Se spune deseori, și pe bună drepta­te, că viața e o luptă: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostă­șească...?” (Iov 7, 1). Dar care este scopul acestei lupte, ce vrem să dobândim, împărăția acestei lumi sau Împărăția Ceruri­lor? Ostașii care suntem sub ce flamură luptă, cea a lui Dumnezeu sau cea a lui Mamona? Căci nu putem lupta în același timp în două tabere opuse: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui mamona” (Mt. 6, 24).

Åži totuși, cea mai mare parte a timpului, în sufletul nostru se manifestă două voințe opu­se, care conviețuiesc sub forma unei voințe uni­ce, căci unul și același om este supus acestor tendințe contrare, urmând când pe una, când pe cealaltă. În realitate, omul nu face niciodată voința lui proprie, căci „cel care nu-și supune vo­ința lui Dumnezeu se supune vrăjmașului său” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări duhovnicești).

Într-adevăr, „a reduce totul la proporții ex­clusiv umane”, „a face abstracție de orice princi­piu superior” și „a rupe legătura cu cerul, sub pretextul de a stăpâni pământul”constituie un act de răzvrătire împotriva voinței lui Dumnezeu. De aceea așa-zisul umanism laic, „voind să reducă totul la măsura omului, consi­derat ca fiind un scop în sine, a sfârșit prin a co­borî pas cu pas la nivelul cel mai de jos al aces­tuia” (Rene Guenon - Criza lumii moderne).

Cu alte cuvinte, cel ce crede că împlinește voința lui omenească face, fără să știe, voința vrăjmașului lui Dumnezeu: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Dat fiind că Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Lui, vrăjmașul lui Dumnezeu este în același timp dușmanul omu­lui, „cel ce poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28), și care în numele omu­lui nimicește oamenii, în numele adevărului grăiește minciuna, în numele libertății ne face robii cărnii și ai bunurilor lumești și pieritoare, în numele vieții pe acest pământ ne duce la moarte și ne lipsește de viața veșnică, căci „cine ține la sufletul lui îl va pierde” (Ioan 12, 25): „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru ade­văr, pentru că nu este adevăr întru el. Când gră­iește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Așa cum Împărăția Cerurilor este înăun­trul nostru, tot așa vrăjmașul omului este înă­untrul omului: „Noi suntem cea mai mare pie­dică pentru noi înșine... Răul sălășluiește înăuntrul nostru. Dar vinovatul nu e răul: noi suntem vinovați că l-am primit în noi” (Starețul Tadei - Pace și bucurie în Duhul Sfânt).

Prezența Vrăjmașului în noi nu ne apare de cele mai multe ori sub adevăratul ei chip, căci tatăl minciunii știe să ia înfățișarea binelui, a dreptății, a milostivirii, a iubirii aproapelui, și își poate ascunde uneltirile sub aparența unei fapte bune: „Cel Rău poate face binele cuiva pen­tru a-l înșela, dar orice bine făcut de Diavol pen­tru a-l înșela pe om apare, dacă-l examinăm cu luare aminte, ca fiind un camuflaj; (...) în realita­te nu există nici urmă de bine, ci numai slavă de­șartă, tulburare sau ceva de felul acesta” (Sf. Varsanufie - Corespondență).

Spre deosebire de încercări, care ne prici­nuiesc mâhnire și suferință, ispitele se prezin­tă întotdeauna sub înfățișarea binelui: femeia a socotit „că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit” (Fac. 3, 6), iar ispititorul s-a arătat sub înfăți­șarea unui binefăcător al omului: „în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Fac.3, 5).

Dar ochii care s-au deschis după căderea în păcat sunt ochii omului fără Dumnezeu, care, rupând legătura lăuntrică cu duhul Ta­tălui ceresc, nu mai poate vedea altceva decât făptura sa exterioară, omul de carne. Departe de a fi un dumnezeu, acesta se vede alcătuit ca un animal oarecare, ceea ce explică rușinea lui Adam și a femeii lui în momentul în care își văd goliciunea: „au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acope- răminte” (Fac. 3, 7). Încălcând voința lui Dum­nezeu, Adam nu putea cunoaște decât răul, căci în afara lui Dumnezeu nu poate exista niciun fel de bine. Punând stăpânire pe duhul lui Adam, tatăl minciunii produce în mintea lui o inversare a valorilor care îl face să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un vrăjmaș: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Fac. 3, 10).

Inversarea valorilor, prin care răul se ara­tă sub înfățișarea binelui, minciuna sub înfă­țișarea adevărului, vrăjmașul omului ca fiind prietenul lui, iar Dumnezeu ca fiind vrăjma­șul oamenilor, este însăși esența ispitei și a lucrării diavolești din toate timpurile, de la căderea lui Adam până în zilele noastre. Astfel, inversarea valorilor proclamată de Nietzsche nu este altceva decât o versiune modernă a ispitei șarpelui biblic, care l-a în­demnat pe om să se răzvrătească împotriva Tatălui ceresc și i-a făgăduit o putere egală cu cea a unui dumnezeu: „Ce este bine? Tot ceea ce ațâță în om sentimentul puterii, voința de putere, puterea însăși. (...) Să piară cei slabi și cei ratați! Primul principiu al filantropiei noastre! (... ) Ce este mai dăunător decât orica­re alt viciu? Milostivirea activă față de toți cei ratați și slabi - creștinismul. (...) Ce concluzie putem trage de aici? Că am face bine să punem mănuși atunci când citim Noul Testament. Suntem aproape obligați să o facem pentru a evita contactul cu toate aceste spurcăciuni” (F. Nietzsche - Antihristul).

Nietzsche, acest bolnav mintal care pre­zintă toate simptomele megalomaniei para- noide, este considerat în zilele noastre ca fiind unul din cei mai mari gânditori ai timpurilor moderne, tradus în toate limbile, admirat și slăvit pretutindeni în lume, dat fiind că inversarea valorilor propovăduită de el a devenit norma generală și modelul exemplar al soci­etăților moderne. Omul de astăzi „se găsește într-o poziție răsturnată: are deasupra ceea ce ar trebui să fie dedesubt”. De aceea, „încercarea de a-l sătura pe omul aflat în această poziție este același lucru cu strădania umplerii cu apă a unui vas așezat cu fundul în sus” (Sf. Teofan Zăvo­râtul - Viața lăuntrică).

Lăcomia nemăsurată și nesăturată a soci­etăților noastre de consum provine din aceas­tă poziție inversată a omului, care urmează, în mod conștient sau nu, calea vrăjmașului lui Hristos, care este și vrăjmașul omului. Căci dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața (In. 14, 16), atunci vrăjmașul lui Hristos este rătăcirea, minciuna și moartea.

Omul fiind făcut după chipul și asemăna­rea lui Dumnezeu, cugetul lui este programat prin însăși natura sa pentru a-L căuta pe Dumnezeu, tot așa cum trupul este progra­mat pentru a căuta apa și hrana. Acolo unde există omul există și un dumnezeu, iar dacă acest dumnezeu nu este Hristos, el va fi în mod obligatoriu, cu sau fără știința omului, Antihrist. Omul care s-a lepădat de Dumnezeu se face slujitorul vrăjmașului lui Hristos, așa încât el ar putea spune, precum un anti-Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Antihrist trăiește în mine”.

Prin urmare, ateismul nu este altceva de­cât o formă de credință inversată, o religie al cărei dumnezeu este inexistența lui Dumne­zeu - cu alte cuvinte, „o teologie a morții lui Dumnezeu” (Mircea Eliade), care a înlocuit credința din trecut cu o altă credință religioa­să, pe care am putea-o numi „ateologie”, ter­men utilizat de un filozof contemporan fran­cez, angajat cu o înflăcărare religioasă în lupta împotriva tuturor religiilor... în afară de cea propovăduită de el! Acest nou apostol al lui Antihrist, care merge pe urmele lui Nietzsche, face ca și acesta elogiul entuziast al vrăjmașu­lui lui Dumnezeu: „În grădina Edenului, Dia­volul (...) ne învață știința lui: posibilitatea de a nu asculta, de a nu ne supune, de a spune nu. Sa­tana - adversarul, acuzatorul - suflă duhul li­bertății peste apele spurcate ale începuturilor lu­mii, în care domnește ascultarea, robia absolută. Dincolo de bine și rău, Diavolul (...) le restituie oamenilor puterea asupra lor înșiși și asupra lu­mii, și îi eliberează de orice tutelă. Acești îngeri căzuți, o știm bine, își atrag ura monoteiștilor. Dar ei beneficiază în schimb de pasiunea incan­descentă a ateilor” (Michel Onfray - Tratat de ateologie).

Faptul că o carte care îl prezintă pe diavol ca fiind modelul exemplar al omului a deve­nit un best-seller spune mult despre starea spi­rituală - și mintală - a omului de astăzi...

(Va urma)