Izbăvirea fiicei femeii cananeence

Această uimitoare călătorie a lui Hristos în pământ păgân si izbăvirea de demoni pe care o împlinește acolo se situează spre sfârșitul misiunii Lui pământești, între înmulțirea pâinilor, cu puțină vreme înainte să urce la Ierusalim, și prima vestire a Patimilor¹ Sale. Aflăm de această vindecare numai în două Evanghelii sinoptice, a lui Matei și a lui Marcu (Mc 7, 24-30), amândoi fiind probabil martori oculari ai faptelor (Evanghelia după Marcu este, de fapt, Evanghelia lui Petru).

Domnului tocmai i se ceruse socoteală de către „cărturarii și fariseii venind din Ierusalim" care i-au reproșat lipsa de respect a ucenicilor Lui, învinuiți că încalcă Legea (pentru că nu se spălau pe mâini înainte de a se așeza la masă), întrucât nu îndrăzneau să Îl învinuiască pe El în față. Hristos îi aduce la tăcere prin înțelepciunea Sa, apoi dă mulțimii învățătură despre adevă­rata necurăție. Scena se petrece în preajma Ghenizaretului (Mt 14, 34), adică pe țărmul Mării Galileii, la aproximativ șase kilometri sud-vest de Capernaum.

După aceea „a plecat Iisus în părțile Tirului si ale Sidonului" Sfântul Evanghelist Marcu ne precizează că Mântuitorul trage în taină la o casă („voia ca nimeni să nu știe" - Mc 7, 24). Iată un fapt cu totul de mirare și interesant. Hristos îi va spune mai târziu canaanencei că El nu a ve­nit să mântuiască decât pe Israel - și totuși se duce în ținut străin, într-un ținut pe de-a-ntregul străin neamului evreiesc. „Hotarul Tirului și al Sidonului" este de fapt Fenicia, numită și „Siro-Fenicia", unde se păstrează încă amintirea marelui imperiu maritim din mileniile doi și trei î.Hr². Deși în Evanghelie nu ni se vorbește despre motivul acestei călătorii, e foarte posibil ca Hristos, obosit lăuntric, să se fi retras în ținutul acesta spre a fi departe de evrei³, ca să nu le mai audă tot timpul reproșurile și criticile, să-și tragă puțin sufletul (într-adevăr, de mai multe ori în Evanghelie ne spune El că este „sătul"). Adevărat este, deci, că picioarele Lui sfinte au călcat acest pământ păgân și că Mântuitorul i-a respirat aerul, tot așa cum S-a dus și în alte ținuturi păgâne, în Peraia și în Dekapolis, mai cu seamă. Aceste misterioase călătorii, a căror rațiune Evanghelia nu ne-o dezvă­luie, pot fi considerate o prorocire a universalității creștinismului⁴.

O „femeie canaaneancă” află atunci că bi­necunoscutul rabbi din Nazaret se află în satul ei, așa că vine să îl roage să alunge demonii din fata ei. Evanghelia după Marcu spune că „fe­meia era de neam din Fenicia Siriei” Ca să în­țelegem straniul dialog dintre Mântuitor și această femeie sunt necesare câteva explicații. „Canaanean” este un termen care la început îi desemna pe locuitorii din „Å¢ara Canaanului” cea de dinaintea cuceririi ei de către evrei, în secolul al XlII-lea î.Hr⁵. Această țară era mult mai întinsă decât viitoarea Palestină, cuprin­zând Siria și întreaga coastă, până la vărsarea râului Oronte în mare. Evreii nu vor cuceri de­cât o pare din acest teritoriu, care se va chema „Palestina” (din pricina invaziei Filistinilor, în secolul al XlI-lea î.Hr.). Canaanenii din Palestina vor fi încetul cu încetul asimilați Israelului, iar israelienii se vor folosi de acest termen pentru a numi fenicienii, de aceeași sorginte ca și lo­cuitorii Palestinei, vorbind aceeași limbă și având aceeași religie (se închinau acelorași zei și practicau aceleași ritualuri religioase). Evanghelia lui Marcu o numește „grecoaică” pe femeia canaaneancă, pentru că fenicienii adop­taseră cultura elenă după ce fuseseră cuceriți de Alexandru (secolul al IV-lea î.Hr.). Acești „canaaneni” sunt pe de-a-ntregul păgâni: ca și vechii canaaneni din Palestina, se închină lui „Baal”, despre care Hristos Însuși a zis că e to­tuna cu Satan⁶, au practicat multă vreme sacri­ficii umane (mai cu seamă copii⁷), ceea ce re­prezintă un criteriu suficient pentru a arăta prezența și lucrarea demonilor, și practică în mod obișnuit magia și vrăjitoria. Nu este deloc surprinzător, așadar, că „fiica” (Mc 7, 25) fenicienei elenizate „avea duh necurat”, adică era pradă demonilor, pentru că atunci când ai le­gături cu demonii, cum e cazul în magie și în vrăjitorie, aceștia își fac lăcaș în tine și nu te mai părăsesc⁸.

Ceea ce ne uimește la această femeie este faptul că, deși păgână, se apropie de Mântuitorul și Îi strigă: „Miluieste-mă, Doamne, fiul lui David”. Admirabilă rugăciune (aproape ca „ru­găciunea lui Iisus” pe care o cunoaștem), pro­babil învățată de la galileenii care treceau pe acolo, prin care femeia mărturisește că rabbi Yehoshua din Nazaret este Mesia („Doamne, fiul lui David”). Domnul, însă, nu Se uită la ea și nu îi răspunde. Dar ea nu își pierde nădejdea și continuă să Îl roage cu glas mare. Apostolii, nemaiputând suporta, îi spun Mântuitorului: „Slobozește-o, că strigă în urma noastră”. Åži din gura Cuvântului iese atunci un cuvânt tăios ca o sabie: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Este un logiondum­nezeiesc, o revelație, care iată cum se tâlcuiește: Tatăl Meu m-a trimis către Om ca să îl mântuiesc și Eu Îl ascult. Dar cum poți mântui pe cineva care nu știe că este pierdut? Cum să vin­deci un bolnav care se crede sănătos? Numai Israel, prin Avraam și Moise, L-a ascultat pe Dumnezeu și a crezut în El. Numai Israel aș­tepta mântuirea prin Mesia. Hristos a venit să-l mântuiască mai întâi pe Israel. Iar Israel este menit să răspândească Numele lui Dumnezeu până la capătul pământului și să anunțe mân­tuirea tuturor oamenilor⁹. Israel era, deci, alu­atul din frământătură, lucru atestat de un fapt
precis: când Hristos îi izbăvește pe cei doi po­sedați din Gerasa, în ținutul păgân al Dekapolisului, oamenilor de acolo „li s-a făcut frică", crezând că au de a face cu un vrăjitor mai grozav decât ceilalți, așa că „L-au rugat să trea­că din hotarele lor"¹⁰. Nu puteau înțelege că Iisus era Mântuitorul lumii, numai un evreu pu­tea înțelege asta. Iar Hristos este întotdeauna de o exactitate desăvârșită, iată de ce rostește El această frază care poate părea înfricoșătoa­re, dar care este purul adevăr.

Orice om care ar fi auzit aceste vorbe ar fi fugit plângând. Însă femeia nu se pierde cu fi­rea, ci cade la picioarele Lui (I se închină) și zice: „Doamne, ajută-mă". Un al doilea logion iese atunci din gura Cuvântului: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor" La o primă vedere, aceste cuvinte sunt și mai as­pre decât cele de mai înainte. Numai că Cel ce este Adevărul spune adevărul. „Copiii" sunt cei ce Îl au pe Dumnezeu drept Tată, sunt oa­menii lui Israel. „Pâinea" este cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, sunt asemenea animalelor, nu au conștiință duhovnicească. A le dărui cuvân­tul lui Dumnezeu ar fi totuna cu a arunca pâi­nea la câini¹¹; or, câinii nu mănâncă pâine, câi­nii sunt carnivori. Astfel încât să le dai pâine este ceva împotriva firii, adică nu este „bine".

Femeia acceptă această severă punere la punct, nu se închide în demnitatea ei rănită, ci cugetă întru sine și pe dată rostește către Hristos aceste vorbe admirabile, adevărat model de iconomie duhovnicească: „Da, Doamne [sunt de acord cu ce zici, acesta-i adevărul], dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor". Adică: Tu ai rostit adevărul, dar și iconomia își are rostul ei. Noi, păgânii, nu suntem în stare să ne hrănim cu cuvântul Tău, însă îngăduie-ne măcar fărâmiturile, pentru că suntem înfometați. Aceste fărâmituri sunt bel­șugul bunătății dumnezeiești, sunt ceea ce cade pe alături¹². Mai bine să fie înghițite de câini de­cât să se piardă.

Hristos este încântat, și pe loc îi dăruieș­te femeii ceea ce ceruse mai devreme, dar asta pentru credința ei („O, femeie, mare este cre­dința ta; fie ție după cum voiești"). Iar Evan­ghelia lui Marcu zice: „A ieșit demonul din fii­ca ta”. Femeia își află copila „culcată în pat" izbăvită de demon. Åži totuși, în împrejurarea de față Hristos nu a făcut nici un gest preo­țesc, nici nu a rostit vreun cuvânt de exorciza­re; numai vrerea Lui dumnezeiască a alungat pe vrăjmașul neamului omenesc.

Prin tenacitatea ei, această femeie este un model duhovnicesc. Asemenea patriarhului Iacov, și ea a vrut să Îl „cucerească pe Dum­nezeu". Pedagogia lui Hristos este, în cazul de față, aproape de felul în care a procedat cu fe­meia samariteană: a aruncat nada, iar peștele a mușcat. Pas cu pas, El a adus această feme­ie în preajma desăvârșirii, încreștinând-o.

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. După specialiștii biblici, ne-am afla cam la în­ceputul celui de-al treilea an de când Hristos și-a început misiunea pe pământ, an cuprins între aprilie 32 și aprilie 33.
2. Orientați îndeosebi către comerțul maritim, fe­nicienii au întemeiat colonii în toată Mediterana (dintre care cea mai cunoscută este Cartagina). Cuceriți de asirieni în secolul al IX-lea î.Hr., au fost până la urmă asimilați în imperiul grec al lui Alexandru cel Mare (și astfel impregnați de cul­tura elenă), apoi integrați în Imperiul Roman, în provincia Siria, în jurul anului 64 d.Hr. Ei sunt, probabil, la originea alfabetului, pe care l-au transmis grecilor. Feniciana este o limbă se­mitică din familia canaaneană. Fenicia cores­punde Libanului de astăzi.
3. În plan geografic, Fenicia nu se situează prea departe de Galileea (Tirul se află cam la 60 de kilometri de Capernaum), însă din punct de vedere cultural și religios aceste două țări se află la antipod una de alta.
4. Asupra acestui subiect, a se vedea „Vindecarea demonizatului din ținutul gherghesenilor: O inițiere în lupta împotriva demonilor", în Apostolia, nr. 7, oct. 2008, p. 2.
5. Conform cronologiei științifice. După o altă teorie, care se sprijină pe un studiu literal al Bibliei, cucerirea ar fi avut loc în secolul al XV-lea î.Hr.
6. De fapt, Hristos se referă aici la „Beelzebul", alt nume al lui Baal (Baal-zebul = Prințul Baal, prinț al demonilor). A se vedea Mt 12, 24 și 26.
7. Regele Iudeei Achaz s-a luat după vechii canaaneni când „și-a trecut fiul prin foc", adică l-a închinat idolilor, spre a scăpa de amenințarea asirienilor (în jurul anului 735 î.Hr.). Isaia prorocul l-a certat și a prevestit venirea lui Emanuel exact după acest episod.
8. Cea mai mare plăcere a demonilor este aceea de a-și face lăcaș în făptura omului, adică de a se pune în locul Duhului Sfânt și de a face omul să sufere, urâțindu-l, umilindu-l, ridiculizându-l, pentru că Omul este chipul lui Dumnezeu, iar ei nu suportă lucrul acesta. Hrana lor este murdărirea Omului, pentru că ei refuză plini­rea voii lui Dumnezeu. Orice practică vrăjito­rească, oricare ar fi ea, este un negoț și o legă­tură cu demonii.
9. Lucrul acesta îl va plini Biserica, noul Israel.
10. Mt 8, 34; Mc 5, 17; Lc 8, 37.
11. Afirmație care trebuie apropiată de ceea ce a zis Hristos la început: „Nu dați cele sfinte câi­nilor...” (Mt 7, 6). Când a mai adăugat și: „Nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea por­cilor”, fiindcă porcii nu știu că acelea sunt măr­găritare. Åži mai trebuie reținut și că Mântuitorul a zis aici „cățeilor” și nu „câinilor”. „Cățeii” au, într-adevăr, un comportament apropiat de com­portamentul copiilor, ceea ce conferă acestei vorbe o notă de tandrețe.
12. Această expresie se apropie de pilda Semănă­torului: Semănătorul din cer seamănă pretu­tindeni, nu numai în pământul cel bun, dar și pe marginea drumului și pe stâncă și în mărăciniș. Dumnezeu este darnic cu asupra de mă­sură...