenilor (și nu în pustie). Lucru încă și mai de mirare, Duhul L-a mânat acolo „pen­tru a fi ispitit de diavol”⁴, numit pe față Satan de către Sfântul Marcu (1, 13). Toate acestea sunt foarte importante în planul teologiei treimice, pentru cunoașterea legăturilor dintre per­soanele dumnezeiești, mai ales cele între Duhul Sfânt și Fiul. În secolul al IX-lea, doctrina filioquistă⁵ a introdus un dezechilibru în sânul Treimii, întărind legătura dintre Tată și Fiu în detrimentul Duhului Sfânt, Care apare ca sub­ordonat Fiului și Care nu mai este decât o „legătură" între Tată și Fiu. De aici a rezultat în Apus o micșorare gravă a conștiinței Persoa­nei Duhului Sfânt și a iconomiei Sale. Însă, de fapt, Duhul nu este subordonat Fiului. El este Cel care L-a „arătat" pe Iisus ca Fiu al Tatălui și ca Mesia: această pogorâre-ungere a Sfân­tului Duh care Îl revelează și Îl manifestă ca „Hristos" (Cel Uns). Duhul lucrează în con­formitate cu caracterul său ipostatic: El este „Degetul lui Dumnezeu", adică al Tatălui (cf. Lc 11, 2), Cel care arată alegerea Tatălui, Cel pe care El L-a ales. Tot El Îl călăuzește pe omul Iisus, pentru că aceasta este funcția Sa iposta- tică, de a „da pe Dumnezeu", de a îndumne- zei pe Om.

Dar de ce Duhul Sfânt Îl mână pe Iisus în pustie pentru a fi ispitit de Satana?

Pustia corespunde Pământului și omeni­rii după cădere, adică după ce a pierdut Du­hul Sfânt („au văzut că erau goi": Adam și Eva au pierdut slava necreată a lui Dumnezeu). Omul va cunoaște moartea pentru că a pier­dut Viața, pe Duhul Sfânt. Pustia este un pă­mânt fără apă și deci fără viață: este simbolul omenirii după cădere. Duhul Sfânt Îl duce pe Mântuitorul lumii acolo unde zace Omul „nici mort, nici viu" (cf. Bunul Samaritean)⁶.

„...Pentru a fi ispitit de Satana”. Satana a ispitit-o pe Eva, care la rândul ei și-a dus so­țul la cădere. Satana l-a învins pe Om prin vi­clenie și minciună: era nevoie ca un om să-l învingă. Ar fi fost ușor pentru Dumnezeu să-l învingă pe Satana și să-l nimicească. Însă acest lucru nu ar fi avut valoare de învățătură și, mai ales, l-ar fi exclus pe om din lupta duhovni­cească (el ar fi primit mântuirea fără să parti­cipe la ea). Trebuia ca un om să primească să intre în arenă și să se lupte cu diavolul cu mâi­nile goale, adică în slăbiciunea firii omenești. Acest om este Iisus din Nazaret, Mesia. Acest lucru l-a cerut Tatăl Fiului: pentru a plini voia Tatălui, Duhul Sfânt Îl călăuzește pe Fiul ca om. Trebuie să remarcăm că Domnul Iisus as­cultă de Duhul Sfânt, celălalt Mângâietor (In 14, 16), celălalt Trimis al Tatălui.

Înfricoșătoarea încercare a ispitirii are un preambul pe măsură: Hristos „postește timp de 40 de zile și 40 de nopți”. Ca un luptător, ca un soldat⁷, S-a pregătit. Să nu uităm că Åžarpele o ispitise pe Eva cu hrană (rodul po­mului cunoașterii binelui și răului), și că ea a văzut că rodul era „bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință" (Fac. 3, 6). Iisus deci se lipsește de orice rod, de orice hrană. Åži acest lucru este cu siguranță foarte greu în plan omenesc, deși suntem siguri că Se hrănea cu rugăciunea că­tre Dumnezeu, Tatăl Său⁸. „40 de zile și 40 de nopți", pentru a sublinia că este vorba despre zile biblice, complete. 40 este numărul sim­bolic al pregătirilor și al purificării (4 este nu­mărul cosmosului, iar 10 reprezintă plinăta­tea firii). Este efortul către desăvârșirea (duhovnicească) a ceea ce este cosmic (Omul, zidit din țărână). Acest post este izvorul Postului creștin.

Apoi vine lupta. Este interesant de ob­servat că Dumnezeu a ales locul, timpul și mij­loacele luptei, nu Satana. Hristos este liber și vine să-l elibereze pe Om, care a fost creat li­ber. Lupta începe: „ispititorul se apropie”. Satana și toți demonii care-l urmează sunt „is­pititorul". A ispiti înseamnă a înșela, a ademe­ni pe cineva cu minciuni pentru a-l pierde, înseamnă a profita de slăbiciunea cuiva (nu este o luptă cinstită, cu arme egale): e un lucru per­vers prin însăși natura lui. Este contrarul comportamentului dumnezeiesc. Dumnezeu nu-l is­pitește niciodată pe Om (nici pe îngeri), însă îngăduie încercarea. încercarea este cea care ne îngăduie să vedem dacă-L iubim pe Dumnezeu pentru El însuși, dacă-L credem pe cuvânt și dacă suntem gata să ne dăm viața pentru El, așa cum El a făcut-o pentru noi.

De ce diavolul se apropie tocmai în acel moment⁹? Răspunsul este foarte lămurit în Evanghelie: pentru că la capătul celor 40 de zile de post, fără să mănânce și fără să bea, Iisus „a flămânzit”. Diavolul este ca o fiară sălbatică: profită mereu de o slăbiciune a omului pentru a ataca. Nu este curajos! Faptul că Iisus a flămânzit este important din punct de vedere teologic: arată că Iisus a luat asupra Sa în mod liber firea omenească cea căzută și că va lupta în slăbiciunea omeniei Sale, ascunzându-Åži dumnezeirea. El nu înșală.

Mulți Părinți ai Bisericii ne vorbesc despre demon în această împrejurare (mai ales Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie și, în special, Sfântul Efrem). Satana fusese înșelat la Crăciun: nu ob­servase că era ceva ciudat cu acea fecioară care năștea în miez de noapte într-o peșteră, în mij­locul animalelor. Apoi, când au venit Magii, s-a răzgândit și a încercat să-l ucidă pe prunc prin Irod (nu se știe niciodată...), dar a dat greș. Apoi Iisus S-a pregătit timp de 30 de ani în tăcere și în taină. Satana nu l-a observat pe acest om, care, în fond, părea să fie ca toți ceilalți. însă a început să se teamă în momentul Teofaniei: Duhul Care Se pogoară asupra lui Iisus, glasul care rostește cugetele Tatălui, toate acestea îl tulbură și îl îngrijorează la culme. Părinții ne spun că Satana voia să fie sigur: trebuia să-L ispitească pe Iisus pentru a-L încerca. Ceea ce și face, însă nu a putut stăpâni pe de-a-ntregul ispita: a profitat pur și simplu de ocazie, uimit să vadă un om care reușea să depășească nevoia de a mânca și de a bea atât de multă vreme.

Diavolul atacă de trei ori, în trei etape, fi­ecare dintre ele fiind mai înaltă, mai dificilă.

„Dacă ești Fiul lui Dumnezeu.” Iată marea problemă pentru Satana, marea îngri­jorare: cum se poate ca o ființă atât de mică, de slabă, de mediocră precum omul putea fi „Fiul lui Dumnezeu"? (Satana: dar eu sunt fiul lui Dumnezeu: e dreptul meu, pentru că sunt un duh pur, apropiat de tronul lui Dumnezeu; cum Dumnezeu, Care este atât de frumos și de puternic, S-ar putea coborî până la această țărână [Adam], acest lut care este Omul?).

Prima ispită: dacă Å¢i-e foame, dacă ești după cum se spune despre Tine, fă ca aceste pietre să se facă pâini și mănâncă. E simplu, de bun-simț... La început, diavolul ni se ara­tă mereu ca o ființă cu bun-simț, rațională, ri­guroasă, „de bine". Diavolul spune: mai întâi trebuie satisfăcute nevoile trupului¹⁰. Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, Gura Tatălui, nu răs­punde de la El Însuși, ci citează cugetele Tatălui ceresc, din Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Deut. 8, 3), ceea ce înseam­nă: omul-chip al lui Dumnezeu trebuie mai întâi să se hrănească cu cuvintele lui Dumnezeu, apoi poate mânca și din hrana firii. Hristos re­stabilește astfel ierarhia valorilor: omul este mai întâi de sus (ceresc prin suflet), iar apoi de jos (pământesc prin trup). Satana rămâne fără glas, însă nu se descurajează.

Cea de-a doua ispită: L-a dus atunci pe Iisus „în sfânta cetate" a Ierusalimului și „L-a pus pe aripa Templului". Tradiția ne arată unde era aceasta: este vorba despre „culmea Tem­plului", locul cel mai înalt, în colțul de sud-est al Templului, acolo unde era o diferență de nivel de 130 de metri față de valea Cedronului: era un loc amețitor¹¹. Diavolul, înțelegând că are de-a face cu un om duhovnicesc cu expe­riență, dă dovadă de mult mai multă viclenie: „Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău” (Ps 90 (91), 11-12). Simplu ca bună ziua: dacă ești Dumnezeu, îngerii Te vor sluji (însă el nu!). Cum Iisus îi răspunsese prima oară citând Scriptura, citează și el Scriptura – pe care o cunoaște bine – gândind că o să-L prindă în capcană, însă citează incomplet¹² psalmul 90, nespunând că îngerii slujesc pe cel care „pe Domnul, nădejdea [sa], pe Cel Preaînalt L-a pus scăpare [sieși]" (v. 9). Iisus nu se lasă descumpănit și nici impresionat de această pseudo-cultură biblică: El citează din nou Scriptura - Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Această a doua ispită era mai grea, pentru că diavolul a citat din Scriptură, însă în chip înșelător. Domnul ne arată o metodă: El nu a răspuns propunerii (și deci nu a intrat în dialog cu Satana), însă a dezvăluit necurăția care se ascunsese în spatele ei: a voi să ispitești pe Dumnezeu. Este o învățătură duhovniceas­că foarte înaltă: aici, păcatul este de a vrea să-L pui pe Dumnezeu la încercare, de a te com­porta ca și cum am fi egali și, în fond, a-L silui pe Dumnezeu, adică a vrea să-L dominăm. Când o creatură este la un nivel duhovnicesc foarte înalt - așa cum e cazul cu Satana¹³ - ea poate fi ispitită să verifice dacă Dumnezeu este cu adevărat atotputernic. Asta face Satana și la asta vrea să-i aducă și pe alții. însă se pot observa două slăbiciuni în raționamentul diavolului: pe de o parte, Templul reprezintă lucrul cel mai înalt și mai sfânt de pe pământ; a propune unui om duhovnicesc să se arunce de pe acoperișul Templului înseamnă a-l îm­pinge la cădere, a-l îndemna să renunțe la Dumnezeu, un lucru absurd; și, pe de altă parte, propunerea aceasta era deșartă, fără interes.

Cea de-a treia ispită este în același timp o culme și o dezvăluire. Diavolul îl duce pe Iisus pe un munte foarte înalt, mai înalt decât Templul și simbolizând Cerul și transcenden­ța dumnezeiască. însă aici, beat de putere și de glorie, concentrat asupra propriei frumu­seți și inteligențe, nu-și dă seama că merge prea departe: vrea să primească închinare ca un dumnezeu, sub cuvânt că va da în schimb toate împărățiile pământului¹⁴. Este ridicol. S-a dat de gol: vrea să ia locul lui Dumnezeu, îndemnându-l pe Om să i se închine ca și cum ar fi Dumnezeu. Atunci Domnul îl demască și îl numește: „înapoia mea, Satano”. Åži citea­ză pentru a treia oară Sfânta Scriptură: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești” (Deut. 6, 13). în cele din urmă, cum Hristos ieșise victorios din pri­mele două ispite, cea de-a treia se dovedește a fi cea mai ușoară, pentru că diavolul s-a dat pe față. Este o mare lecție duhovnicească: tre­buie să ne ținem tari, să nu dăm înapoi; dia­volul cu siguranță va face un pas greșit și se va demasca. Satana fuge: a fost învins.

Atunci îngerii, venind la El, slujesc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu au interve­nit în această luptă duhovnicească, pentru că era o luptă între Om și demon. Deși nu înțe­leg întruparea Cuvântului, ei știu că, în ciuda înfățișării Sale, acest om este Fiul lui Dumne­zeu. Ei ascultă de Dumnezeu, dăruindu-I in­teligența și cugetele lor, spre deosebire de Sa­tana.

Este important să subliniem că nicio clipă Hristos nu Åži-a arătat puterea Sa dumnezeias­că. A luptat și a învins pe Satana ca un om, plin de Duhul Sfânt¹⁵ (ceea ce este foarte diferit de exorcismele pe care le va face mai apoi, când puterea Sa dumnezeiască se va impune demo­nilor). A învins pe diavol în slăbiciunea firii omenești. În Iisus, în acest moment, Omul a învins pe Satana. Hristos arată astfel că este cu adevărat „Noul Adam”. Era de o importan­ță capitală ca, înainte de a-Åži începe misiunea de evanghelizare și de mântuire, să ne arate nouă, oamenilor, că putem, dacă suntem plini de Duhul Sfânt, să-i ținem piept Satanei (adi­că să ne răscumpărăm greșeala cea dintâi). Hristos dă înapoi Omului cinstea lui cea dintâi, eliberându-l de sub stăpânirea demo­nului. Mai apoi, îi va arăta cugetele dumneze­iești și îl va mântui de moartea cea veșnică.

Dacă ne uităm cu atenție, cea mai grea din­tre cele trei ispite a fost cea dintâi, pentru că putea avea un înțeles. Iisus nu S-a plecat. A doua era deja mai puțin plauzibilă, deși avea totuși un raport cu Scriptura. Iar cea de-a tre­ia era complet ridicolă. Hristos ne arată aici o adevărată metodă de luptă duhovnicească, pe care am putea să o rezumăm astfel: față cu Dușmanul duhovnicesc, să nu intrăm în dia­log cu demonul pe propriul său teren; să as­cultăm glasul Duhului Sfânt în taina inimii noastre și să urmăm ceea ce ne spune să spu­nem și să facem. Duhul e Cel care, în noi, răs­punde demonilor și îi învinge.

Îndată după această încercare din care a ieșit victorios, Domnul se întoarce în Galileea, se așază la Capernaum și Își începe misiunea. Pentru aceasta a fost nevoie de două lucruri: să fie arătat tuturor ca fiind Mesia și Fiul lui Dumnezeu, și să-l învingă pe Satana în slăbi­ciunea firii Sale omenești, în taină.

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

tivată). Acest lucru face că anumite pericope importante nu sunt niciodată citite duminica. În schimb, în Apus lecturile din cele patru Evanghelii au fost mereu alese în funcție de timpul liturgic. Este destul de rar ca un pasaj important să nu fie citit duminica.

2.      Insă Sfântul Luca este mai puțin coerent: el in­versează ordinea ultimelor două ispite, ceea ce nu este logic.

3.      Sfântul Luca este mai puțin precis, lucru cu­rent la el, deoarece cronologia sa este greu de urmărit: el pare să lege ispitirea lui Hristos de misiunea Lui (3, 23), intercalând între ele ge­nealogia „ascendentă” a lui Hristos (3, 23-38). Însă, de fapt, ispitirea se situează înaintea în­ceputului misiunii publice a Domnului, care se petrece în Galileea.

4.      „Diavol” vine din grecescul diabolos:cel care dezbină, care desparte (de la diaballo:a inse­ra, a separa). Este opusul lui symballo(a pune împreună, a uni), care a dat „simbol”. „Satana” este un nume propriu: a se vedea nota 13.

5.      Filioquismul este o erezie trinitară apărută în Spania în secolul al VI-lea (probabil pentru a combate arianismul) și adoptată de către Carol cel Mare, care avea la curtea sa clerici spanioli: el însuși și succesorii săi (împărații carolingi- eni și germanici) au impus-o, începând cu 809, Bisericii de la Roma, care va rezista timp de două secole: papii de la Roma vor ceda în cele din urmă în 1014. Aceasta va fi cauza princi­pală a schismei din 1054 dintre Bisericile de la Roma și de la Constantinopol. Această doctri­nă afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (în latină: ... qui ex Patre Filioque procedit...), contrar celor spuse în Evanghelie (In 15, 26): ea confundă purcederea ontolo­gică (legată de firea dumnezeiască) și purce- derea prin iconomie (legată de acțiunea per­soanelor dumnezeiești față de oameni). Astfel se creează un dezechilibru în sânul Treimii, micșorând egalitatea celor trei Persoane și con­fundând caracterele lor ipostatice. Teologia scolastică va spune în cele din urmă, în seco­lul al XIII-lea, că Duhul Sfânt este o legătură de iubire între Tatăl și Fiul, ceea ce este de două ori fals, pentru că o „legătură" nu este o per­soană și pentru că principiul de unire în Treime este Tatăl, izvorul unic, și nu Duhul Sfânt.

6.      Sfântul Ambrozie are o frază frumoasă: „Primul Adam a fost alungat din rai în pustie... al doi­lea Adam S-a întors din pustie în rai" (Tratat despre Sfântul LucaI, SC n° 45 bis, p. 153). Locurile ispitei ne sunt cunoscute. Cele 40 de zile ale lui Hristos în pustie se petrec în deșer­tul Iudeii, care se găsește de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Moarte (între Qumran și En-Ghedi), nu departe de locul botezului Său, care este cunoscut numai prin tradiție (Qasr El-Yaub, unde se găsește o mănăstire ortodoxă, pe malul de răsărit al Iordanului, în dreptul Ierihonului). Cât despre „muntele înalt", tradi­ția îl situează nu departe de Ierihon: este vorba despre muntele celor Patruzeci de zile, care se vede ca un adevărat zid de la Ierihon (aflat la 240 m sub nivelul mării). Ierusalimul nu este departe de aceste locuri (20-30 km).

7.      Soldații greci din Antichitate posteau înainte de luptă.

8.      Sfântul Ilarie spune că „Se hrănea cu Duhul lui Dumnezeu" (Despre MateiI, SC n° 254, p. 117).

9.      Sfântul Marcu și Sfântul Luca par a spune că Iisus a fost ispitit timp de 40 de zile de Satana. Este posibil să fi fost multe ispitiri latente, vi­clene. Însă este clar că atacul explicit al demo­nului, față către față, se va face în momentul în care Iisus a flămânzit, la capătul celor 40 de zile. Sfântul Ambrozie spune chiar că slăbiciu­nea văzută a foamei este cea care l-a atras pe Satana (ibid., p. 155 și 157).

10.  Această idee va fi reluată adesea în istoria ome­nirii, și mai ales în perioada contemporană: „Mai întâi dați-le să mănânce, iar apoi vorbiți-le de Dumnezeu..." Insă Hristos a făcut exact in­vers: mai întâi a vorbit despre Dumnezeu - și îndelung -, apoi a dat de mâncare, înmulțind pâinile și peștii (cf. cele două înmulțiri ale pâi­nilor).

11.  De aici avea să fie aruncat Iacov al Ierusalimului, „fratele Domnului" [fratele Său vitreg, fiul lui Iosif] de către cărturari și farisei, furioși că măr­turisise dinaintea poporului că Iisus este Mesia, probabil în 62 d.Hr. (Eusebiu din Cezareea: Istoria bisericească,Cartea a II-a, cap. XXIII, 12-18).

12.   Este aceeași stratagemă pe care a folosit-o și cu Eva: nu a mințit în totalitate, ci a amestecat ade­vărul și minciuna. Eva mai întâi l-a ascultatpe șar­pe, care punea la îndoială cuvântul lui Dumnezeu - lucru profund necurat -, iar apoi a intrat în di­alog cu el, mergând în direcția în care el voia să o atragă. E de așteptat că s-a pierdut.

13.  Faptul că Satana L-a putut duce pe Iisus până la acea înălțime, și mai sus încă în cea de-a tre­ia ispită, este semnul capacităților lui duhov­nicești. În general avem o opinie psihologică și simplistă asupra lui Satana: de fapt, este un heruvim căzut, Satanael, și probabil ființa cre­ată dotată cu cea mai mare inteligență. De aici mândria și gelozia sa sălbatică pe Om.

14.  Mai mult decât atât, minte: împărățiile acestei lumi nu i-au fost încredințate de Dumnezeu. El este numai „prințul" [acestei lumi] (In 14, 30), pentru că este primul care a căzut în pă­cat, începătorul păcatului. A profitat de căde­rea Omului și de pedeapsa dumnezeiască ce i-a urmat pentru a ocupa inimile oamenilor și a căpăta importanță. Sfântul Efrem înfierează „uriașa minciună" a Satanei (Comentariul la Diatessaron, SC n° 121, p. 103).

15.  Duhul Sfânt Care L-a călăuzit aici pentru aceas­tă luptă este mereu prezent în taina inimii Sale omenești