I. PAROHIA ESTE INTERFATA ÎNTRE LUME ÅžI ÎMPÄ‚RÄ‚Å¢IA LUI DUMNEZEU

ToÅ£i membrii unei parohii, fie că este vorba des­pre preot sau despre credincioÅŸi, trăiesc în lume; suntem, în general, membri ai societăÅ£ii civile, cetăÅ£eni sau, în orice caz, ne bucurăm de toate avantajele societăÅ£ii, iar credinÅ£a noastră ÅŸi do­rinÅ£a noastră de a fi creÅŸtini sunt confruntate cu toate ispitele venite de la aceasta.

A.   DefiniÅ£ia vieÅ£ii noastre în parohie este dată de ÎnsuÅŸi Hristos:

a) După cuvântul Său (Ioan 17, 15), sun­tem „în lume" fără să fim „din lume", altfel spus, fără ca sursa ÅŸi referinÅ£a gândurilor ÅŸi acÅ£iunilor noastre să ne vină din lume. Cum putem defini „lumea"? În primul rând este creaÅ£ia, apoi societatea civilă ÅŸi, deo­potrivă, tot ceea ce nu are cunoÅŸtinÅ£ă de Dumnezeu sau se opune Lui. Cum defi­nim ÎmpărăÅ£ia? Este, în mod esenÅ£ial, par­ticiparea la dragostea lui Hristos pentru Tatăl ÅŸi pentru fraÅ£ii noÅŸtri; este biruinÅ£a dragostei dumnezeieÅŸti prin împreună trăirea oamenilor întru voia Tatălui. Pot exista în viaÅ£a noastră de creÅŸtini, deci de enoriaÅŸi, felurite conflicte, mai mult sau mai puÅ£in dureroase, între prezenÅ£a în lume ÅŸi apartenenÅ£a noastră la ÎmpărăÅ£ie prin Sfântul Botez.

b) Ca membri ai comunităÅ£ii creÅŸtine, sun­tem „trimiÅŸi în lume” (Ioan 17, 11): nu suntem aici din greÅŸeală sau din întâmpla­re. Întâmplarea nu există, fiindcă lumea este guvernată de dragostea lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă pe lume fără voia sau ÅŸtirea lui Dumnezeu. Acesta ne-a tri­mis în lume, făcând în aÅŸa fel încât să ne naÅŸtem într-o anumită perioadă, într-un anumit mediu, într-o anumită Å£ară; ÅŸi, pen­tru unii dintre noi, acest dat este îmbogă­Å£it prin experienÅ£a emigrării într-o Å£ară străină, o altă lume.

c) Lumea în care trăim, chiar dacă nu Îl recunoaÅŸte sau se opune Lui, aparÅ£ine lui Dumnezeu: este lumea „lui Dumnezeu” (Fapte 17, 24), aÅŸa cum ÎmpărăÅ£ia este ÎmpărăÅ£ia „lui Dumnezeu”. Domnul este Împăratul lumii, adică voia Lui, exprima­tă în special prin Sfânta Evanghelie, este legea dată lumii pentru ca lumea să se în­drume după această lege. Acest lucru în­seamnă totodată că, fiind în lume, suntem în casa lui Dumnezeu, adică la noi acasă. În acelaÅŸi timp, suntem străini (1 Petru, 2, 11) în această lume, călători pe acest pă­mânt, dat fiind că mergem spre ÎmpărăÅ£ie. Este paradoxul vieÅ£ii creÅŸtine. Dar dacă suntem la noi acasă în lume, înseamnă că avem o responsabilitate faÅ£ă de lume ÅŸi nu putem să fim indiferenÅ£i faÅ£ă de ceea ce se întâmplă în ea.

B. Hristos ne spune, de asemenea, că ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu este foarte aproa­pe: trăim într-o lume care este vecină cu ÎmpărăÅ£ia, limitrofă. Nimic nu desparte lumea de ÎmpărăÅ£ie, chiar dacă sunt complet diferi­te una faÅ£ă de cealaltă ÅŸi, pe alocuri, incompa­tibile.

a) Când Hristos, după Înaintemergătorul, a zis că ÎmpărăÅ£ia este „la îndemână”, „foar­te aproape” (Luca, 10, 11), acest lucru ne aduce optimism ÅŸi speranÅ£ă. CunoaÅŸterea ÎmpărăÅ£iei trebuie să fie uÅŸoară: tot ce tre­buie să facem este să întindem mâna, să ne întoarcem către El! Parohia este uÅŸa de intrare în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi în Rai.

b) Hristos ne spune, de asemenea, că este prezent în lume (Matei 28, 20): lumea nu este abandonată de Dumnezeu sau goală de El; Hristos locuieÅŸte în ea prin harul Sfântului Duh. Hristos Dumnezeu este omniprezent; este prezent în fiecare per­soană umană (Evanghelia JudecăÅ£ii de Apoi, Matei 19, 28), în fiecare moment. Când unul dintre noi suferă, El suferă ÅŸi când unul dintre noi se bucură, El se bu­cură. Acest lucru trebuie să ne atragă aten­Å£ia: e timpul ca noi, enoriaÅŸii, să devenim conÅŸtienÅ£i de prezenÅ£a lui Hristos printre noi în fiecare clipă.

c) Hristos se roagă pentru lumeÅŸi pentru noi (Ioan 12, 47 ÅŸi 17). PrezenÅ£a sa, chiar dacă invizibilă, este lucrătoare. În special, fiecare săvârÅŸire a Sfintei Liturghii este o rugă­ciune a lui Hristos pentru mântuirea întregii lumi, o rugăciune în care Hristos se dăruieÅŸ­te prin jertfă nesângeroasă tuturor oamenilor, celor care cred în El ÅŸi celor care nu cred încă în El. Acest lucru ne face să fim optimiÅŸti ÅŸi ne încurajează să dobândim dragostea faÅ£ă de oamenii care sunt în lume, chiar dacă nu suntem de acord cu spiritul, adică cu mentalita­tea lumii.

C. În mod concret, viaÅ£a noastră, trebuie s-o recunoaÅŸtem, este adesea împărÅ£ită între lume ÅŸi ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu din care facem parte deja prin Sfântul Botez.

a) Ne încearcă adesea sentimentul că suntem „între două luntri”,un sentiment de vertij câ­teodată, ne confruntăm cu dificultatea de a fi creÅŸtin, cu paradoxul credinÅ£ei în viaÅ£a de zi cu zi în societatea civilă, al cărei discurs este diametral opus mesajului Evangheliei, cu pre­cădere în ultima vreme, din pricina propunerilor de lege făcute de Guvern. Acest sentiment nu trebuie să ne facă să cădem pradă celui Rău care îl pândeÅŸte, desigur, pe cel ce se îndo­ieÅŸte, gata să cadă în păcat sau chiar în apostazie. Foarte mulÅ£i creÅŸtini abandonează ÅŸi nu se mai implică în viaÅ£a parohială.

b) Obstacolele care împiedică viaÅ£a creÅŸtină în această lume sunt nenumărate ÅŸi le cunoaÅŸ­tem cu toÅ£ii. TentaÅ£ia de a trăi ca un om din această lume este mare, fie din lene, fie din iu­birea de patimă (Cartea înÅ£elepciunii lui Isus, fiul lui Sirah9, 16; Psalmul 36, 1-2, 7) sau pen­tru că cel Rău ne întunecă mintea ÅŸi ne face să nesocotim demnitatea noastră de botezaÅ£i întru Hristos. AtracÅ£ia păcatului, în rândul tinerilor, dar ÅŸi al enoriaÅŸilor adulÅ£i, este foarte puternică, uneori aceasta pare irezistibilă: patimile, poftele trupeÅŸti ÅŸi dorinÅ£a de bogăÅ£ie, presiunea pe care lumea publicitară o exercită asupra noastră ÅŸi asupra copiilor noÅŸtri; nu trebuie să subestimăm această atracÅ£ie.

c) În acelaÅŸi timp, există în sufletul nostru chemarea de a trăi altfeldecât în lume: sufletul nostru are întotdeauna ceva curat ÅŸi acolo îÅŸi face lăcaÅŸ harul Duhului Sfânt; acesta, primit la Botez ÅŸi păstrat viu de familia noastră creÅŸtină, ne dă dorinÅ£a sau nostalgia ÎmpărăÅ£iei ÅŸi ne rugăm: „vie ÎmpărăÅ£ia Ta!". Sufletul creÅŸtinului tânjeÅŸte după casa Domnului. Chiar ÅŸi creÅŸtinii cei mai depărtaÅ£i de Hristos, din cauza desfrânării, din cauza materialismului, din cauza crimelor uneori, au în ei această nostalgie a ÎmpărăÅ£iei. ÎnsuÅŸi Adam, când a fost alun­gat din Rai, a simÅ£it această dureroasă dorinÅ£ă de a fi din nou aproape de Dumnezeu. Tâlharul se roagă: „PomeneÅŸte-mă, Doamne, în ÎmpărăÅ£ia Ta!".

Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard ConferinÅ£ă la parohia din Nantes, FranÅ£a, 7 aprilie 2013