Întâmplarea se petrece imediat după potolirea furtunii, ÅŸi este raportată în cele trei Evanghelii sinoptice (Mt. 8, 28-34 ÅŸi Mc 5, 1-20).

Domnul a hotărât să treacă « de cealaltă parte a lacului» (marea Galileei) ÅŸi soseÅŸte la Decapole[1],adică în Å£ară păgână. Păgânismul este închinarea la idoli « făcuÅ£i de mână de om», în spatele cărora se ascund demoni, după cum învaÅ£ă însuÅŸi Domnul ÅŸi Apostolii, ÅŸi de asemenea ÅŸi magia, a cărei scop este de a folosi, prin ritualuri de caracter analogic[2] ÅŸi incantaÅ£ii, puterea demonilor pentru a ajunge la scopuri în general rele. Prea adesea uităm în epoca noastră robia spirituală pe care o reprezenta păgânismul ÅŸi harul de nespus de a fi fost izbăviÅ£i de acesta ÅŸi de a fi devenit creÅŸtini. Suntem din păcate obiÅŸnuiÅ£i cu acest har ÅŸi nu ne mai amintim de unde am plecat, din ce prăpastie ne-a izbăvit Hristos !

Faptul că Hristos a mers de bună voie în pământ păgân este interesant în sine. DeÅŸi a spus: « Nu am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel» (Mt. 15, 24), căci singur Israel putea înÅ£elege că Iisus este Mesia, ne dăm seama că Domnul a ieÅŸit un pic în afara Israelului, adică în Fenicia ÅŸi Decapole, dar nu pentru a predica în aceste locuri. Aici va săvârÅŸi numai minuni ÅŸi acte de vindecare, ÅŸi mai ales exorcisme. Putem vedea în aceasta o profeÅ£ie a convertirii « neamurilor » (păgânii), o sămânÅ£ă pentru Biserica ce avea să fie. El îi pregăteÅŸte de asemenea pe ucenici pentru un concept pe de-a-ntregul străin israeliÅ£ilor: evanghelizarea păgânilor. Åži aici, în pământ păgân, în Å£inutul Gherghesenilor (al Gadarenilor la Sf Matei), va săvârÅŸi un exorcism impresionant asupra unui demonizat (la Sf. Matei sunt doi), izbăvindu-l de un număr mare de demoni. Această Evanghelie este extrem de bogată ÅŸi importantă pentru cunoaÅŸterea lumii demoniace ÅŸi pentru lupta duhovnicească împotriva demonilor.

Trebuie să constatăm înainte de toate că anumite persoane sunt « posedate » de demoni, adică invadate, dominate, fagocitate până la pierderea conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi libertăÅ£ii. Trebuie să amintim că suntem într-un mediu păgân, idolatru, unde se practică jertfe de animale, magia ÅŸi artele divinatorii.

Cazurile de demonizare sunt o realitate obiectivă ÅŸi nu fructul imaginaÅ£iei. Ele erau frecvente în Antichitate ÅŸi există ÅŸi astăzi, chiar dacă adesea sunt ascunse sub numele medical de « nebunie ». Este important să ÅŸtim că lucrul acesta nu se întâmplă oricum, ci este rezultatul unui comerÅ£ repetat ÅŸi regulat cu demonii, adică prin practici magice repetate[3]. Când se invocă demonii, aceÅŸtia vin, dar se instalează în sufletul ÅŸi trupul persoanei care i-a invocat, ca într-o casă. Åži când s-au pripăÅŸit, este foarte greu să mai fie alungaÅ£i. Motivul este teologic. Demonii sunt îngeri, însă îngeri căzuÅ£i, pentru că au refuzat voinÅ£a divină. Ca îngeri, ei ar trebui să stea împrejurul tronului dumnezeiesc, după rangul lor ierarhic (treptele îngereÅŸti) ÅŸi să împlinească misiunile pe care le primesc de la Dumnezeu. Datorită neascultării lor, ei au pierdut acest loc « firesc» ÅŸi au rămas deci « rătăcitori». NemulÅ£umiÅ£i de soarta lor, încearcă să corupă ceea ce dispreÅ£uiesc, adică pe om ÅŸi cosmosul. Nemaihrănindu-se, aÅŸa cum fac îngerii, din plinirea voinÅ£ei lui Dumnezeu, se hrănesc din distrugerea, din surparea, urâÅ£irea, pângărirea frumuseÅ£ii creaturii. S-ar putea spune că fac răul din plictiseală, din deÅŸertăciune.

Prima învăÅ£ătură importantă este comportamentul îndrăcitului: trăieÅŸte gol, locuieÅŸte în morminte, printre morÅ£i, sau în pustiu, scoate strigăte ÅŸi urlete, răneÅŸte oamenii, se auto-mutilează. Este un om desfigurat, care nu mai este el însuÅŸi, care nu mai are judecată ÅŸi nici bun simÅ£, înfricoÅŸător, care terorizează populaÅ£ia. Demonii urăsc pe om pentru că este chipul lui Dumnezeu; sunt geloÅŸi pe om ÅŸi fac totul ca să-i întineze frumuseÅ£ea, care este o oglindire a frumuseÅ£ii dumnezeieÅŸti, ca să înjosească pe acela care este un « mic dumnezeu» (microthéos). Frica este mereu un criteriu al prezenÅ£ei demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acÅ£iune. În ceea ce priveÅŸte forÅ£a extraordinară a demonizatului (Sf. Marcu spune că au încercat să-l pună în lanÅ£uri dar a reuÅŸit întotdeauna să-ÅŸi rupă lanÅ£urile!), este desigur vorba de forÅ£a îngerească, pe care îngerii căzuÅ£i au păstrat-o pentru că aparÅ£ine naturii lor: este vorba de puterea de temut a lumii nevăzute.

Poate părea surprinzător că demonizatul merge direct spre Iisus ÅŸi se închină înaintea Lui (la Sf. Marcu) ÅŸi mărturiseÅŸte că este « Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt». Vedem bine chiar din discurs că demonul este cel care vorbeÅŸte prin gura demonizatului iar nu omul însuÅŸi. Aceasta este cea de-a doua învăÅ£ătură interesantă: demonii refuză Întruparea Cuvântului, Fiului lui Dumnezeu, pentru că socotesc că Dumnezeu este prea înalt, prea puternic, prea frumos pentru a se înjosi la starea unei biete creaturi, la a fi om. Dar nu pot face altfel decât să recunoască puterea dumnezeiască din omul Iisus. Nu au de ales, pentru că persoanele îngereÅŸti sunt atât de aproape de Dumnezeu, că le este imposibil să nege existenÅ£a sau prezenÅ£a lui Dumnezeu. Doar omul poate face aceasta.

Demonii au o inteligenÅ£ă cu mult superioară oamenilor, inteligenÅ£a îngerească. Cei care Å£in prizonier pe acest posedat adulmecă, presimt că Iisus, în nespusa Sa bunătate, îi va alunga ÅŸi va vindeca pe acel om. Atunci vin să-L roage să nu le impună, « înainte de vremea» judecăÅ£ii, pedeapsa veÅŸnică. Avem aici o revelaÅ£ie teologică foarte importantă : demonii ÅŸtiu că Iisus este Hristosul,  dar nu vor să accepte kenoza divină, nu vor să-ÅŸi schimbe gândirea. Pentru că sunt liberi : sunt persoane libere, aÅŸa cum ÅŸi noi oamenii suntem persoane libere. Iar Dumnezeu respectă această libertate, pe cea a îngerilor căzuÅ£i ca ÅŸi pe cea a oamenilor. Dumnezeu nu impune nici adevărul nici iubirea : le propune.

Cea de-a treia învăÅ£ătură remarcabilă se găseÅŸte în întrebarea lui Hristos: « care îÅ£i este numele? » Iar demonul răspunde « legiune », pentru că erau numeroÅŸi în acel demonizat[4]. Demonul nu-ÅŸi spune niciodată numele, pentru că numele este semnul persoanei, o oglindire ÅŸi o profeÅ£ie a ipostasului. Demonul nu se dezvăluie niciodată: el minte ÅŸi triÅŸează, se ascunde. Când este descoperit, îÅŸi pierde din putere, stăpânirea lui se micÅŸorează, frica de asemenea. Iar faptul că au venit mai mulÅ£i este iarăÅŸi un semn al comportamentului diavolesc: se luptă mai mulÅ£i împotriva unuia singur ; sunt laÅŸi. Este contrarul învăÅ£ăturii lui Hristos: să acceptăm să ne luptăm fără frică cu lupii, singuri împotriva tuturor, să acceptăm să ne dăm viaÅ£a pentru fraÅ£i. Pe când demonii sunt « toÅ£i împotriva unuia».

Demonii au înÅ£eles repede că nu puteau să facă nimic împotriva bunătăÅ£ii Domnului. PresimÅ£ind că aveau să fie alungaÅ£i, roagă pe Iisus să le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Simbolul este remarcabil : porcii sunt urâÅ£i, miros urât, se hrănesc cu resturi ÅŸi în Å£ările calde transmit boli grave. Porcii sunt simbolul însuÅŸi al demonilor. Domnul le îngăduie, din milă, pentru că vremea judecăÅ£ii nu a venit încă, ÅŸi probabil ÅŸi din pedagogie, pentru ca toÅ£i oamenii să înÅ£eleagă analogia dintre porci ÅŸi demoni. Urmarea confirmă acest aspect: porcii se aruncă în mare ÅŸi se îneacă. PrezenÅ£a demonilor duce la moarte, pentru că sunt purtători de moarte, pentru că sunt împotriva Celui care este ViaÅ£a, Hristos.

SfârÅŸitul poveÅŸtii ne îngăduie să înÅ£elegem de ce Hristos nu a mers să predice păgânilor. Oamenii din Å£inutul Gherghesenilor sunt înspăimântaÅ£i de puterea acestui rabin evreu, căci Îl iau drept un magician, mai puternic decât ceilalÅ£i. Doar evreii, ucenici ai lui Moise, puteau înÅ£elege că rabbi Ieshouah era Mesia. Atunci Îi cer să plece, să le părăsească Å£ara. De fapt, Îl dau afară! NerecunoÅŸtinÅ£a oamenilor faÅ£ă de Dumnezeu e uriaÅŸă: Hristos nu numai a izbăvit un om care suferea amarnic, ci ÅŸi un oraÅŸ care era tulburat ÅŸi plin de frică datorită prezenÅ£ei înfricoÅŸătoare a acestui demonizat. Nicidecum nu-i vedem mulÅ£umind Domnului pentru această izbăvire !

Dar faptul că Domnul de bună voie a mers în pământ păgân (nu fusese chemat de nimeni) va avea roade: când fostul demonizat, vindecat, cere lui Hristos să-L urmeze, Domnul refuză ÅŸi îi cere să rămână printre ai săi pentru « a mărturisi lucrurile lui Dumnezeu». Domnul lasă deci printre păgânii din Decapole un martor ocular al lucrării Sale mântuitoare. De altfel Sf. Marcu spune: omul « a plecat ÅŸi a vestit prin toată cetatea ce-i făcuse Iisus». Acest pământ avea să devină creÅŸtin.

Pr. Noël TANAZACQ