Sărbătoarea Naşterii, pe care suntem chemaţi să o redescoperim în fiecare an până la sfârşitul vieţii noastre în taina sa nesfârşită, este preaslăvirea prezenţei lui Dumnezeu în om şi în lume.Viaţa omului, condiţia umană nu este absurdă, precum şi istoria lumii nu este lipsită de sens. Păcatul este cel care lipseşte omul de sensul vieţii, aducându-i suferinţa şi moartea. Domnul Hristos însă este prezent ca supremul sens a tot ce există. Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a revelat lumii prin Întrupare şi prin lucrarea Duhului Sfânt. Biblia întreagă este cuvântul lui Dumnezeu, care lu­minează şi prin care se vede istoria omenirii, altfel. Tot cuvântul lui Dumnezeu, din cea din­tâi zi a creaţiei, apoi prin proroci şi până la cele rostite de buzele divino-umane ale lui Iisus Hristos, poartă în el puterea propriei împli­niri. Împlinirea cuvintelor dumnezeieşti con­stituie sensul istoriei. În spatele fiecărei realităţi din această lume şi în spatele fiecărui eveni­ment istoric se găseşte un cuvânt al Cuvântului lui Dumnezeu.

Mărturia sfinţilor adânceşte cunoaşterea lui Dumnezeu, lăudându-L şi proslăvindu-L. Dumnezeu se arată lumii prin Întrupare, prin lucrarea Duhului Sfânt, însă este în acelaşi timp „negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns...” (Sf. Ioan Gură de Aur). Pentru aceasta credincioşii, răspunzând la chemarea de a merge în întâmpinarea Lui, se apropie de Dumnezeu Cel Întrupat prin laude şi imne de slăvire, din inimă curată, acolo unde Dumnezeu se arată omului. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Experienţa creştină a cunoaşterii lui Dumnezeu este cea a rugăciunii. Nimic nu este mai frumos decât un bărbat sau o femeie în rugăciune. Este starea cea mai înaltă a conştiinţei creştinului care recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu şi se face pe sine prezent lui Dumnezeu. Această cunoaştere o arătăm prin închinare, semnul Sfintei Cruci, îngenunchere, cântare, citirea Sfintei Evanghelii, ofrandele de tot felul, tă­mâie, lumânări şi mai ales pâinea şi vinul care se vor preface, prin lucrarea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele lui Hristos. Domnul Însuşi ne-a învăţat că adevăraţii închinători „se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr" (In 4, 23), dând slavă şi laudă lui Dumnezeu prin ceea ce El Însuşi a descoperit despre Sine omului cre­dincios, la care mintea şi inima sunt unite. Lauda este mai presus de înţelegere!

Unindu-ne cu Hristos, putem să Îl şi cunoaştem. Atunci când ne rugăm Lui, dorim să fim una cu El, să ne împărtăşim de Persoana Lui. De aceea nu numai Îl lăudăm şi ne rugăm Lui, ci şi mâncăm Trupul şi bem scump Sângele Lui. Aceasta este cunoaşterea desăvârşită a adevărului lui Dumnezeu, a omului şi a lumii: uni­rea celui credincios cu Hristos prin Duhul Sfânt. Fiinţa umană poate cunoaşte pe Dumnezeu de­venind nu Cine este El, ci ceea ce este El. Părinţii Bisericii au învăţat îndumnezeirea omului prin Duhul Sfânt, pentru că acesta este darul pe care ni-l aduce Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Întruparea. Unul dintre semnele îndumnezeirii fiinţei umane, ale sfinţirii şi ale unirii ei cu Hristos este dragostea pentru cei săraci, devo­tamentul faţă de cei mici, jertfa de sine pentru cei care, ca şi copiii, nu au nimic altceva de dă­ruit decât pe ei înşişi. Nu suntem chemaţi doar să ne adunăm în jurul lui Hristos pentru a-L adora şi lăuda, chemarea este să ne asemănăm Lui în viaţa aceasta şi dincolo de limitele vieţii pământeşti. În acest fel Hristos va lucra în noi şi se va proslăvi în noi, prin Duhul Sfânt.

Bucuria noastră, a creştinilor, la sărbătorile Naşterii şi ale Bobotezei – când Dumnezeu Se arată lumii – este dată de conştiinţa că El şi cu­vântul Său creator sunt prezenţi în creaţie şi în noi înşine. Nu este o bucurie egoistă, care ar dispreţui suferinţa umană. Din contră, este bu­curia care însoţeşte cunoaşterea condiţiei uma­ne şi a răului pe care oamenii şi-l fac unii altora, celor mai mici şi fără apărare aserviţi uneori capriciilor şi pretinselor drepturi ale celor mai mari şi mai puternici. Bucuria noastră este neobişnuită, ea străluceşte în întunericul dezumanizării pe care uneori o trăim în lumea de azi. Ea este nădejdea, nebună pentru unii, într-o omenire care poate, în ciuda a toate, să rămână umană sau chiar să devină din ce în ce mai uma­nă datorită înomenirii Fiului lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii sfinţilor. Rodul Venirii în trup a Mântuitorului este tocmai umanizarea desăvârşită a omului. Oricare ar fi nedreptăţile în omenirea în care trăim, să nu ne lăsăm părăsiţi de bucuria lui Hristos şi a prezenţei Lui. Să nu încetăm să proslăvim în rugăciunile şi în fapte­le noastre prezenţa Lui în bucuriile şi durerile noastre. Dacă ne despărţim de bucuria lui Hristos, Îl părăsim şi nu mai avem nimic de spus lumii acesteia care se crede părăsită, abando­nată de Cel despre Care noi ştim că astăzi Se naşte în ieslea Betleemului.

În multe împrejurări din viaţa noastră Duhul Sfânt ne dă ocazia să ne arătăm în jur dragos­tea şi bucuria în Hristos, să nu uităm asta. Duhul Sfânt ne îndeamnă să lucrăm împreună cu El la mântuirea lumii, la bucuria celor apropiaţi şi a tuturor şi chiar a celor ce ne urăsc. Să devenim, prin Duhul Sfânt, uneltele dreptăţii plină de lumină a lui Hristos şi mai ales ale compasi­unii Sale şi ale blândeţei Sale pentru tot omul, credincios sau necredincios.

Hristos Dumnezeu, Cel care Se naşte as­tăzi în Betleem, să vă dăruiască din belşug bu­curia Sa pentru a o răspândi în jurul dumneavoastră!