Parohia, intre lume si Imparatia lui Dumnezeu (I)

I. PAROHIA ESTE INTERFATA ÎNTRE LUME ÅžI ÎMPÄ‚RÄ‚Å¢IA LUI DUMNEZEU

Toți membrii unei parohii, fie că este vorba des­pre preot sau despre credincioși, trăiesc în lume; suntem, în general, membri ai societății civile, cetățeni sau, în orice caz, ne bucurăm de toate avantajele societății, iar credința noastră și do­rința noastră de a fi creștini sunt confruntate cu toate ispitele venite de la aceasta.

A.   Definiția vieții noastre în parohie este dată de Însuși Hristos:

a) După cuvântul Său (Ioan 17, 15), sun­tem „în lume" fără să fim „din lume", altfel spus, fără ca sursa și referința gândurilor și acțiunilor noastre să ne vină din lume. Cum putem defini „lumea"? În primul rând este creația, apoi societatea civilă și, deo­potrivă, tot ceea ce nu are cunoștință de Dumnezeu sau se opune Lui. Cum defi­nim Împărăția? Este, în mod esențial, par­ticiparea la dragostea lui Hristos pentru Tatăl și pentru frații noștri; este biruința dragostei dumnezeiești prin împreună trăirea oamenilor întru voia Tatălui. Pot exista în viața noastră de creștini, deci de enoriași, felurite conflicte, mai mult sau mai puțin dureroase, între prezența în lume și apartenența noastră la Împărăție prin Sfântul Botez.

b) Ca membri ai comunității creștine, sun­tem „trimiși în lume” (Ioan 17, 11): nu suntem aici din greșeală sau din întâmpla­re. Întâmplarea nu există, fiindcă lumea este guvernată de dragostea lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă pe lume fără voia sau știrea lui Dumnezeu. Acesta ne-a tri­mis în lume, făcând în așa fel încât să ne naștem într-o anumită perioadă, într-un anumit mediu, într-o anumită țară; și, pen­tru unii dintre noi, acest dat este îmbogă­țit prin experiența emigrării într-o țară străină, o altă lume.

c) Lumea în care trăim, chiar dacă nu Îl recunoaște sau se opune Lui, aparține lui Dumnezeu: este lumea „lui Dumnezeu” (Fapte 17, 24), așa cum Împărăția este Împărăția „lui Dumnezeu”. Domnul este Împăratul lumii, adică voia Lui, exprima­tă în special prin Sfânta Evanghelie, este legea dată lumii pentru ca lumea să se în­drume după această lege. Acest lucru în­seamnă totodată că, fiind în lume, suntem în casa lui Dumnezeu, adică la noi acasă. În același timp, suntem străini (1 Petru, 2, 11) în această lume, călători pe acest pă­mânt, dat fiind că mergem spre Împărăție. Este paradoxul vieții creștine. Dar dacă suntem la noi acasă în lume, înseamnă că avem o responsabilitate față de lume și nu putem să fim indiferenți față de ceea ce se întâmplă în ea.

B. Hristos ne spune, de asemenea, că Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproa­pe: trăim într-o lume care este vecină cu Împărăția, limitrofă. Nimic nu desparte lumea de Împărăție, chiar dacă sunt complet diferi­te una față de cealaltă și, pe alocuri, incompa­tibile.

a) Când Hristos, după Înaintemergătorul, a zis că Împărăția este „la îndemână”, „foar­te aproape” (Luca, 10, 11), acest lucru ne aduce optimism și speranță. Cunoașterea Împărăției trebuie să fie ușoară: tot ce tre­buie să facem este să întindem mâna, să ne întoarcem către El! Parohia este ușa de intrare în Împărăția lui Dumnezeu și în Rai.

b) Hristos ne spune, de asemenea, că este prezent în lume (Matei 28, 20): lumea nu este abandonată de Dumnezeu sau goală de El; Hristos locuiește în ea prin harul Sfântului Duh. Hristos Dumnezeu este omniprezent; este prezent în fiecare per­soană umană (Evanghelia Judecății de Apoi, Matei 19, 28), în fiecare moment. Când unul dintre noi suferă, El suferă și când unul dintre noi se bucură, El se bu­cură. Acest lucru trebuie să ne atragă aten­ția: e timpul ca noi, enoriașii, să devenim conștienți de prezența lui Hristos printre noi în fiecare clipă.

c) Hristos se roagă pentru lumeși pentru noi (Ioan 12, 47 și 17). Prezența sa, chiar dacă invizibilă, este lucrătoare. În special, fiecare săvârșire a Sfintei Liturghii este o rugă­ciune a lui Hristos pentru mântuirea întregii lumi, o rugăciune în care Hristos se dăruieș­te prin jertfă nesângeroasă tuturor oamenilor, celor care cred în El și celor care nu cred încă în El. Acest lucru ne face să fim optimiști și ne încurajează să dobândim dragostea față de oamenii care sunt în lume, chiar dacă nu suntem de acord cu spiritul, adică cu mentalita­tea lumii.

C. În mod concret, viața noastră, trebuie s-o recunoaștem, este adesea împărțită între lume și Împărăția lui Dumnezeu din care facem parte deja prin Sfântul Botez.

a) Ne încearcă adesea sentimentul că suntem „între două luntri”,un sentiment de vertij câ­teodată, ne confruntăm cu dificultatea de a fi creștin, cu paradoxul credinței în viața de zi cu zi în societatea civilă, al cărei discurs este diametral opus mesajului Evangheliei, cu pre­cădere în ultima vreme, din pricina propunerilor de lege făcute de Guvern. Acest sentiment nu trebuie să ne facă să cădem pradă celui Rău care îl pândește, desigur, pe cel ce se îndo­iește, gata să cadă în păcat sau chiar în apostazie. Foarte mulți creștini abandonează și nu se mai implică în viața parohială.

b) Obstacolele care împiedică viața creștină în această lume sunt nenumărate și le cunoaș­tem cu toții. Tentația de a trăi ca un om din această lume este mare, fie din lene, fie din iu­birea de patimă (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah9, 16; Psalmul 36, 1-2, 7) sau pen­tru că cel Rău ne întunecă mintea și ne face să nesocotim demnitatea noastră de botezați întru Hristos. Atracția păcatului, în rândul tinerilor, dar și al enoriașilor adulți, este foarte puternică, uneori aceasta pare irezistibilă: patimile, poftele trupești și dorința de bogăție, presiunea pe care lumea publicitară o exercită asupra noastră și asupra copiilor noștri; nu trebuie să subestimăm această atracție.

c) În același timp, există în sufletul nostru chemarea de a trăi altfeldecât în lume: sufletul nostru are întotdeauna ceva curat și acolo își face lăcaș harul Duhului Sfânt; acesta, primit la Botez și păstrat viu de familia noastră creștină, ne dă dorința sau nostalgia Împărăției și ne rugăm: „vie Împărăția Ta!". Sufletul creștinului tânjește după casa Domnului. Chiar și creștinii cei mai depărtați de Hristos, din cauza desfrânării, din cauza materialismului, din cauza crimelor uneori, au în ei această nostalgie a Împărăției. Însuși Adam, când a fost alun­gat din Rai, a simțit această dureroasă dorință de a fi din nou aproape de Dumnezeu. Tâlharul se roagă: „Pomenește-mă, Doamne, în Împărăția Ta!".

Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard Conferință la parohia din Nantes, Franța, 7 aprilie 2013